George Anca: Între Tagore și Astoloș
RABINDRANATH TAGORE
GITANJALI
Cântare de jertfă
(fragmente)
În ziua când lotusul înflori, vai, mintea-mi colinda, şi nu ştiui. Coşul mi-era gol şi floarea rămase neîngrijită.
Abia din când în când coboară peste mine o tristeţe şi tresar din vis şi simt dâra dulce a unei ciudate miresme din vântul de sud.
Nedesluşita dulceaţă mi-a îndurerat inima cu dor şi mi s-a părut a fi fost focoasa suflare a verii căutându-şi plinirea.
Nu ştiam pe atunci că era atât de aproape, era a mea, iar această perfectă dulceaţă înflorise în adâncul propriei mele inimi.
Cel ce-l închid cu numele meu plânge în temniţa aceasta. Zidesc fără răgaz la zidul acesta jur-împrejur; şi cum tot urcă în cer zi de zi îmi pierd din vedere adevărata fiinţă la umbra-i întunecată.
Sunt mândru de acest zid, îl tencuiesc cu praf şi nisip ca nici măcar o gaură să nu rămână în cel nume; iar pentru toată grija avută pierd din ochi adevărata-mi fiinţă.
Deţinut, spune-mi cine te-a legat?
„Stăpânul meu”, răspuns-a deţinutul. ‘Credeam că pot întrece în avere şi putere pe oricine de pe lume, şi am îngrămădit în propria-mi trezorerie banii meniţi regelui meu. Când mă doboară somnul, mă culc în patul ce al stăpânului meu fost-a, iar la trezire m-am aflat ocnaş în propria-mi trezorerie.’
‘Deţinut, spune-mi cine a lucrat lanţul acesta de nerupt?’
„Eu”, răspuns-a deţinutul, „am forjat lanţul acesta cu toată grija. Am crezut că puterea-mi de neînvins ar ţine lumea captivă lăsându-mă într-o netulburată libertate. Aşa că zi şi noapte am lucrat la lanţ cu focuri uriaşe şi crude lovituri de graţie. Când la fine lucrul era gata şi zalele întregi şi de nerupt, mi-am dat seama că pe mine mă ţinea în strânsoare.’
Unde mintea nu se înfricoşează şi capul se ţine sus;
Unde cunoaşterea este liberă;
Unde lumea n-a fost spartă în fragmente de înguste ziduri domestice;
Unde cuvintele se ivesc din adâncul adevărului;
Unde neobosita năzuire întinde mâinile spre perfecţiune;
Unde limpedea undă a raţiunii nu şi-a pierdut matca în mohorâtul nisip deşertic al moartei habitudini;
Unde mintea e purtată înainte de tine în tot mai întinsă gândire şi acţiune –
Întru acel paradis al libertăţii, Tată, deşteaptă-mi-se ţara.
Cerşeam din poartă în poartă pe uliţa satului, când carul Tău de aur s-a ivit în depărtare precum un vis măreţ şi mă minunam cine să fi fost acest Rege al tuturor regilor!
Nădejdile-mi crescură nalte şi mi-a părut a fi ajuns la capăt zilele-mi negre, stăteam în aşteptarea pomenilor date fără a fi cerute şi a averii risipite în toate părţile în praf.
Carul s-a oprit unde şedeam eu. Privirea Ta a căzut peste mine şi ai coborât cu un surâs. Simţit-am că norocul vieţii mele a sosit în fine. Atunci deodată Ţi-ai întins dreapta spunând ‘Ce ai tu să-mi dai Mie?’
Ah, ce glumă regească a-Ţi deschide palma spre un cerşetor să cerşeşti. M-am buimăcit şi stat-am nehotărât, apoi din desaga mea am scos încet atât de mica boabă de grăunte şi Ţi-am dat-o.
Ci spre marea-mi mirare când la finele zilei mi-am golit traista pe podea am aflat un dram mărunt de aur prin biata-mi grămăjoară. Amar am plâns şi-mi doream să fi avut inima a-Ţi da toate ale mele.
Noaptea s-a înnegrit. Munca zilei s-a mântuit. Noi credeam că ultimul oaspete sosise pentru noapte şi toate porţile satului erau închise. Doar careva spuse că regele va veni. Noi am râs zicând „Nu, nu se poate”.
Părea a se fi auzit bătăi în uşă, ci noi am spus nimic nu era doar vântul. Am stins lămpile şi ne-am culcat. Careva spuse, ‘Este vestitorul’. Noi am râs zicând ‘Nu, trebuie să fie vântul!’
Sunet în toiul nopţii căzu. Noi adormiţi crezut-am că tună departe. Pământul se cutremură, zidurile se zguduiră, somnul ni-l tulburară. Careva spuse era sunet de roţi. Noi ziserăm într-un murmur aţipit, ‘Nu, trebuie să fie hoinăreala norilor!’
Noaptea încă era neagră când sună toba. Vocea sună „Deşteptarea! nu mai staţi!’ Ne-am apăsat mâinile pe inimi şi tremuram de spaimă. Careva spuse, ‘Uite, este steagul regelui!’ Ne-am ridicat în picioare strigând ‘Nu mai e timp de pierdut!’
A venit regele – ci unde-s luminile, unde cununile? Unde-i tronul să se aşeze? Oh, ruşine! Oh, ruşine mare! Unde e domul, unde decoraţiile? Careva spuse, ‘În van strigarea! Salutaţi-L cu mâinile goale, duceţi-L în camere goale!’
Deschideţi uşile, sunaţi scoicile! în viul nopţii a venit regele întunecatei noastre case oropsite. Tunetul bubuie cerul. Bezna tremură fulger. Scoate-ţi bucata zdrenţăroasă de rogojină şi întinde-o în curte. Cu furtuna a venit deodată regele nostru înfricoşatei nopţi.
Pe coasta unui râu pustiu printre ierburi înalte am întrebat-o, ‘Fată, unde te duci ferindu-ţi candela cu manta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta! Ea-şi înălţă o clipă ochii negri şi mă privi în faţă prin înserare. ‘Am venit la râu’, spuse ea, ‘să-mi plutească lampa pe val când lumina zilei scapătă spre vest.’ Singur şedeam printre ierburi înalte şi mă uitam la sfioasa flacără a candelei ei lunecând fără folos în maree.
În liniştea lăsării nopţii am întrebat-o, ‘Fată, îţi sunt toate luminile aprinse – atunci unde te duci cu lampa ta? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.’ Ea-şi înălţă ochii negri spre faţa mea şi căzu pe gânduri o clipă. ‘Am venit’, spuse ea pe urmă, ‘să-mi închin lampa cerului.’ Am stat şi mă uitam la lumina ei arzând fără folos în gol.
În bezna fără lună a miezului de noapte o întreb, ‘Fată, care îţi este căutarea, ţinând candela lângă inimă? Casa mi-e întunecată şi pustnică – împrumută-mi mie lumina ta.’ Ea se opri o clipă gânditoare privindu-mi faţa în întuneric. ‘Mi-am adus lumina’, spuse, ‘să ajungă la carnavalul lămpilor.’ Am stat şi mă uitam la lampa ei mică arzând fără folos printre lumini.
Mântuirea nu mi-e în renunţare. Simt îmbrăţişarea libertăţii în o mie de lanţuri ale desfătării.
Tu mi-ai turnat mereu proaspătă duşcă din vinul tău de variate culori şi parfum, umplând acest vas pământesc până peste cap.
Lumea mea îşi va aprinde cele o sută de candele diferite cu flama Ta şi le va aşeza înaintea altarului templului Tău.
Nu, niciodată nu mi-oi închide porţile simţurilor. Desfătările văzului-auzului-pipăitului vor purta încântarea Ta.
Da, toate iluziile mele vor arde în iluminarea bucuriei, iar toate dorurile mi s-or coace în poamele iubirii.
Când creaţia era nouă şi toate stelele se arătau în prima lor splendoare, zeii şi-au ţinut adunarea în cer şi cântau ‘Oh icoană a perfecţiunii! Bucurie neamestecată!’
Ci unul a stigat pe neaşteptate – ‘Se pare că undeva e o ruptură în lanţul luminii şi una dintre stele s-a pierdut.’
Struna de aur a harpei lor a pleznit, cântul lor s-a oprit, şi au strigat cu spaimă – ‘Da, acea stea pierdută era cea mai bună, ea era gloria tuturor cerurilor!’
Din ziua aceea căutarea ei a fost neîncetată şi strigătul merge de la unul la altul că prin ea lumea şi-a pierdut bucuria una!
Numai în liniştea cea mai adâncă a nopţii stelele surâd şi şoptesc între ele – ‘Zadarnic este această căutare! Perfecţiunea nefrântă este peste toate!’
Zeitate a templului în ruină! Ruptele strune ale Vina nu-ţi mai cântă laudă. Clopotele seara nu mai proclamă timpul închinării Tale. Aerul e nemişcat şi tăcut despre Tine.
În locaşul Tău părăsit bate rătăcitoare adierea primăverii. Aduce noutăţile florilor – florile ce nu mai sunt jertfite închinării tale.
Închinătorul Tău de odinioară rătăceşte mereu cu dorul încă refuzatei favori. În înserare, când focurile şi umbrele se împletesc cu norul prafului, el se întoarce sfârşit la templul în ruină cu foame în inima lui.
Atâtea zile de festival te ajung în linişte, zeitate a templului în ruină. Atâtea nopţi de închinare se duc cu lampa neaprinsă.
Multe chipuri noi sunt zidite de meşteri cu artă vicleană şi duse către sfântul val al uitării când vremea le vine.
Numai zeitatea templului în ruină rămâne neînchinată în părăsire de moarte.
Când plec de aici fie-mi aceasta vorba de despărţire, ce văzut-am e de neîntrecut.
Am gustat mierea ascunsă a acestui lotus ce se întinde peste oceanul luminii, ci astfel sunt binecuvântat – fie-mi aceasta vorba de despărţire.
În teatrul formelor infinite mi-am jucat piesa zărindu-L pe Cel fără formă.
Tot corpul, mădularele mi s-au înfiorat la atingerea de dincolo de atingere; iar dacă finele aici vine, să vină – fie-mi aceasta vorba de despărţire.
Într-o salutare către Tine, Dumnezeu al meu, lasă-mi simţurile toate să izvorască scăldând această lume la picioarele Tale.
Precum un nor de ploaie în iulie atârnă cu povara ploilor necurse, lasă-mi întreaga minte să se plece la uşa Ta într-o salutare către Tine.
Lasă-mi toate cântecele a-şi aduna împreună pâraiele într-un singur curent şi curs spree o mare de linişte într-o salutare către Tine.
Precum un stol de cocori din dor de casă zboară noapte şi zi înapoi la cuiburile lor de munte, şi viaţa mea croiască-şi calea spre casa eternă într-o salutare către Tine.
Versiune românească de George Anca
Gitanjali (Cântare de jertfă) de Rabindranath Tagore (1861–1941), premiul Nobel pentru literatură, 1913. Prima publicare în traducerea engleză a autorului, 1913.
(In memoriam George Astaloş: “Aqua Mater”, expoziție de gravură-desen semnată Vasile Anghelach şi Martine Georges)
peşti nupţiali
din Aqua mater (1984)
miriadele de peşti nupţiali
care inundau apele
de cântec şi de adoraţii liturgice
erai tu
atrăgându-mă necontenit
în torentul ameţitor
al perpetuării
privirea ta
complice ingenuu
îmi îmblânzea înotul
într-un sublim efort
de transparenţă
neştiutor de iubire
şi încă departe
mă îndreptam cu sfială
spre un spaţiu de joc
voluptuos de vârtejuri
hipocampi fabuloşi
înhămaţi la mici care de luptă
visau bătălii uriaşe
se vorbea despre iniţiere
şi drespre o grandioasă sărbătoare
a trupului
fulgere subţiri
îmi săgetau carnea
cuprinsă de o dulce nesiguranţă
şi mă apropiam nerăbdător
de triunghiul tău
cu peşti incandescenţi
însemn armorial şi fântână
a unui pântec răscolit demonic
de copleşitoarea violenţă
Balada mincinosului zelos
din Pe muche de şuriu. Cânturi de ocnă (2001)
La geamul din sufragerie
Sta cearceaful atârnat
Şi microbii de ftizie
Se tot scurgeau treptat
Pe lângă drum pe lângă gard
Păi nu-i nimica trece şi-asta draga mea..
Dac-oi mai minţi minciuni să-mi îngheţe ţuica-n pruni î
Şi s-atâme-n creanga seacă ţurţurii cât o cinzeacă
Să-mi îngheţe şpriţu-n viţă iarna la bătut halviţă
Când arde plachiu-n flec de prea mult lăsat de sec
Dac-oi mai minţi minciuni să-mi cadă sticla din mâini
Când oi vrea s-o dau turnată cu gagicării de toartă
Şi să mi se-nfigă-n miale cioburile date-n boale
Boale de căzut la pat cu maţu din maţ uscat
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
Dacă mint şi nu mint bine să dea salvarsanu-n mine
Salvarsanu cu cinci cruci şi cu ace groase-n buci
Care-ţi seacă vinele şi-ţi seceră binele
Din creştet până-n călcâie cu doctori la căpătâie
Dacă mint şi nu mint bine să cadă casa pe mine
Şi să-mi taie maioneza tocmai când mi-oi face freza
Cu cărare la mijloc să mă ţină boloboc
Cu zmacuri şi briantine ca să dau luciri din mine
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
Dacă mint cu mincinoase să-mi intre trăscău-n oase
În oase şi-n carnea moale bâţâită de damblale
Cu tremur de văduvă trasă până-n măduvă
Făcută capră la zid din focosu de carbid
Dacă mint cu mincinoase să dau strâmbe-n babaroase
Trase ştaif de sus în jos cu gânduri de dus şi-ntors
Şi puse-n picior de drac potcovit în parpalac
Ca plăcile de patefon Olimpia şi Odeon
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
Dacă mint şi zic minciuni să mă treacă prin tăciuni
Şi să mă deoache-n soare pân-o da bălosu-n floare
Floare dalbă cu ajur de prin brânza dinprejur
Răscoaptă în mămăligă de bravul soldat Bulică
Dacă mint şi zic minciuni să mă ia piranda-n pumni
Şi-n şuturi de dat afară pe viscol la drum de seară
Ea să se-ntindă cu alţii eu să-mi zgudui singur lapţii
Ea să zbenguie taraba eu să bat pe tuşe laba
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
De-oi minţi minciuni zvântate să-mi intre cartea pe date
Şi oasele pe plătoiu până un-se bagă roiu
Când dă ziua-n crăpătură şi pasu pe scurtătură
Fără sfanţ în caraiman cum ţi-e dat când n-ai bulan
De-oi minţi minciuni zvântate să-mi cadă urâţii-n spate
Tocmai când m-oi dădea călare pe mânzat de fată mare
Fată mare perpelită ca guvidele pe plită
Perpelită şi lăsată cu zgaiba nescărpinată
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
Din minciuni şi minciunele m-am trezit la Măgurele
C-o zeghe crescută-n spate pe vreo câteva karate
Fără apă nici săpun cum e dreptu mai comun
Când dă grande procuroru şi-ţi taie din mers cotoru
Din minciuni şi minciunele mi-a dat bişniţa-n belele
Belele cu lipsuri mari de fineţuri pe dolari
Cu arsuri şi praf de puşcă scăpărat la ceas de duşcă
Nu tu paşti nu tu crăciune doar pachet cu lanţuri bune
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
De-atâtea minciuni minţite scoase pe nemiluite
Cade omu-n obiceiuri de vorbe şi de condeiuri
Vorbele ca să le spună condeiu să cânte-n strună
Ba pe faţă ba pe dos pentru un ciolan de ros
De-atâtea minciuni minţite când pe blat când pe-auzite
Când servite pe tipsii când puse-n caligrafii
Ca pe vremea lui Pandele care mă făcu surcele
In rahat să-i bată nasu cum băteam cartea cu asu
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
Cine-o minte ca să mintă să se cureţe-n oglindă
De lindini şi filipeşti pe la uşi pe la fereşti â
Şi să-i cadă-n pleoape soiu când i s-o trezi şiştoiu
Din blestemu de mezat pus pe ras tuns şi frezat
Cine-o minte ca să mintă să-i cadă duşmani în ghindă
În cărţi în cafea şi-n bobi şi în hoitu dat la corbi
Să-i curgă trâncii pe nas când o vrea să spună pas
Şi să-l şteargă de pe rol când o spune pas-parol
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
Că cine-a minţit mai minte şi cine s-a prins se prinde
Şi-ţi pune păcate-n cârcă să le duci şi s-o dai zbârcă
S-o dai zbârcă flutureşte că n-oi fi neamu lui Peşte
Să pui în carabă lozu şi să-ţi plimbi cum vrei găozu
Mincinosu-i mincinos le scoate din maţu gros
Şi le trage şlefuite când la rând când pe sărite
Când le trage când le zice ace brice şi carice
Ba e hopa ba-i Mitică ba e-n cur ba se ridică
Că şi eu câte-am păţit în viaţă!
Minciuna-i ruptă din rai dacă n-ai minciună n-ai
Nici tu spusă nici nespusă nici firfirici pe parnusă
Că nu ţi-e nici cald nici bine dacă n-ai minciuni pe tine
Cu care să ieşi în lume şi să te strecori pe bune
Că dacă-s minţite greu te-apasă la portmoneu
Iar dacă-s minţite lung câte-ţi dă tot nu-ţi ajung
Că aşa te pui pe rele şi te-nveţi să bagi în ele
Minciună după minciună zece strâmbe una bună
Că şi eu câte-am păţit în viaţa!
Doamne dacă mă iubeşti loveşte-mă să loveşti
Cu bancnote de hârtie una ţie una mie
Bancnote ţesute-afară şi-aduse biteş în ţară
Din americi depărtate că suntem făcuţi pe luate
Cu minciuni fierbinţi să se-aleagă preşedinţi
Preşedinţi şi şefi de state să le mintă ei pe toate
Pe toate şi-ncă ceva că aşa-i politica
Una zice ş-alta face când vorbeşte parcă tace
Las-o-aşa cum a căzut şi umblă!
Balada încornoratului pirpiriu
Omul bun e păgubos şi pe faţă şi pe dos
Şi pe dunga banului şi-n gura băcanului
Cum o dă şi cum o-ntoarce cum o strânge cum o stoarce
Tot el cade pe nasoale cu flitu din sarsanale
C-aşa se-ntâmplă cu mine tocmai când dădui de bine
Şi când făcui şi eu cheag din care să bag la jgheab
Halimos de zile mari cu languste şi homari
Şi şampanii cu fâs-fâs din spume de jos în sus
Hopa hopa Europa-i naşul!
Asta la prima vedere că langusta mea-i muiere
Şi homarii-s turnători când îţi bagă strâmba mori
Că te dă pe mâini umblate când pe date când pe luate
Când date peste muian când luate din caraiman
C-a rămas şampania paştii şi grijania
Lu Pandele lui acolo care m-a dublat în solo
Ca să mi-o soarbă-nspumată când o scarpină la noadă
Pe remorcă şi s-a dus c-o dă cu roţile-n sus
Hopa hopa Europa vine!
Şi mă scoate din noroace ba cu strâmbe ba cu cioace
Pus pe rele cum era duce-l-ar d-aicişa
Că aveam viaţă frumoasă când mi-a pus zbanghii-n casă
Să mă ia şi să mă ducă unde-i pedeapsa mai lungă
Abia m-am dat jos din pat că m-au şi îmbulinat
Să nu văd timpu cum trece cu şampania la rece
Şi cu glojdu în belele ca să se-frupte Pandele
Care mi-a luat de la gură şi potol şi băutură
Hopa hopa Europa trece!
Mă vându gagica mea dar-ar filoxera-n ea
Mama ei de pocnitoare vedea-o-aş cu burta mare
În Herăstrău pe-nmuiate făcând ca pluta pe spate
Cu nuferi pe abdomeni din Pipera şi Fundeni
Pe Pandele şucăreţu da-i-aş cu roşcoave creţu
Că şi-l pune-n găurici şi îl stoarce de lipici
Că eu când n-am avut zmac mi-am pus ţuiu pe batac
Şi cum n-a mai vrut de mine mi-a dat schimschi din bobine
Hopa hopa Europa creşte!
Eu ieşeam să dau cu zoru ea-şi regla carburatoru
Eu la strâns daruri babane ea la bubuit banane
Eu dam la ciuperci ca prostu ea îşi chivernisea rostu
Eu cu pălicarii-n spate ea cu zbengu-n paturi late
Hopa hopa Europa-i mică!
Bărbatu-i deştept cu caru şi-o are-n crăcan cât paru
Şi mai creşte când se pune să o dea pe fapte bune
Adică s-o pună-nfiptă când biboanţa e zbârlită
Cu sămânţă la năduf jos sub Arcul de Triumf
Unde s-a deschis capcana şi-ţi dă la tăbăcit blana
Cu jocuri şi ţipete între buze vinete
Date cu sugiuc de seară s-alunece ca să pară
Prise cu ocaua mică şi sughiţu-n gingirică
Hopa hopa Europa zburdă!
C-aşa o ţineam pe-a mea din măsline la cafea
Când o luam şi-o ghiftuiam cu caimace pe divan
Din tălpi până-n creştete săi sară lacătele
Şi să mi le dea ţâşnite cu iz de mehleam fierbinte
Până când secat din foale o lăsa Gogu mai moale
Mai moale şi mai mocnit tocmai bun de soilit
În vise cu sforăieli nu tu dop nu tu scrobeli
Nici pompier nici instinctor să-i dea găoacea-n fior
Hopa hopa Europa rabdă!
Ferească-te Dumnezeu să vadă că te dai zmeu
Dar c-o pui doar pe jumate acolo unde se zbate
Pescăria pe uscat cu pofte de scărpinat
Până-n fundu adâncimii unde-i jarul mâncărimii
Dumnezeu să te ferească să ai birlicu de iască
Şi când vrei să-l pui pe tare să se-ndoaie din intrare
Răstignit cu capu-n jos ca popicu-ntors pe dos
Şi să-ţi ia Pandele locu c-aşa-mi fu mie norocu
Hopa hopa Europa noastră!
Mi-a luat locu la biboanţă ca să-mping la tărăboanţă
După judecăţi în curs şi procese cu recurs
Pârlit şi cu banii luaţi mama lor de avocaţi
Se dau lei şi paralei şi n-au cuvinte pe ei
Şi uită-mă în pensioane să-mi pună gaştoana coarne
Ca să-mi curgă balele când şi-o pune gioalele
Pe umerii lui Pandele să-i facă scoica surcele
Şi ţâţele-acordeon ca la Falk şi Aftalion
Hopa hopa Europa trage!
Că parc-o şi văd în şa cu raşpa trasă-n chisea
Călărie cu frecuş pân-s-o face derdeluş
Din şolduri şi din buric fiindcă tot nu sunt nimic
Cu brânzeturi te trapist fiindcă tot nu mai exist
Hopa hopa Europa uite popa nu e popa
L-a urcat în sus pe gambă cu mătănii la carambă
Şi focuri de-a buşilea să-i belească pieliţa
Şi să i-o dea peste cap cu guler şi cu hap-hap
Hopa hopa Europa-aşteaptă!
Tu comanzi sticle de bere eu cu lanţuri la picere
Tu sorbi spuma lui Pandele eu mă frâng în lanţuri grele
Eu fac harta României pe cerceafu puşcăriei
Frecos-frecos rade-i pluşu şi bate-i tihnit albuşu
Tu pui sticlele la gheaţă eu sunt condamnat pe viaţă
Tu destupi sticle-nfundate eu sunt condamnat la moarte
Eu îmi dau calu la apă tu te tragi vârtos în ţeapă
Eu îmi dau duhu din mine tu dai cu Pandele-n tine
Hopa hopa Europa e-n călduri!
poezie de George Astaloş din Pe muchie de şuriu (1999)
