Cuvânt și iubire

Scriitorul Mihai Rădulescu

(15 mai 1936 – 19 ianuarie 2009)

Nu e cu putinţă să definim numărul imens al victimelor comunismului în România, judecate şi condamnate, condamnate administrativ, exilate din locul lor de baştină, cărora li s-a impus un domiciliu obligatoriu, date afară din slujbă, din şcoală, cu numele interzis tiparului, cu proprietăţile confiscate etc. etc. Această imposibilitate derivă din aceea că etichetele de “contrarevoluţionar”, “sabotor”, “duşman al poporului”, “agitator public” şi celelalte, bine cunoscute, nu au fost alese de victime, ci le-au fost atribuite de către Securitate, indiferent de adevăr. Alături de membrii partidelor istorice şi ai celor născute din şi împotriva beznei ce ne-a invadat patria, alături de mişcarea de rezistenţă naţională în care s-a înscris fiecare gest de protest, individual sau de grup, şi de luptă pentru libertate, alături de românii conştienţi de demnitatea lor de cetăţeni liberi şi care au hotărât cu vrednicie să se jertfească pentru democratizarea patriei, ministerul de interne a adunat, strat peste strat, tot ceea ce trăda o gândire independentă, o reacţie cât de cât nealiniată la disciplina inumană impusă de comitetul central al partidului comunist şi de secretarul său general, tot ceea ce preţuia morala, religia, proprietatea privată, călătoria neîngrădită, solidaritatea umană, mila de aproape, până şi umorul sănătos al românului – da, câţi dintre noi nu şi-au pierdut sănătatea şi chiar viaţa prin ocne, pentru un biet “banc” inofensiv!! ba chiar şi pentru un pahar de vin!. Adunaţi din toate păturile sociale, din toate profesiile şi meseriile, din câte pregătiri intelectuale se pot închipui, fiecare familie de român ajungând treptat să-şi dea obolul de sânge, cei declaraţi vrednici de pedeapsă au umplut subpământul naţiei cu spaimele şi curajul lor, cu abdicările şi speranţele lor, cu prostrarea şi cu energia lor creatoare. De la Mareşalul ţării şi până la analfabeţi, fiecare am fost sortiţi să ne sufocăm sub cizma totalitarismului, fiecare în numele altui motiv, totdeauna personal, totdeauna născocit de către anchetatorii noştri, în chip mincinos. Unul avea un crez, altul nu; niciunul n-a găsit crezare în faţa instanţei. Privind foştii deţinuţi politici în ansamblu, ne dăm seama că ideologia unuia era negată de ideologia celuilalt; nu rareori bâjbâirea intelectuală a celui de aici era ridiculizată de luminile aceluia de acolo. Câţiva şi destul de rari nu-şi mai recunoşteau teoria în numele căreia, până la arestare, îi oprimaseră pe actualii lor soţi de temniţă – mă refer la comuniştii înghiţiţi de malaxorul imens edificat de ei înşişi şi ajunşi în pântecul balenei roşii, odată cu Iona, al cărui nume evocă atât de aproape numele de botez al majorităţii românilor: Ioan. Există oare o trăsătură comună pentru toţi cei care au fost zvârliţi în temniţe ieri? Credem că da. Dincolo de limitele ideologiei lor sau ale lipsei unei ideologii, toţi au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală era interzisă.

Se poate oare concepe o ideologie atât de generalizantă, atât de redusă la cele mai simple idei, la cele esenţiale, încât ea să fie acceptată de către toţi foştii deţinuţi politici din România? O ideologie în care să-şi recunoască fiecare, de la caracterul cel mai aprig şi până la caracterul cel mai smerit, aspiraţiile pentru care să merite a-şi sacrifica, iarăşi şi iarăşi, liniştea, echilibrul, viaţa? O ideologie generoasă şi rodnică în atare măsură încât să poată fi adoptată şi de către generaţiile viitoare, până în cele mai îndepărtate veacuri? O ideologie ce să încălzească nu numai inimile foştilor deţinuţi politici, ci să răspundă necesităţilor sufleteşti ale tuturor cetăţenilor patriei, chiar şi ale foştilor călăi ai celor dintâi, presupunând că aceştia din urmă ar dori să trăiască măcar o dată “clipa adevărului”, a patriotismului şi a omeniei?

Da. O astfel de ideologie nu numai că poate fi concepută, plecând de la numitorul comun descoperit mai sus, anume că toţi foştii deţinuţi politici au suferit datorită faptului că gândirea independentă şi individuală a fost ieri interzisă, această ideologie există, a existat permanent şi va exista cât timp va dăinui omul pe pământ. De aici şi valoarea ei general umană.

Întrevăd o singură linie directoare ce să se potrivească tuturor foştilor deţinuţi politici, indiferent de culoarea lor, de gradul lor de implicare politică, o singură linie directoare la care, alături de ei, să poată adera întreg poporul român. Ea conduce la apărarea drepturilor fiecărui cetăţean. Este vorba despre solidaritatea tuturora întru dobândirea şi apărarea dreptului cetăţenesc de a gândi şi de a da glas, de a scrie şi de a face public prin orice mijloace ceea ce gândeşte, fără a se mai teme pentru existenţa lui şi a familiei sale.

Cugetarea şi schimbul de idei, opinii şi informaţii constituie elementele ce ne disting de animale şi ne plasează mai presus de ele. Acela – oricine ar fi el – care atentează la libertatea cugetului şi a exprimării lui atentează la dreptul omului de a rămâne om şi se cuvine să sufere rigorile legii, fie că se află aşezat la talpa sau în fruntea ţării, deoarece nimeni nu-şi poate aroga dreptul la tentativa de a dezumaniza un semen sau o naţie. De asemenea, vinovat este acela care foloseşte dreptul cugetării şi exprimării libere împotriva acestui drept însuşi, pentru a instiga sau a trece la încălcarea lui, adică la încercarea – indiferent de unde iscată sau cum motivată – de a opri, prin indiferent ce cale, emiterea şi circulaţia ideilor, opiniilor şi informaţiei.

Astăzi, când o nouă Constituţie a României este în curs de elaborare, suntem datori să luptăm, folosind toate mijloacele legale pentru înscrierea în Ea, completă, limpede şi de necontrazis, a acestui drept al omului.

În vederea adoptării generalizate a respectului faţă de acest drept fundamental, foştii deţinuţi politici au menirea şi îndatorirea de a folosi toate mijloacele accesibile omului de rând şi cele de mass-media pentru a răspândi cu perseverenţă informaţii cât mai numeroase privitoare la jumătatea neagră de veac scursă până în Decembrie 1989, al cărei ultim scop a fost anihilarea omului. Această activitate prevede şi redactarea viitoare a unei istorii autentice a României. Am ajuns în situaţia ca vechea istoriografie să fi fost profund falsificată, după ea urmând un hiat de 50 de ani. Un popor fără istorie nu poate rezista în înfruntarea cu viitorul; acesta a fost interesul şi obiectivul guvernanţilor dictaturii comuniste.

Pentru ca foştii deţinuţi politici, aceşti purtători de cuvânt ai suferinţei unui popor căruia i s-a interzis să gândească şi să grăiască, să se poată manifesta plenar şi să dobândească audienţa şi ecoul impuse unei reaşezări morale a naţiei, este necesar ca legea să le încurajeze, să le stimuleze şi să le protejeze acţiunea de asanare a neamului, pândit în continuare de pericolul unei sinucideri etice şi aceeaşi lege să-i cheme a-şi dezvălui opinia în toate problemele de libertate a cugetului, a conştiinţei şi a cuvântului. Suferinţa a făcut din ei unicii profesionişti ai acestei libertăţi.

Mihai Rădulescu

________________

Mihai Rădulescu (n. 15 mai 1936 în București), este un scriitor de beletristică, istoric al detenției române sub comunism, armenolog, cercetător al artelor plastice și editor.

Născut la 15 mai 1936, în București, în familia Dumitru și Toni Rădulescu (ambii, fugiți de părinți, în capitală, pentru a-și apăra dragostea), fiul lor unic Mihai este hărăzit unui destin ciudat, numărând atât suișuri cât mai ales coborâșuri, deseori amețitoare, ce au format din el un luptător (caracteristică a multor copii și tineri care au crescut sub comunism, în România).

Refuzând să facă parte din orice organizație comunistă, în anul II al Facultății de Filologie, secția de Limbă și Literatură Engleză, preia chemarea studenților mediciniști la o demonstrație în Piața Universității, convocând numeroși colegi de facultate și alți cunoscuți. Arestat la 4 noiembrie 1956, este condamnat în lotul organizatorilor la patru ani închisoare corecțională. Îi efectuează la Jilava, Gherla, Periprava, Salcia, Luciu-Giurgeni, după ce fusese anchetat la Ministerul de Interne.

A avut câteva mari suferințe: oreionul ce nu i-a fost tratat, rămânând astfel fără dreptul la progenitură, avitaminoza A, tratată numai cu o pilulă de polivitamină pe tot parcursul bolii, însoțită de 20-30 crize nervoase pe zi, timp de mai bine de o lună. Finalmente, se eliberează din spitalul din Slobozia, bolnav de febră tifoidă și mutat la spitalul de boli contagioase din București.

Aceasta l-a scăpat de domiciliul obligatoriu ce-i aștepta pe toți cei eliberați în acea perioadă. Reia studiile universitare în 1963, devine licențiat în limbă și literatură engleză și română, iar în continuare se înscrie la doctorat, sub îndrumarea prof. Zoe Dumitrescu-Bușulenga, dar nu va întruni condițiile politice necesare susținerii tezei.

Între timp a fost profesor de liceu, asistent al Facultății de Limbă Engleză și al Institutului Pedagogic; în 1972 a fost numit prin concurs lector de limbă engleză și franceză la Institutul Teologic de Grad Universitar din București, de unde va ieși la pensie la șaizeci și cinci de ani.

O boală gravă (astm), coroborată cu alta la fel de gravă de inimă, îl împiedică ani de zile să mai iasă din casă și, din când în când, îl conduce la spital. Aceasta nu-l împiedică să-și continue activitățile de scriitor de beletristică, de istoric al detenției române sub comunism, de armenolog, de cercetător al artelor plastice și de editor.

După Revoluția Română din 1989 a întemeiat editura Ramida care a funcționat timp de zece ani. Scopul ei era publicarea de memorii de detenție si de carte religioasă.

A avut unul dintre cele mai bogate și mai bine organizate site-uri literare și de detenție (www.literturasidetentie.ro) din țară, unde a deschis un capitol nou: „Cartea Prietenului Meu”, dedicat acelor foști deținuți sau rudelor acestora, ce nu au bani să-și publice memoriile .

S-a stins din viață, după o perioadă de câțiva ani de suferință (suferea de astm), în 19 ianuarie 2009.