Sfântul Ioan Iacob Hozevitul: Oglinda noastră cea de obște
Oglinda noastră cea de obște
Mai opriţi-vă din cale
Fraţilor întru Hristos
Şi uitaţi-vă cu jale
La mormântul meu de jos.
Ca şi voi am fost odată
Dornic pentru bunul trai,
Iar acum în groapă… iată
Sunt pământ şi putregai.
Cel cu mintea ascuţită
– Capul meu cel răsfăţat –
Azi îi hârcă scofâlcită
Pentru toţi de speriat.
Iată unde-au fost sărmanii
Ochii mei iscoditori,
Azi în locul lor guzganii
S-au făcut locuitori!
Unde-au fost odinioară
Limba mea cuvântăreaţă
Azi jivini otrăvitoare
Fără frică se răsfaţă!
Iar urechea mea şi nasul
Care ieri se desfătau,
Azi, nici sunete plăcute,
Nici mirosuri nu mai au.
La picioare şi la mână
Suni acum cătuşe noi
Şi rămân înţepenite
Pân-la ziua cea de-apoi.
Sârguiţi-vă pe calea
Noului Ierusalim
Şi atuncea iar cu toţii
La un loc avem să fim.
Despre multe ale vieţii
Nu cunoaştem ce va fi,
Dar necruţătoarea moarte
Ştim precis că va veni.
Astăzi biata omenire
Desmierdări şi-a făurit
Ca să nu-şi aducă aminte
Niciodată de sfârşit.
Născocirile moderne
Fac pe omul trecător
Să-şi închipuie că este
Veşnic şi nemuritor.
Radioul cântă, lumea joacă,
Tunul bubuie mereu
Şi puţini mai pot pricepe
Tainele lui Dumnezeu.
Fraţilor, să nu vă-nşele
Bunătăţile deşarte,
Fiţi cu pază despre ele,
Cugetând mereu la moarte!
Viaţa este ca şi rouă,
Ca un vis înşelător,
Repede se ia perdeaua
Către veacul viitor.
Nu uitaţi la rugăciune
Pre cei duşi de lângă voi,
Că şi voi mâine-poimâine
Veţi veni aici la noi!
