Cuvânt și iubire

„Sensul vieţii îl văd în creaţie, iar creaţia este de sine stătătoare şi infinită!”

MAXIM GORKI

Despre Maxim Gorki, scriitorul Leonid Leonov, citat de Galina Maievschi, scria aşa: „Cu toate că acest om aparţine integral Rusiei, el nu aparţine nici unei ţări, nici unei naţiuni. Patria lui e pământul, naţiunea lui e omenirea.” Am sentimentul plenar că şi despre Maya Plisetskaya se poate spune exact la fel. O forţă a naturii unică răsărită din fibra spiritului slav, ca o datorie a acestuia din urmă de a înlocui definitiv cuvântul rostit cu umbra infinită şi nobilă a mişcării, dar şi o uluitoare lecţie de a descifra sensuri prin arta plină de graţie a dansului clasic. Soliditatea filozofiei supreme a momentului Maya poate fi definită plecând şi de la faptul că a trasa cu toată fiinţa prin aer tablouri diafane de lumină, ridicându-te până în punctul de dincolo de magia născută de pensula oricărui pictor renumit, înseamnă, pur şi simplu, totul, un tot de natură tragică şi, deopotrivă, solemnă, care lasă definitiv în urmă ceaţa de un pământiu neliniştitor a istoriei circumstanţiale. Personal, am regăsit întotdeauna în armonia interpretării sale scenice sensibilitatea nedisimulată literar a sufletului gorkian. Căci Plisetskaya şi Alexei Maximovici s-au intersectat în viziunea mea exact în punctul unde umanitatea îşi atinge, în sfârşit purificată prin suferinţă, apogeul propriei demnităţi. Şi cum s-ar putea aşeza mai bine în cuvinte linia vieţii celor doi creatori, care au substanţializat prin lucrarea lor cultura şi arta lumii, decât, vorba lui Leonov, sub aspectul unui miraculos „drum către stele”, o traiectorie concretă ce ascunde în necuprinderea ei spectaculoasă transfigurarea vizibilă a durerii personale într-o estetică superioară a patimii fireşti de a exista?!… De a exista însă nu oricum, ci totalmente altfel, aidoma unui arbore înalt şi fără vârstă, prin colbul colţuros şi dens al acestei enigmatice lumi a Pământului.

Figură statuară a baletului mondial, interpreta dublei partituri ceaikovskiene din „Lacul lebedelor” a reuşit să rescrie în cu totul şi cu totul alţi termeni arhitectura complexă a sentimentelor şi a muzicii sufletului rus şi, până la urmă, universal. Fiindcă, precum autorul „Azilului de noapte” a aşezat în centrul universului său dramaturgic Omul cu toate reflecţiile lui neutopice despre ontos ca expresie fundamentală a dialogului lăuntric şi, bineînţeles, a celui interuman, Maya a reuşit să pătrundă cu o nesfârşită delicateţe dincolo, „în infinitul unic” (G. Maievski) al vieţii fiecărui rol, oferindu-i acestuia, în fiecare moment de descătuşare febrilă din chingile eului convenţional, un statut indiscutabil aparte. Prin farmecul fără de cusur al trupului ei străbătut de lumină, Plisetskaya a resemantizat conştient graţia mişcărilor scenice de o asemenea manieră vizionară, că nu te poţi duce cu gândul decât la amplitudinea generoasă a zvâcnetului ei interior. Cu alte cuvinte, acest Orfeu slav, care a învins cu stăruinţă negura deasă din infern, nu s-a întâlnit deloc degeaba cu planeta Pământ. Trecerea ei longevivă prin arta dansului a ajutat-o să-şi alcătuiască din vreme un univers propriu de exprimare, ce seamănă, fără-ndoială, cu o pereche de aripi albe dematerializând, într-un mod inefabil aproape rilkean, norii. Şi nu e vorba aici despre o figură de stil aleasă strict conjunctural, pentru că interpreta Teatrului Mare din Moscova reprezintă ea însăşi, prin ameţitoarea perspectivă oferită întruchipării oricărui personaj, forma cea mai fidelă a zborului însuşi, plutind angelic deasupra scândurii vechi a spaţiului scenic, ca şi cum numai acolo, în aerul tare al înălţimii, avea puterea să reprezinte diafan, cu ajutorul corporalităţii, incorporabila metafizică a lumilor visate de compozitor. Zborul Mayei a fost mereu unul tăcut şi sincer, construit cu delicateţe, poeticitate, inteligenţă şi chiar fast princiar.

A fost întotdeauna atâta feerie în dimensiunea mai mult ca perfectă a baletului rus, indiferent de numele interpretului respectiv, că nu ţi se poate naşte în suflet decât o percepţie complet atipică în raport cu arta ca formă de redescoperire a sensurilor multiple ale umanităţii, anume aceea că timpul ca „realitate foarte reală”, dacă e să ne apelăm la tipicul de gândire kantian, are constant tendinţa să îşi oprească, în acest caz, secunda în loc. Motivul e unul fără precedent: marele artist al Rusiei a ştiut să comunice mereu dincolo de cuvinte cu lumea căreia i se adresează şi căreia îi caută, necontenit, rostul. Plisetskaya a întărit, la rându-i, cu precădere acest principiu specific spaţiului său natal. Şi, aşa precum drumul Lunii noaptea îşi urmează în taină linia sa predestinată, poemul din necuvinte al Mayei transformă, printr-un dramatism ce depăşeşte barierele cotidianului obişnuit, corpul fizic al artistului, împingându-i, asemenea lui Brâncuşi, limitele individuale până la esenţa primară din momentul divin al Facerii. Plisetskaya a invitat întotdeauna lumea să pătrundă cu privirea dincolo de ceea ce legenda străveche a lăsat să se înţeleagă. Glasul ei mut a vibrat cu o puternicie nebănuită în sufletul lumii, anulând măcar pentru moment din conştiinţa socială inestetismul urii fără fond. De fapt, până la urmă, în integralitatea creaţiei sale, edificiul unic al Mayei se identifică în toată splendoarea lui cu marea artă şi cultură a poporului rus, căci variile pricini războinice circumstanţiale nu vor putea reuşi niciodată să anuleze din Pantheonul universal al valorilor atomul acela viu, care naşte vizibil perfecţiune şi identitate.

Baletul Mayei Plisetskaya a fost o permanentă invitaţie la iubire adresată umanităţii. Exact ca în Zaratustra nietzscheană, lumea ei se defineşte ca o imagine completă a desăvârşirii, un adevărat strigăt al gloriei solare, parafrazându-l pe Edgar Papu, menit să arunce în lături crusta tuturor conştiinţelor întunecate din timpul mitic anterior parcurs. În tablourile sale scenice, prinţesa-lebădă şi trandafirul au avut întotdeauna rolul principal. Şi nu greşim deloc dacă afirmăm că Maya era alcătuită, ca orice artist de seamă al lumii, nu din carne şi oase asemenea oricărei făpturi telurice, ci, cu Voie divină, din suflet şi pulbere de stele. Până şi moartea s-a retras cu umilinţă mai mulţi paşi în spate pentru a-şi încălca voit menirea ancestrală. La fel ca şi Gorki, Archipova, Bulgakov, Turgheniev, Levko, Şaliapin, Cehov, Puşkin, Tolstoi, Soljeniţîn, Lermontov, Esenin, Andreev, Ceaikovski şi atâţia alţi iluştri „copii ai soarelui”, Plisetskaya a definit cu prisosinţă, în felul său, structura divină a spiritului omenesc. Mă gândesc, deseori, că această interpretă a patriei dostoievskiene a reuşit să metamorfozeze plenar dansul clasic, imaginile picturale de o rarisimă frumuseţe şi sensibilitate născute din unduirea simetrică a propriului trup – veritabile poeme dramatice de un farmec deosebit – grăind de la sine. Prin influenţa „vocii” ei corporale cu ambitus generos, o zi obişnuită din viaţa oricărui Ivan Denisovici Şuhov sau a oricărei Liubov Andreevna Ranevskaia poate căpăta oricând, dintr-o dată, o altă semantică revelatorie. Pentru toţi, Maya a făcut ca livada de vişini să existe cu adevărat în realitate, zgomotul metalic al neiubirii să înceteze definitiv, iar cuvintele personajului gorkian Kleşci, cum că „Aici lumea n-are nici cinste, nici conştiinţă.”, să pară că n-au fost rostite în mod concret niciodată. Большое спасибо, MAЙЯ!…       

Magdalena ALBU

Bucureşti

4 mai 2015