Cuvânt și iubire

Linda, goală în faţa oglinzii uriaşe de cristal, se privea cu ochi mîhmiţi. Cândva, îşi admira trupul cu aroganţa tinereţi:  sânii rotunzi, fermi, abdomenul plat, talia de viespe, umerii înalţi, picioarele lungi, cu pulpele arcuite. Acum arăta detestabilă. Ce puţin a rămas din ceea ce a fost. Nu e de mirare că soţul ei, Tobias, nu o mai doreşte. De peste douăzeci de ani, dorm în camere separate şi abia î se mai privesc. Să fie de vină anii, vârsta? Hachiţele sănătăţii? Adesea îşi recapitulează  viaţa trăită împreună. N-a fost rea, ba dimpotrivă, au convieţuit fericiţi. Tobias era plin de atenţii, o alinta cu fel de fel de diminutive: ba îi spunea Lindi, ba Lin sau, pur şi simplu, „ochii mei”. Ea, la rândul ei, îşi admira soţul, îl răsfăţa, chemându-l Tobi sau numai bunul To. Era omul ei drag, ţinea la el, chiar şi atunci cînd era  ursuz ca bătrânii. În ultimii ani, părul i s-a rărit, ochii fugiră adânc în orbite, mâinile aveau un tremur uşor, faţa căpătase o paloare pămîntie. Şi totuşi, pentru Linda acest om era încă  şarmant, demn de admirat , omul alături de care viaţa avea un sens profund. Nu l-ar fI  schimbat cu nici un alt bărbat din lume. Se întâmplă adesea ca între doi oameni care au trăit mult timp împreună să se creeze o legătură subterană insesizabilă şi inexplicabilă. Dar la ce bun să filozofeze, nu e momentul acum. Linda are o idee mult mai grozavă şi arde de nerăbdare s-o realizeze. Luă noul sutien , model „opush-ap” şi-i potrivi cupele asrfel ca sânii să câştige înălţime îmbrăcă apoi un corset în care trupul ei îşi recăpătă silueta de odinioară. “Azi e ziua marilor surprize”, îşi spuse în gând. Scoase din dulap rochia de mireasă, o scutură uşor de naftalină şi o admiră un timp, pe urmă o îmbrăcă lent, cu precauțiune, de teamă ca nu cumva, ferească sfîntul, să  se destrame pe la cusături. Încă îi venea de minune. Se aşeză să-şi facă  machiajul, dar era peste puterile ei. Renunţă. Cândva, nu era nevoie nici  de pudră, nici de ruj. Acum i-ar trebui o solidă operaţie plastică. Prostii! Plecă la coafor aşa îmbrăcată în rochia de mireasă, stârnind nu puţine comentarii din partea trecătorilor. Desigur, apariţia ei depăşea ceea ce oamenii erau obişnuiţi să vadă în orele dimineţii, în plin centru al oraşului. O mireasă la vârsta senectuţii nu-şi mai pune o rochie albă de  dantelă, cu o trenă  care mătură trotuarul. Dar tocmai această ciudăţenie îi procură Lindei un sentiment de euforie.  Ca să uluieşti nişte necunoscuţi aşa dintr-o toană, într-o zi obişnuită, merita să te dai un pic în spectacol. Capriciu patetic, poate, iar unii erau convinşi că femeia e nebună. De fapt, aşa arăta. Trecând în goană, cu capul în văzduh, cu ochii pierduţi  în depărtări, cu mâinile întinse ca nişte aripi ce-s gata-gata să-şi ia zborul, părea o pasăre plutitoare, desprinsă dintr-un tablou suprarealist.

 ***

Cineva îl sună pe Tobias, la club. Un necunoscut. Îi spuse doar atât: “Cred că soţia dumitale a înnebunit” şi închise aparatul. Lui  Tobias îi venea greu să înţeleagă despre ce este vorba.”Cum adică, a înebunit? De la ce?  Şi de ce tocmai astăzi, joi?

Relaţia lui cu nevastă-sa era departe de a fi ideală. Îşi vorbeau doar cele strict necesare. “Cum te simţi?”, “Ţi-ai luat tensiunea?”,, “N-ai uitat medicamentele?” Şi ea punea cam aceleaşi întrebări. S-ar zice că erau două umbre care-şi duc viaţa într-o fragilă armonie. Le era comod astfel? Cine ar fi putut să spună! Tinereţea s-a dus demult,  lăsând la malul vieţii  două epave încă vii, golite de entuziasm, de exaltare , de nevoia de comuniocare şi mai ales de tandreţe.

“Oare Linda a înnebunit? Se întreba Tobias pentru a nu ştiu câta oară. Imposibil. Azi dimineaţă arăta perfect normală. N-a scos o vorbă despre o stare aberantă . Cu siguranţă el ar fi obsevat semnele unei deraieri. Linda era tăcută şi solemnă, ca în oricare altă zi”. Tobias  zâmbi cu acel zâmbet şters şi senil cu care syrâdea cam de multă vreme. “De ce să fii înnebunit?” În ciuda aparențelor, pentru el, femeia asta,  cu care a trăit o viaţă, nu-i era  deloc indiferentă. E drept, nu făcea mărturisiri, dar o iubea sincer la fel ca în timpurile juneţii lor. Numai că iubirea lui era mută, lipsită de acele efuziuni care stârnesc valuri.

      Îşi luase bastonul şi plecă să-şi caute soţia. Încerca s-o descopere prin mulţimea cenuşie a străzii. Nu era. Ajunse acasă. Încăperile erau goale. O striga, o căuta, dar nicio voce nu-i  răspundea. „Desigur, plecase după târguieli sau într-o  vizită la o prietenă. Nu poate fi departe”. La toate se gândea Tobias, dar fără acea îngrijorare care putea să semene a panică. Linda va veni acasă şi vor mânca împreună, ca şi altădată, în tăcere, ascultând, poate, Anotimpurile lui Vivaldi, piesa lor  preferată.

  Tobias avea sentimentul că timpul s-a oprit pe loc. Orologiul din perete, deşi mergea, nu părea să-şi mişte minutarele. Încetul cu încetul, aşteptarea deveni enervantă şi ameninţătoare. Parcă vestea o catastrofă. Tobias simţi deodată un  gol dureros,  o rătăcire într-un labirint, dincolo de simţuri. Pentru prima oară, după foarte mulţi ani, îşi dădea seama că Linda face parte din el, din universul lui afectiv, din fericitul său nucleu  familial. Fără ea, nici el nu exista. Dar unde putea să întârzie atât? Întrebarea aceasta îl măcina acum cu tot mai multă insistență.

     Linda era la coafor. Ceru o freză foarte tinerească, cu breton, care s-o readucă la anii când se măritase cu tânărul și fermecătorul student în drept, Tobias Moisescu. Coaforul făcu în adevăr minuni. Îi revopsi părul în roşu aprins, îi adăugă un coc artificial, apoi îi aplică un make-up din cele mai eficiente, acoperindu-i ridurile şi cearcănele de sub ochi. Obrajii vestejiţi prinseră culoare. Linda întinerise cu douăzeci de ani. Dacă nu cu ceva în plus. Acum se va putea mărita din nou. Cu Tobias, bineînţeles.

    Comandă un taxi, ceru şoferului să ia viteză, era nerăbdătoare să ajungă acasă şi să vadă ochii înmărmuriţi ai bărbatului ei. Intră pe uşă ca o furtună. Tobias nu-şi putea reveni din uimire. Se holbă la ea ca la o arătare picată din cer. Era aproape ca atunci când o văzuse la un bal studenţesc. Numai farmec şi foc. S-au plăcut din prima clipă. Şi apoi tot ce a urmat semăna cu un vis fantastic. Oare de ce vremea a aşezat atâtea umbre peste dragostea lor,  se întreba amărât bătrânul cavaler.

  Tobias se ridică în picioare  şi veni în întâmpinarea ei. Îi luă mâinile şi i le sărută pe rând.

– Te simţi bine, draga mea?

„O,  de când nu mai spuse draga mea”! Linda strălucea de fericire. Se rotea ca un titirez, degajând o energie incredibilă pentru vârsta ei.

  – Îţi plac, iubitule?

  “O, se gândea Tobias, de când nu mai întrebase dacă o place”.

  – Eşti adorabilă, fenomenală. N-am cuvinte. Dar ce-ţi veni de te-ai mascat în mireasă?

   – Mascat? Ţi se pare că m-am mascat? Mi-am pus rochia de mireasă ca să ne cununăm. Am crezut că te voi găsi în frac. Ras, tuns și frezat.  Poate nu-ţi aminteşti, azi sunt cincizeci de ani de la căsătoria noastră. Sărbătoare mare. Azi e  nunta noastră  de aur. Vreau să-ţi cer mâna şi să accepţi să-mi  fii soţ pentru încă o jumătate de veac.

Tobias rămase năuc:

– Nu e prea mult ? întrebă el, schiţând un zâmbet şăgalnic.

 – Dacă te vei purta frumos, îţi voi face o reducere de sfârşit de sezon.

***

     Totul semăna iarăşi a vis. Ce-i drept, nu din acelea pe care le-au trăit în tinereţe. El cu greu se ţinea drept, ea, în rochie de mireasă, aranjată, fardată , cu părul arzând ca un rug, părea  eroina unui roman de  epocă, gata să ia cu asalt zidurile Troiei ori să se arunce în vâltoarea unei lupte  sentimentale cu orice risc.

 Puteai crede orice  despre ei. Vârsta s-a topit undeva în neant, luându-i locul o adiere neaşteptată de tinereţe. În atmosfera aceasta ireală era un sâmbure de poezie, care plutea  deasupra lor,  luminându-i şi amintindu-ne de versurile sublime ale francezului   Paul Eluard: „Stăm față-nfaţă şi nimic nu scapă privirii//Delir neîntrerupt. Noi ne-am spus totul//Şi totul avem a ne spune”.

Harry Ross

Israel