Cuvânt și iubire

Povestea asta este aproape incredibilă, pentru că eroina noastră, doamna Rebeca are, dacă nu totul, foarte mult, din ceea ce alte femei, la vîrsta ei, nu au. Intîi de toate, deşi se apropie de şaptezeci de ani, arată încă foarte bine. Cei care îi cîntăresc vîrsta, nu-i dau mai mult de 55-58. În plus, starea ei de sănătate este în general bună, conduce maşina şi  gospodăria cu aceeaşi îndemînare şi vivacitate, spală, calcă, găteşte, face cumpărături de una singură, într-un cuvînt este în puteri şi nimkic nu i se pare greu. Mai mult, face totul cu o anume plăcere şi interes. Trebuie să mai spunem că este foarte dinamică, pedantă în exces şi are o locuinţă, un mic palat.

Rebeca este căsătorită cu un domn mai în vîrstă, dar încă în bune condiţii fizice, deşi se plînge adesea de dureri în spate şi de  inflamarea încheieturilor. Omul acesta a luat-o pe cînd amîndoi erau fermecători şi foarte tineri.  S-au iubit ca doi nebuni. Ani la rînd. De atunci au trecut multe decenii, dar cum timpul fuge, aproape nu le vine a crede că azi sînt la o vîrstă înaintată,  cînd ar trebui să mai încetineze pasul şi să se gîndească mai mult la odihnă.

Dar cum toată viaţa au trăit într-un ritm îndrăcit, azi le este greu să treacă într-un registru mai potolit. Ne referim cu deosebire la Rebeca. Totuşi recunoaştem că, una peste alta,  cei doi trăiesc normal, relativ liniştiţi, fără prieteni, singurii apropiaţi sînt copiii lor, un băiat şi o fată, amîndoi căsătoriţi, cu urmaşi. Se văd odată la cîteva săptămîni pentru că tinerii nu locuiesc în acelaşi oraş cu ei şi, fiind foarte ocupaţi, vin rar să-i vizitreze.

Povestea noastră s-ar putea încheia aici, dacă de la o vreme nu s-ar fi ivit o problemă în viaţa Rebecăi. A descoperit, aproape instantaneu, că ceva  nu e cum trebuie, că roţile existenţei ei merg îngol. Se simte nefericită, foarte nefericită. Cînd i s-au cerut lămuriri, a spus că de cînd se ştie, n-a fost fericită. Ici-colo, au existat clipe de bucurie şi satisfacţie,  de pildă cînd a născut copiii, cînd s-a mutat în casă nouă, cînd a văzut Parisul şi Londra, dar toate acestea au fost de mult, de parcă nici nu ar fi fost, şi de atunci viaţa ei i se pare fadă, rutinieră, fără lumină. Ziua întreagă trebăluieşte prin casă, iar seara pică de oboseală şi gata. Aşa trec zile, săptămîni, luni şi ani. Sărmanul Jack nu ştie ce e de făcut. Da, ar fi ceva: de călătorit, de văzut iarăşi  lumea, de descoperit  colţuri exotice,  locuri de basm, de căutat prieteni şi de organizat, măcar din cînd în cînd, cîte o petrecere de pomină. Au vorbit despre toate acestea şi nu odată. Rebeca ba voia, ba se mai gîndea. Ştia că soţul este suferind, merge greu, are dureri de şale, orice deplasare de acasă pune felurite probleme. Parcă nu-i poate pretinde acest sacrificiu. Dar prieteni, o „hevra” asta da, de ce nu ? Au început să-i treacă în revistă pe cunoscuţi şi amici. Ajungeau la concluzia tristă că mulţi îşi fac odihna de veci în cimitirul comunal,. Iar cei care trăiesc, sînt fie la cîte un azil, fie acasă, de unde nu ies decît atunci cînd au nevoie de policlinică sau un tratament special. Deci problema cu prietenii a căzut.

Amîndoi erau vînduţi lecturii. Primeau sau cumpărau cărţi, mai buchiseau cîte ceva pe internet. Ocupaţia asta era cîndva o mare pasiune. Acum e puţin altfel, parte din lecturi se realizează dificil pentru că amîndoi au vederea slăbită, iar cărţile sînt imprimate cu litere prea mici sau cu o cerneală cenuşie, nu neagră. Deci citesc mai puţin, se uită mai mult la televizor. Ei da, dacă ai avea ce vedea şi acolo. Cîteodată este, un program distractiv, o relatare despre un mare artist sau artistă, un reportaj de la Polul Nord. Puţin, prea puţin pentru cît timp liber au.

Rebeca, aşa cum am spus,  are o condiţie fizică bună, s-ar duce la înot, la o sală de gimnastică sau pur şi simplu o plimbare pe malul mării. Este acolo o faleză foarte frumoasă şi curată, dar el, Jack, nu are putere de a merge. După zece paşi, se opreşte şi se plînge că n-are aer în plămîni, iar oasele nu mai vor să …tragă. Atunci se opresc, îşi zîmbesc, privesc pe trecători, iar dacă ajung totuşi pînă la mare,  numără pescăruşii şi admiră culorile învolburate ale valurilor, apoi pornesc din nou. E greu, tot mai greu, abia aşteaptă să ajungă acasă, să se aşeze în fotoliile lor comode şi să reia hobby-urile diurne.

Jack s-a gîndit că ar fi bine să se apuce de pictat. S-a înscris la un curs, a găsit un profesor care mai vine şi pe acasă,  îl ajută,  îl îndrumă, uneori reuşeşte să copieze o pictură celebră  care, în final, are asemănări vagi cu originalul. Iată, zise soţul mîndru, eu am găsit ceva care mă face fericit. Ar fi bine să găseşti şi tu. Rebeca s-a gîndit, a căutat prin ziare un curs de ceva, nu conta ce, ca să mai iasă din rutina zilnică. A dat de un curs de ceramică, s-a dus de vreo două ori, nu era pentru ea. Apoi s-a mai gîndit şi s-a înscris la un curs de conferinţe pentru iudaism. Ivritul care se vorbea acolo era greu de priceput şi nici expunerile în sine nu erau prea interesante. S-a lăsat. Ultima încercare era un curs de limbă engleză. Asta i-a plăcut, s-a şi împrietenit cu cîetva colege. Învăţa şi acolo, şi acasă, ştia conjugările şi declinările, cîteva cuvionte, ar fi putut continua, dar s-a întîmplat ceva neaşteptat. Rînd pe rînd, cursantele se împuţinau, pînă n-au rămaas decît trei. Profesoara a venit într-o zi să le spună că pentru trei persoane nu poate ţine un curs. Aşa s-a încheiat şi această aventură a Rebecăi

Acum e acasă şi se vaită că e nefericită. Jack o ascultă, încearcă să o lămurească asupra situaţiei în care se află, a bătrîneţii care este o adevărată barieră în faţa oamenilor în vîrstă, nimănui nu-i pasă de ei, deşi uneori tîşneşte cîte un matador voluntar, vorbeşte la televizor sau scrie la ziar despre lumea bătrînilor,  despre singurătatea şi bolile lor, nevoia de a fi ajutaţi, asistaţi, încurajaţi. Mai mult, la un moment dat s-a născut un partid al pensionarilor, propunîndu-şi nişte ţeluri frumoase, care toate au rămas pe hîrtie şi la următoarele alegeri electorale au dispărut nu doar idealurile, dar partidul în întregime.

  – Vezi, spune Rebeca de ce sînt nefericită. Am o casă frumoasă, am de mîncare, am ce îmbrăca, ba am şi o mică grădină de flori; n-am nimic care să-mi umple viaţa cu fericire, să ştiu pentru ce trăiesc, ce mă aşteaptă mîine sau poimîine. Stăm aici în colivia bătrîneţii noastre, facem în fiecare zi acelaşi lucru şi aşteptăm sfîrşitul. Întreb: asta este ceva de admirat, de acceptat, de agreat? O viaţă ca o farfurie goală, din care au dispărut toate bunătăţile.

Jack îşi pune capul în barbă, priveşte pardoseala lustruită, nu scoate o vorbă. De-a lungul anilor, a căutat să ofere scumpei sale soţii tot ce putea el, cît şi cum putea. Acum, la bătrîneţe, nu mai poate oferi nimic, decît nişte vorbe care pentru Rebeca nu  spun nimic. Atunci se aşează în faţa şevaletului,  trage o tuşă,  schimbă o culoare sau  adaugă, ici-colo, cîte o pată care practic nu reprezintă nimic nou. Deşi nu recunoaşte, nici el nu este mai fericit decît soţia sa. Şi zilele lui se duc pe pustii. Nicio surpriză, nicio perspectivă, nici o mîngîiere. Tabula rasa. Mai are de suportat şi artroza din  umeri şi din coloană. Ochii îl lasă, auzul i s-a topit pe jumătate. Dar asta este ce i-a mai rămas şi ştie că nu  poate schimba nimic. Filozofînd, îşi zice; „La vîîrsta  asta nu ai decît două posibilităţi: să accepţi şi să iubeşti ceea ce ţi-a mai rămas sau să te necăjeşti, să plîngi, să sudui şi să te rogi Celui de Sus să te ia acolo în ceruri şi să-ţi dea un loc confortabil în paradis”

Deodată îi veni însă idee. Spuse nevesti-sii că trebuie să meargă să spele maşina. Luase jacheta şi dispăru. Ştia că acolo lîngă acea spălătorie este un magazin cu păpuşi de tot felul. Ajunse acolo. Lăsă maşina în seama băieţilor, intră în magazin şi spuse că vtrea un sac cu păpuşi. Vînzătoarea îl măsură şi se făcea că nu înţelege.

–   Vreau un sac de plastic cu cele mai frumoase păpuşi.  Se duse la rafturi, alese căţeluşi,  maimuţe, miei,  vaci cu pete maro, zebre, elefanţi, doi coşari, cîţiva copii, doi cocoşi, o broscuţă, uhn şoricel, două pisicuţe şi încă alte cîteva păpuşi caraghioase. Plăti, luă maşina şi plecă la un magazin de animale mici. Cumpăpră un căţel alb şi o colivie cu doi papagali. Se grăbi spre casă fericit. Pătrunse cu sacul în spinare, eliberă covorul din salon de tot ce era pe el, apoi vărsă păpuşile unele peste altele. O chemă pe Rebeca şi-i arătă achiziţia.

–   – Ce-i asta? întrebă femeia.Ce te-a apucat?

–   Îţi plac sau nu, asta este întrebarea.

–   Eşti complet nebun. Sigur că-mi plac. Şi începu a le lua la rînd şi a le studia. În colţul buzelor înflori un zîmbet, apoi se porni pe rîs.

–   Stai, zise Jack, asta nu e totul. Se duse  la maşină şi aduse căţelul. Era o maimuţţică blondă cu o singură pată albă pe ochiul drept. Parcă nici nu era adevărată aşa de frumoasă părea. Cînd aceasta intră în salon, se repezi de-a dreptul la păpuşi. Le răvăşi care încotro şi se apucă de alergat şi de sărit pe toate obiectele ivite în cale. Se întorcea la cîte o păpuşă, o luă între dinţi, o scutură şi o arunca la o anumită distanţă. Apoi reveni  la altă păpuşă, făcea la fel. Era un mic spectacol de circ care însufleţi toată casa, făcînd din jocul lui  un amuzament inedit. Cei doi bătrînei priveau înmărmuriţi cum o locuinţă liniştită, încremenită într-o ambianţă severă de ani de zile, netulburată nici măcar de o muscă, prinse viaţă şi se transformă în ceva nemaipomenit  de viu şi de zglobiu. Rebeca rămase uluită. Ce ma imuţică drăguţă, zise. E tot pentru mine?

–   Desigur, spuse soţul. Totul este pentru fericirea ta. Apropo, mai am ceva. Aduse şi colivia cu cei doi papagali galbeni cu ciocurile negre. Salonul se umple de o nouă viaţă. Maimuţa făcea tumbe, papagali „dialogau”, iar păpuşile răvăşite, parte din ele răsturnate cu fundul în sus,  participau la acest „spectacol” unic, dat în cinstea celor doi bătrînei care erau ameţiţi de noutatea situaţiei.

–   Jack, zise femeia, tu eşti un drac şi jumătate. Nu te ştiam aşa un inventiv. Ce ţi s-a întîmplat? Cum de ţi-a venit  ideea asta?

–   Am dat în mintea copiilor. Intrebarea este dacă acum te simţi mai bine, dacă eşti un piculeţ mai fericită.

–   Ce întrebare? Desigur. Sînt total pierdută de fericire. Lasă-mă să te cuprind şi să te sărut. O poză de album. Arătau ca doi tineri amorezi. Ideea lui Jack işi făcu efectul. Rebeca era îmbujorată, avea ochii umezi şi privirea fixată pe comorile mărunte, dar atît de simpatice ,care umpleau sufrageria cu figurile lor jucăuşe. Sobrietatea casei s-a topit. Liniştea apăsătoare a murit. E greu de explicat cum o stare se preschimbă în alta, contrară celei dintîi. Nu căutăm teorii. Ne mulţumim cu ce am văzut şi ce am simţit.

–   Lumea nu este un cub de ghiaţă, ci, dacă vrem sau putem, o prefacem într-o oază de lumină, care ne poartă printre stele.

     Văicărelile Rebecăi au încetat,  necazurile provocate de boală ale lui Jack parcă au amuţit, fericirea a intrat pe uşa mare a casei, întîlnind acolo doi bătrînei mulţumiţi. Sperăm să nu fie o iluzie doar, care să dispară peste noapte.

Harry Ross

Israel, iunie, 015