George Anca: Drumul robilor
DRUMUL ROBILOR
6 ianuarie 1981 Delhi
În 2 ianuarie am plecat din Otopeni cu Tarom, conduși de T. Geoabă, Gh. Și M. Rizoiu, Ion, F. și B.D. Iuga, S. Mircea. Nansi a plâns cumplit la despărțire. În avionul de Moscova eram patru persoane – a patra, o rusoaică măritată tot pe strada noastră. Dinner în ruble pe Șeremetievo. Toată noaptea în zbor până la Delhi (aterizare mai puțin lină decât cea românească la Moscova).
Neanunțați (și neprimiți la universitate). Două nopți într-un apartament deminud al ambasadei. A treia, la Guest House. Aici, ca și cu ani în urmă, l-am visat pe Vasile Văduva, era bolnav, într-un timp nu mai era decât o schiță de schelet, apoi un convalescent incurabil, discutându-și savant agonia, în fine, un copil al refacerii memoriei în alergări și fripte cu copiii, cu noi toți, recuperându-ne în Anul Ăsta (internațional al disbled-ilor), insinuându-ne, cine știe, conversația kieviană, netresărirea la toată reîntoarcerea într-un loc atât de familiar, cu toată absența, găsindu-ne totuși schimbați, iar el ni se alătura capricios ca totdeauna, același.
Palmierii verzi și eucalipții. D-14 Chatra Marg, noua adresă, la un etaj spre colțul din răsărit. Încă o tot mică diferență de trecut. Nana a scris Măriucăi, am expediat scrisoarea, în vreo trei-patru săptămâni primim răspuns. Etajul nostru româno-indologic, în patru ani, ce sens va căpăta? Biblioteca „Eminescu” mai greu s-ar putea cocoța acolo, poate-n Maharani Bagh să-i fie locul.
Vechilul romantism – văd că am scris, în loc de „vechi”, „vechil”, așa să fie – al sosirii de odinioară rămâne doar nescris, altfel, intens, aproape insomnios. Ultimele două nopții, Nana s-a trezit la miezul nopții, pentru mai mult de o oră, cu grijă de taclale. O ligă creștină? Masih mă introduce mâine la Vice-Chancellor. Nu sunt necunoscut, nici Nana, persoana internațională (va putea ea merge chiar de săptămâna viitoare la Queen Mary College? Parcă da.)
De n-aș fi descoperit prea ușor de studențime și într-una. Prima lecție, poimâine. Am de evaluat nu numai româneasca lor, dar și spiritul general, ca de obicei. Ceva teorii noi va fi mai bine să nu le lansez dinaintea lor? Sau da? Cât voi reuși în materie de organizare? Pentru vicecancelar – de ce în India? Indian-Romanian Studies; part of world indology – great names, thems and fields of research; Amrita Pritam, Mulk Raj Anand, Harbhajan Singh.
7 ianuarie 1981 Delhi
Sardarul vicecancelar m-a primit cu căldură. În departament, 41 studenți înscriși. În bibliotecă, un raft masiv, la vedere – fosta bibliotecă „Eminescu” – măcar cu atât s-au soldat insistențele și absența mea. Prolog la Continua: bibliotecară de la biblioteca Universității-mamă din București – doar acolo puteam consulta primul volum Eminescu din ediția Perpesicius, scurtă vreme, cât să-mi copiez Doina, într-un carnețel vernil (apoi, într-un caiet de matematică, tip școală, pentru India). Atât de-ar dura amintirea blândei Continua.
8 ianuarie 1981 Delhi
Prima clasă. 5 studenți fără românească – vom mai vedea. Fără cărți – consum multă cretă. Fonetică, vocabular, tot. După ore, bătrânul sardar italienist Alhuvalia se interesaează serios de dodie. Parasnis, de franceză – cinematografic. TOI despre înghesuiala la un film maghiar, o carte a departamentului de romani, „Roma”, revista țiganilor, Chandigarh. Recitare, gri, cu insistență pe „Fie vreme bună rea / Mie-mi curge Dunărea. Eminescu, Arghezi, Sadoveanu.
În toată Kamla Nagar, cu Nana, după cărți de-a doua („Twenty froggies went to school”). Ne vizitează Martin Bharat (2 ani), Marek și Edward, apoi Ajay. Noi, la Masih (Rajesh, Anita, Parita, Richard și d-na). Nana va merge la Queen Mary College, ca o creștină ce e. O maimuță în vizită la Vice (TOI: ca și cum nu erau de ajuns greviștii). Nansi a visat pe tataia Nasa cu capul tăiat.
Mi-e teamă că nu vom mai simți același fior mistic în fața dansului clasic. Am văzut puțin din India. Întrebări despre Continua. Aștept să-mi dicteze Nana povestea ei de azi – va fi cu broscuțe? Nu-mi vine la îndemână să scriu scrisori. Nici poeme – niciun vers, încă, în India. Or, la plecare, puțin înainte, acasă scriam. Ce să fie mijlocul vieții și până când Continua? Ar trebui să isprăvesc și eu subiectele de examen (după o unică întâlnire cu studenții) – cred că luni le depun, cu un efort. Ce m-o mai fi părăsind?
Fraza îmi trădează o superficialitate în care nu trăiesc, un roi de ocol, poate unde văd oameni viețuind în copii lor, un tată spunând că de mici i-a spălat și hrănit și de-aia fata mare i-a dedicat un poem. Și poate ne-am întors în India spre a fi împreună mai mult, aproape mereu? Să avem parte de zilele noastre? Câte-un subiect pus pe tapet începe să ne ia ore. Somnul se zgârcește în visări pe apucate. A zburat careva ființă de deasupra și se pregătește o alta mai de dinăuntru. Sunt patru flori galbene, de la parter.
9 ianuarie 1981
Nana îmi scrie manu propria, în caiet: 9.01.1980. Delhi / Veverița fermecată / Veverița se pregătea de culcare. Când de odată aude un fîlfîit. Pe o creangă. Se așezase o porumbiță. „De ce plângi, fetițo”? „Am niște prieteni amărîți, n-au bani…”.
10.01. 1981. Delhi
A doua clasă – foarte precipitată, cu lume nouă. Viteză (reproșată?), plus compliment pentru „natura” mea bună. Peste 20 din 41 înscriși. Nansi a intrat bine în depresie (încă nu regretă că am venit). S-a ars siguranța. Nu numai grija cursurilor ne muncește. Faruqi a îmbătrânit; vag: să ne vedem; nici nu l-am mai întrebat de Netty. Fără lumină, Nana n-a avut cum să-mi dicteze o poveste. Oare va fi mai rău de data asta? Betonul urcă din mână în mână – vreo cincizeci de salahori hăulind – femeile cărând pe cap îi pun în mișcare.
Lectura predicțiilor asupra jumătății de procent a globului populată de o șesime a umanității, în 2000, lasă un gust înfricoșat, de Malthus rătăcit prin camere de gazare ori zăcând printre adormiții Bombay-ului.
Soarele și luna de Nana, Mama și Tata
Este șapte și un sfert
Am pus laptele la fiert
Și luna s-a ridicat
Laptele în foc a dat
Ouăle vi le-am gătat
Hai cu toții la mâncat
Soarele s-a supărat
De pe ouă s-a sculat
Și s-a dus în Kings Way Camp
De mașini s-a îmbătat.
Și gata s-a terminat
Poezia lui Bharat
St. d. p. M.E(liade), nu știm ce presiune ne-a împins din nou în I(ndia), pentru încă patru ani. Paranteza noastră indiană – de doi ani – petrecută în patria mamă nu ne-a adus vreo explicație specială a vieții, nici a suferinței. Am tipărit abia o carte – Gramatica fanteziei de Gianni Rodari – pe care o tradusesem din italiană încă din 1974, ceva articole, literatură mai deloc. E drept, am confernțiat ici și colo, ca pentru o consolare în surdină; ca slujbă, am funcționat la Facultatea de ziaristică unde am predat română și la africani și arabi; la un moment dat, pentru 12 zile, am participat la lecții de tv ale unui profesor de la Universitatea dv. din Chicago.
Conferințele despre India, prin diferite orașe, mi-au confirmat setea generațiilor tinere pentru opera dv., protestul de a nu-și putea procura cărțile (Zalmoxe) dv. – distribuite confidențial. În ce mă privește, mi-am adus acel mirific M.E. Reader, pentru care încă vă mulțumesc, împreună cu multe kilograme de cărți și foi tăiate din zeci de volume românești. În atmosfera de acasă, nu mi-a mai dat mâna să-l văd pe d-l Noica, altfel celebrat (neoficial) ca filosoful nr. 1. L-am văzut pe M. Ș., care cred că v-a trimis Sarea pământului. Pe Grig. P., de asemenea. Un spalt, De la Eminescu la Mircea Eliade, i l-am cedat lui M. Ș.
Cu o zi înainte de a porni din nou încoace (îmi plătisem singur, cu ajutorul rudelor și amicilor, biletele pentru mine, soție și fiică, oricât ne trimitea statul), când să dau în Calea Victoriei, prin apropiere de Palatul Telefoanelor, o statuie cu umblet molcom, cu capul înfășat într-o căciulă arhaică, monumentalizându-l suplimentar, părea, din tainița traiectoriei sale, să absoarbă orice trecere; l-am atins ca într-un templu, spunându-i: „maestre, merg în India”. S-a tulburat alb, în părelnicia acelei treziri ciupite cu îngăduită nerușinare: „da? Bine”. Apoi: „du-te, du-te, că onanistul de Titulescu nu trecea de Cairo, îi mirosea. Și Marx, dacă a zis ceva bine, a făcut să ne dăm seama că trăim pe o planetă întreagă. Și ce faci acolo?” I-am spus. A fost încurajator, mai departe. A venit vorba despre dv. „A, M. E e un om realizat. Dacă-l vezi, spune-i din partea mea toate cele bune…” Era P. Ț(uțea).
Psihanaliza unor asemenea întâlniri voi încerca-o în ce voi scrie acum, aici am început un roman „Eres pentru Continua”. V-aș fi mai departe îndatorat dacă, pentru o, sperată cât mai curând, călătorie la Calcutta mi-ați preciza detalii de abordare a tinereții dv. aici, cumva altele decât cele legendare inserate în anale românești disparente. Căci rămân la dv., B. și A. Ghica – Calcutta, Indore, Puri, după ce numai Indore mi-a fost dat să-l străbat în prima venire de prea sărac și speriat ce eram.
Unde eram sentimental și cerșetor de Dumnezeu
mi se părea tot o viață pe după ploaie fără vatră,
mânam o insulă cu ceafa lovind cu gâtul un resteu
și fața îmi cădea pe brazdă și gura îmi striga aratră.
Am ascultat o noapte-două cum taie briciul barba moașă
căluș dansând pe vorbe rele pământul neslăvit altfel
mai spune și tu, mamă, fața mormântului când se desfașă
să flutur cu folos cenușa feciorului ce-l spulberă Sahel.
Duminică 11.01. 1981 Delhi
A sunat Margaret – atât și-a spus din nume, invitându-ne la ceai, doar trebuie să avem ori să fim vecini, adăugase. Ne-am îmbrăcat frumos, cu emoție. Ne aștepta – am remarcat pianul. Ne-a oferit cafea neagră, la alegerea noastră. A insistat să stăm comod, iar ea s-a cocoțat în vârful patului, în lotus – purta șalvari. Baticul din Sri Lanka, Păun dansând, era același. Mama londonezei, de 86 de ani, căzuse la pat și – după Ierusalim, Grecia și Budapesta, filosoafa avusese să rămână infirmieră de bună voie.
A pus-o pe Nana să deseneze. A promis să revadă versiunea Eresului pentru Continua. E prietenă cu Florence Hetzler – ce mică e lumea – și Brâncuși i se pare un subiect bun. Găsindu-se cu Mircea Eliade, Maytreyi Devi – amândoi îmbătrânind – n-ar fi regăsit vechile sentimente (am pledat pentru constanța românilor, totuși). I se pare util a continua Milky-Way-ul. E creștină protestantă (mai bine, zice, decât ortodox ori catolic…)
Se interesează de arta Rodicăi, are o amică legată de producția ceramicii albastre, pe care Nansi o observase. Mulk R. A. e din Moskow line, iar la 75 de ani – bătrân. Nu sanscrita e domeniul meu, mă explic, dar literatura și indologia prin brâncușologie, eminescologie și Eliade (poate, eliadologie). Se interesează de Baudelaire-ul meu, dezvolt ipostazierea spiritului universal în universul marilor poeți.
Nu cunoaște, spune, Sfinții Părinți. O introduc în dodie. Apare prof. Catterjee, soțul, îndemonit al jocurilor, întâi bridge. Șahul e un joc militar sanscrit – infanterie, cavalerie, elefanți, marină. Are o cameră a jocurilor, pe care, la despărțire, am salutat-o.
Acum ce al Continuei? Dacă las „povestiri” separate – unde va ajunge fiecare? Împreună n-au dorit să rabde până la o recunoaștere de o ființă. Viziunile se vor chema între ele întru o armonie neștirbită. Sunt, doar, și întâmplări, nunți și suferințe. Ce bine cu timpul, altfel nemobilat decât de Himalaia, toridități, muson, ceva părelnice jocuri, scrisori de cloță, speranțe de nimic. Să mulțumim, deodată, soartei pentru noi. Dacă nu ne-ar fi dat nouă înșine? Nana a gustat mult fotografiile colorate ale animalelor de pe lume.
Ritmul interior, supraprozodia, rima în haos. Pasha, zarurile nemaisanscrite, hindi doar. Lumea în tamil. Vechi tentații spre tot ce se petrece academic și clasic, ațipite. Cum e noaptea asta. Încotro și de nicăieri pe ce cale înapoi? Margaret găsește bună ideea unui subiect de examen cu Gita în românește. Cred. Mă văd mai mândru de cultura română ca oricând.
Să fie acolo Microrăsăritul, refondator al întregului Orient, cu altoiuri alternativ universalist-autohtone? Aceleași gânduri, odată trăite la înălțimea lor adevărată, n-au decât să revină altfel, deși în aceleași vorbe. Doar 10 puncte din 350 am oferit studenților mei pentru răspunsuri – în temă – asupra „istoriei” țării mele. Eu de câte puncte voi fi știind-o, aici (340?) – să conteze vechimea, continuitatea, unitatea, independența în robie?
Dimensiunea (fără joacă) a timpului indian încă nedeslușește calea obișnuită, transhumanța carpatică, inclusiv drama suprapopulată a culcușului și hranei pentru un hiperpopor. Nu știu de ce aș mai poematiza pagina. Spre o regăsire de mai apoi și adăugire la decenzurata Continua?
Prologul-doină mă încurajează spre o structură document, cât să se spună că diferite stories se află în același dosar de poezie respinsă, dar pe undeva de nebiruit. Destule subiecte și accente vor depăși obiceiul de percepere al criticilor dâmbovițeni. Altfel neadăpați în interiorități de rigoare, așteptate pe tavă. Excelența protestatară a paginilor celor mai bărbătești și eu o voi sluji însă, pe calea asta.
Ce multor închipuiri și personaje dintr-o oază simulată îmi adresam din trecuta-mi Indie. Le las, văd în suspensie (oare ele îmi vor trimite, de data asta, apeluri?) Doar mă observ într-o demnitate necrâmpoțită, până la urmă, oricât vom trage mâța de coadă mereu și mereu. Poemul nu mai vine azi – pentru visatul coup de des, zarurile-pasha se insinuează, într-o pierdere consimțită în joc în loc de viață (mi-am făcut simțită străluminarea) la gândul tuturor jocurilor, plus că mă așteaptă, sigur, clubul, timpul trebuie păcălit, într-o escaladă simulacră, oricum). Ce semn de bătrânețe mai receptabil decât lunecușul jocurilor? Pe urmă, sunt jocurile Indiei, de rescris, poate. Ca o reîntoarcere la matematicile copilăriei mele.
Iarnă până la veverițe, frunze doar veștede în șirul maimuțelor, scutere purtând încruntări în viteză, boabe în sos, chapati, arisi tamil (colonial mango), lumea cealaltă e prin case înainte de culcare, în locul somnului, gândului, schimbului, încă o viață copiilor mărturisitori întru soare și fugă în sine, aș vrea să fiu pasăre să zbor deasupra norilor – e un gând nu de pasăre, copila mea, doar ai fost acolo, a, vrei chiar în nori să-ți moi aripile, să-ți fie frig, apoi i-o fi venit vreunei păsări ideea să fie tu, plus că uneori te mai gândești și la Queen Mary, plus că mama citește o fantezie tristă și vizitează baticuri înmiresmate, plus eu și uite florile celor mari cum mai sunt azi ale noastre, un pic ofilite, ei și?
12.01. 1981, Delhi
Azi ar fi fost și Lodi, pe lângă nașterea lui Guru Gobind Singh. Copii au venit să ne vadă, Vikey a cântat trei cântece patriotice indiene, Nana tot trei. Un Imre s-ar zice că mi-a reproșat mie personal Transilvania ori preferința lui Suto Andras pentru scena budapestană, ori nedeschiderea unui centru cultural unguresc în România, replică unuia românesc în Debreczin. Că aș fi avut certuri cu Geza, și totuși acela m-ar fi numit un „enlightened Romanian”.
Nansi a avut un fel de criză la toată discuția. Eu, nu. Îi spuneam că mai bine e să lași lucrurile să se consume. Povestea cu polemismul maghiar o improvizasem, mediocrul notar al regelui Bella încă rămâne, pe acolo, neîntrecut, păcat de atâta sinucidere românească însă, ca să nu mai comentez și eu.
Micuța Anu mi-a sărit în brațe – ca-n zilele bune, când nu-mi rezista niciun copil. Asta s-a întâmplat înainte de lunch și întâlnirea prăpăstioasă de acolo, dar să nu uit întâi de toate ce e frumos. N-are decât să ne fie viața cât de modestă și pe picior cât de mic, o operă ne va clădi memoria adevărată.
Am scris subiectele pentru examen, se cheamă că nu mi-am văzut de ale mele. Și tot m-am bucurat și așa, de-al treilea, banalizat, finiș. Puterile limbii se revelează la orice nivel. Sarea, eresul, paradisul, Gita, emindia – într-o glossă fie și de examen pentru proficiancy. Îmi pare că trăiesc dintotdeauna în mine însumi.
Ceaiul indian s-a celebrat azi cu prisosință, la un centenar asociat – noi l-am băut, cu lapte. Trăirea aceea de sine se smulge cu greu din hotarele naive pecetluite, deși poate nu numai ancora contează în navigația terestră, nici numai pământul în picurarea stelelor.
Ce moarte își poate permite un patriot născut? Scoțând și temperamentul, mormintele prin care se mișcă. Știu că în curând voi avea bani de caiete și le voi acoperi cu variante spre definitiv. N-are decât să-mi pară rău de vremuri legănate, de pelerinaje pe loc. Se va fi devastat tot mai mult din planeta interioară, voi fi vâslit aparte de limbaje, îmi voi fi contemplând soarta de mistere condamnat – și așa nu mă grăbesc să dau glas adevărurilor dinăuntru, mi le las necunoscute mie însumi, mă tot eliberez în necunoștință de cauză, mereu mai placid cu cât revelația ar tresări.
Ce stranie vindecare de Dumnezeu imprimă India. Prin orice alte îmbolnăviri? Măcar de n-ar fi cu Nansi vreo încercare cum i s-a mai întâmplat și, încă, înainte de martie. Refuză – și Nana o imită – să scrie câte-un rând în scrisori (am expediat, totuși, șapte abroad, una aici). Ne stăpânește, orice s-ar spune, o discreție. Și între noi. Mai bun să fi fost entuziasmul fără alegere?
Scrisul Nanei este masiv, neoprit ca mersul salamandrei – cum va evolua? Se zice că a trecut puțin, dar și mai puțin va trece, tot multul care a rămas. „Nimic rău nu e bun”, totuși – are dreptate Margaret. Cum vom găsi tandreți pentru lumea asta de departe?
Chiar și cuvintele vor face o figură bună. Hazul timpului în de el, prin grădina Universității, se consumă fără a face necesar alt spațiu mai timbrat. Frunzișuri și fugi de ființe ne invită la cicluri neexpansive. Probabil nici de data asta nu vom vedea ce e de văzut, mulțumindu-ne cu noi, în mină și înflorire. Vom fi renunțat la autorul de sus, la coautorate fără sorți.
Și careva ori ceva o să ne urnească în pofida liniștii înstăpânite. Ar trebui să mă îngrozesc de lâna lipită pe pielea atâtor jurnale, bălțând cu cerneală și vechime rânduri fără rând. Mereu îmi spun să încetez antonimicul pentru treburile ce se cer, se știu și se adâncesc, se pun în mișcare. Fie-i Nanei poemele despre Nehru ușoare și în hindi – doar grea mi s-a mai părut azi conversația despre Dumnezeu prin grădina Universității (și ce credincios eram eu la anii ei).
Am nu numai idee de Bella Bartok Chiar dacă nu am studiat muzica Îmi petrecui mai mult de o noapte în viori bihorene Din Rajasthan i-am văzut scris numele în dreptul unor cântări române Sunt din Regat nu știu să vorbesc ungurește dar am încercat în tinerețe și cinste să intru în vobă cu o româncă (nu după limbă) la Cluj E drept, sunt fericit că dragul Bella nu a avut un notar ba chiar mă bate gândul să mă numesc eu însumi în funcția asta noul notar și nu al regelui Bella de odinioară iar datoria să-mi fie studiul muzicii maestrului, pierzându-mă când și când în viori bihorene la întoarcerea din Rajasthan.
Nu văzusem luna de sărbătoarea Lory când ne-am trezit la daruri de mâncare am mai fumat în conversație preponderent sanscrită am încercat să zicem bogdaproste Dumnezeu să primească dar stăpâna sărbătorii adormise cu adevărat deci am recitit începutul de poveste – copiii să deschidă poveștile și atât – trezimu-ne să privim luna încă o noapte cu lumina lor.
13 ianuarie 1981, Delhi
Este unu noaptea, m-am trezit de la 6, n-am stat. De ce-avusesem iluzia unui timp liber când poate e vorba de libertatea timpului? Cât m-aș clătina și privi cu neîngăduință ce-am făcut, elanuri de vastă contemplație mă restrăbat. Româneasca nu mi-e identitate, mi-e hașiș, ca și India. De dimineață, aplauze la sosire, în deptt. Bârfe ungurești, la mâna a doua, complimente în fals, rate de plătit. Nansi se va apuca de baticuri. Nu-mi găsesc pantalonii de pijama și-am încălecat pe-o șa.
14.01.1981
De dimineață, o imagine de icoană pravoslavnică, senectă și albă, în scuter. Esaulof, la prânzul mic. Shakuntala, profesoara de persană, în zori, își așteapră spudeii; ai mei au venit, am mers în altă clasă, apoi în bibliotecă, unde am privit și mânuit cărți românești, Eminescu, gramatici, Etymologicum Magnum, Brâncuși. Galeria italiană din București îl atrăgea pe Vinay etc. Micul sardar de-i zic Fulbright îmi tot laudă natura.
Succesul meu reîncepe. Contul e gol (22 Rs.). Alte alergături, în fine committee of course – Romanic group – Diploma românească – programă, cu severă dezindianizare, aprobată; senzațională prescriere, însă: 15 poeme, alese de profesor.
Încă trei-patru ore de comentarii pentru câte un rând de răspuns la scrisuri oficiale – 5% locuri rezervate, în universitate, pentru copiii văduvelor din războiul indo-pakistanez din 1971, dar și pentru toți cei care mor, se îmbolnăvesc ori se accidentează în timp de pace; aproape de definiții ale războiului și păcii, sinonimizarea acțiunii cu războiul, poate a vieții social-personale cu pacea – s-a răspuns a nu se fi justificând cererea militară; pe urmă, ministrul marinei cerea un curs intensiv de franceză și rusă – unii vorbeau de un marinar, alții de o navă întreagă, dacă nu de o flotilă, de 20-30, mâine 40 de ministere, de doctoranzi ca profesori, de minimum două luni-cursuri, de imposibilitatea de plată – s-a răspuns pozitiv; să se intre, la limbi străine.
Intervine Nana cu povestea ei de astă-seară – când, apare Vinod, așa că punem țările la cale până după zece (el are să prindă Mudrika), iar eu mă apuc să dactilografiez subiectele de examen – terminându-mi curând, vai, țigările – și iar am trecut de două. S-a dus și porția asta de jurnal în noi iluzii.
15.01. 81 Delhi
Indienii (pe care-i cunosc) au personalitate, între ei. Preocupați să trăiască deplin ori să colocvieze, să se hărțuie ori să se roage, parcă nu le-ar păsa de alții, de străini – cu oricât cosmopolitism aparent. Nana se roagă frumos de timp să treacă mai încet. Și iată o invitație pe care, după ce, după ce subțirii vopsitori ne-au lăsat în curăție, n-o știusem cum va fi: Andre Beteille, numai jumătate francez, soția și fiica lor cea mică, Tara. Întrebări exacte, răspunsuri ca pentru mine însumi, cu puțină băutură și o groază de oboseală. Probabil ne vom mai vedea și mai pe odihnă, alias Cambridge.
Dă, Doamne, să urmeze zile altfel. Și totuși, ce seri, cu Margaret, cu Vinod, cu Andre, cât de diferite și totuși ce libere de ideologii deodată, într-un fel, începătoare. Pentru fiecare, o invocație, două invocații și ceva mai mult, știut numai de Dumnezeu.
Venind ideea religiozității mai aproape de noi, se făcu, destul de curând, că prima muzică ascultată în India fu să fie de orgă, Bach, în capela Colegiului din Cambridge. Astfel jumătatea catolic-protestantă ne va plăti oricând bucuria să răspundem de viață în locul morții grație nașterii. Deci nu numai contra-jăcmăneală DIMAT (mat. dial. și ist.). Și de ce-aș scrie, chiar acum, să-mi stric visele, scrisoare lui Miti? Cu asemenea reprezentanți, așa renume.
Întotdeauna, în biblioteci, am fost cuprins de o puternică, obsesivă neliniște, copleșire în vanitate, invidie în divin și, muncit-clasat, m-am apărat în plinătatea instinctului descoperindu-mi armele sălbăticiei intelectualului-pământ în cușca ruginită de praf și șoareci: dar mereu m-am lăsat mutat într-acolo, în tinerețe la Fundații, apoi la Alessandria Romei și, în ultimii ani, văd, până azi, în Biblioteca delhiană a Universității noastre, cu sir Gwyer pe firmament. Neliniștea a scăzut, eram într-un sistem familiar, primordial englezesc, cu Sadoveanu printre sanscrită și universale lingvistice, de o mai vastă masonerie, poate.
Eu – traduceri, pentru Nansi – religii și, înapoi, în D14, unde la amiază, pe stâlp de telegraf -beton și metal – un veverițoi a cântat cănărește, peste oră, chemând vreo iubită altfel mișunătoare pretutindeni, pe schelele de bambus, venind într-un sfârșit, urcând stâlpul și iubindu-se deasupra; iar pe linia de înalt a blocului de alături, în aceeași vreme, nemișcați doi porumbei, iar în vestirea întâmplării cu veverițele s-au mângâiat și iubit brusc, neînfricoșător. Noi ne citeam, în cheie deosebită – origine și translare – biblia, continuând (am pus baterii străvechiului radio indian) audiții și priviri.
16.01. 1981 Delhi
De azi, Nana și-a început o școală mai bună decât la Queen Mary, poate – cu prietenele din apartamentele vecine: se vorbește serios românește, chiar dacă una e să zici„mouse” și alta să te lungești la „șoarece”, pe rând, în șir indian. De ce și-o fi făcut totuși probleme cu „tomorrow”? S-a mai calmat aflând că e mâine.
Prânzul de azi s-a disimulat. Persoane cu panașe, la poartă la Guest House, în fața intrării în clădire. Masih și un coleg de-al lui – se aștepta un înalt demnitar, s-a exprimat el. Le trimisesem pe Nansi și Nana să se intereseze de bucătari, de unde doamna manager ne-a condus și ne-a descuiat o cameră – un premiat Nobel, a precizat ea. Între timp, un Mercedes poposise și-l întâmpinase pe atomistul pakistanez, ori pe demnitarul așteptat, cu simplul „Namaskar, Sahib”. Am avut acolo, deci, prânzul, paralel cu mitul personalităților din sala de mese, împodobită aparte, cu flori, vegetarian totuși.
Îmi invidiam în zadar pantofii
pentru călătorii fantastice
când i-am văzut amar strivind
ochii tâlharilor
aruncați de poliție
dinaintea bombeurilor –
dar orice viziuni mă vor fi așteptând
la descălțare,
mă apuc să ascult
trompetiștii ocheșiți de nebune albe alămuri
doar-doar vor ajunge la nuntă
odată cu mine petrecând
cismarul așezat etern pe asfalt
cu pingelele de elefant pregătite
17 ianuarie 1981 Delhi
Scenele de dragoste de ieri ale veverițelor și porumbeilor probabil nu se vor mai repeta azi – să scap, așa, și de vizita morții? Acuzativul pronumelui personal și subjonctivul prezent i-au disciplinat îndeajuns pe vidhiarty-ii mei. Luni e nașterea lui Mohamed. Miercuri, conferință pentru chiar studenții mei: România. (Marți, gramatică). Traducere? mai mult teorie, și-mi pare rău.
Îi voi scrie lui Peter. Voi plănui și International Milky Way, sau World Milky Way / World Akaash Ganga. Vinod tocmai s-a înființat de astă-seară, nefiind sigur că poate veni mâine. Am intrat direct în revistă, scriind vreo 25 de nume alandala, bătrâni și tineri, buni și necunoscuți. Titlu de moment, Akaash Ganga Chronicle. Editorial Board (pentru astă-seară): Eu, Vinod, Rodica, T. Chaudhury. Fiecare are de scris câte un editorial (pentru confruntare), un sumar, liste de abonați, susținători etc. Cele mai bune poeme indiene dedicate poeților. Mi-e frig (în tricou cu mâneci scurte). Văd cumva rece povestea, poate tocmai de-aia să iasă. Pentru sumar: Poetul român către poetul român (comentariu, citate). Poetul indian către poetul indian. (To be continued). Dodia lui Seth este congressualismul.
Dacă așezăm azi un poem pe numitul Drum al Robilor, poate așa întâlnim ființa Akaash Ganga, prea vastă pentru cușca oricărui telescop. Și totuși, A.G. viețuiește într-o cușcă. De-am ști cum s-o spargem, am redeveni nemuritori? La ce bun?
19.01. 1981 Delhi
se apropia altă țară în văzduhul rădăcinilor
de ne apucam cu mâinile de beregata cântăreață
și mai apucam să oftăm vecia post-mortem
ca un Nistru unda călătorise-se
prin creierii dezoxidați ne prăvăleam
de bună voie și de bună nesilire
tot altă țară maharaj Culae
dunga aorta decolteului de abatoare
închipuite printre mațele de genii
Mlaștină fumătoare voi adormi în neant
întru tusea nisipului excitat de alune
de-ați văzut cât de mult a sporit electricitatea
potența veverițelor v-ați fi ucis care să
vă electrocutați mai întâi și când crăpam
cu prioritate vă zgâriați pe vieți de ciudă
20 ianuarie 1981, Delhi
O clasă cu năbădăi, corectând testul și repetându-l cu cei care nu l-au susținut, văzându-i că participă, se distrează, concurează. Eram 13. Deodată 12+5 au testul și alții vor veni și-l vom repeta. Mâine, o Românie generală, conferință. Care face judo, care electronică – am convenit în diferite feluri că-i primesc la examen.
Ajuns acasă, mă aud strigat: Dr. Anca! – era Satendra Ruhela, cu reproș: de ce din 3 ianuarie și abia acum îl căutasem? Și-a adus propriul scuter mai aproape, am băut ceai (se repezise el după zahăr) – am recapitulat care cum stau și am pornit-o la plimbare, întâi vizitându-i fabrica de lustruit (? – glazing, vernishing) hârtie, unde, client, se află Anil Arora, gata să-mi tipărească o carte în condiții așa și așa, același preț ca acum doi ani.
Apoi, goană în New Delhi prin băncile cele mari, să schimbăm cele 23 de ruble – de la State Bank la Punjabi Bank, de aici la Indian Bank – vaste supape ale occidentului refuzând neîncurcați rubla superputerii, se vede, doar militară, propagandistică. Nu am suferit – ca de un adevăr bine confirmat.
Am cumpărat un kilogram de cafea de la Mohan Singh Place cu 18 rupii împrumutate de la Vickey. El ne așteaptă pe la ei. Capitala lui e și a noastră. Fratele mai mare lucrează în Abu-Dhabi, pe 10.000 rupii lunar – nu-i plac țările arabe, doar banii. Fratele mijlociu s-a însurat. Nana va fi ușor admisă, crede, în școală.
Va veni imediat la cursul pentru diplomă. Cel mai bun film în oraș: Dostana. S-a ciocnit de o rikshă mică, un biciclist iar s-a șters de noi pe la Lido-Cinema. Se simțea la el o emoție aparte. Se știa cel dintâi ce fusese chemat și aproape își domina confrații de română, retrăind experiența unică a primului certificat de română în India, primit de la clasa mea.
Radha i-a oferit Nanei o gumă de șters. Arefuzat-o, plângea, că apoi o s-o facă pe ea hoață. La culcare, Nansi, c-o omoară – da, da, și rămân hainele de n-ai ce face cu ele, ai prăpădit banii să-le cumperi – de-au râs amândouă printre lacrimile copilului, amețit de oboseală. Altfel, e ziua de naștere a Radhei, împlinește 8 ani, îi oferă o păpușă de acasă.
Nana a vrut să detoneze elefanți, pe vânătorul Tache. Eu am început să-i citesc balade: Miorița, Meșterul Manole, Novac și Zâna, Soarele și luna, Scorpia, Chira Chiralina. Va merge la culcare după ce-i voi mai spune o dată Meșterul Manole, care-i plăcuse cel mai mult, de două ori zisese. La prima lectură, mă privise când m-a cuprins un frământ amintindu-mi, de amândouă dățile, vocea și patosul mamei când îmi recita, repetat, la cererea mea, balada.
22.01. 1981. Delhi
Nopțile se auresc de zile fugărite în jertfe. Promisiunile neținute puiesc în jurul strigoilor, încât până și pe ursul cel înțelept Nana l-a botezat Moroi.
Soții Lamba, înființați în fapt de seară, ne-au întreținut în atmosfera de odinioară, forțând complimente pentru sardari – uneori le credem și noi întemeiate. Se miră că n-am adus lucruri, tranzistoare, televizoare să-le vindem pe-aici – abia se plânge că, pe televizorul lui, Geza l-a păcălit cerându-i 1200 de rupii. Așa că mai bine zlabi în negustorie și tari în virtute. Nansi ar fi bine să deschidă o școală, este de părere Khore.
23.01. 1981. Delhi
Umor ne-ar fi prins bine să avem
cât un imperiu ori și mai mult cât un scav
altel regretăm o carte de Bacovia
măcar o poezie un vers despre umor
Dar de care bogăție să râdem
de care nenorocire doar aparentă
și de unde râsul fără râs?
Hai să ne jucăm teatrul zarurile viețile morțile
ca și cum nimic nu s-ar întâmpla
cum nimeni niciodată nu râdea
Parcă spuneam ceva despre Bacovia
Am recitit de două ori povestirea Nanei – o dată cu ea, a doua și cu Nansi. Ritmul este determinat de viteza în scris, al meu, după dictarea Nanei, de acceptarea ei din punct de vedere epic, caracterologic, al dialogului, lungimii episoadelor – în funcție și de dispoziția ori gradul ei de oboseală -, varietatea în unitate, grija pentru personaje, formalismul semi convențional și fantezist didactic, substituibilitatea povestire-transcriere-
