Cuvânt și iubire

-…Cât de fascinante şi pline de învăţăminte trebuie că erau (şi rămân!) acele încăierări de noapte, ale Evului Mediu, din crâşme, ori de la porţile cetăţii, mai înspre mahalale, ori în uliţele cu fanar roşu, în ţipetele isterice şi orgasmice ale prostituatelor…cât de fascinantă este, poate fi, uneori, plebea puturoasă, „pulveris”, mulţimea de măgari, prostimea…o-ho-ho-ho! – continuă discuţia, începută cu vreun ceas de vreme în urmă, pe străzile Parisului, studentul cel sfrijit şi cu ochelari enormi, cu rame negre, curbate, sinistru, şi pe lateralele ţestei lui rase – încât individul semăna cu un cal de dric. O făcea în stilul lui dezlânat, sărind de la o idee la alta, şi entuziasmându-se de toate, buluc. Dar degetele îi furnicau de plăcerea propriilor lui gânduri şi cuvinte, care săreau, ca lăcustele, în juru-i…

-Şi, mă rog, ce găseşti atât de fascinant, în încăierările astea haotice şi cu totul dezagreabile, pentru un suflet cavaleresc, străin de orice „pulveris”, cum bănuiesc eu că te consideri tu? – întrebă, plictisit, dar cu arţag maliţios, încă, teologul-coleg al ochelaristului, un tip spătos, mic şi îndesat, rufos şi semănând, de la o poştă, cu o haimana ordinară. Un plebeu oarecare, zădărât de focuri interioare, pe care părea că nu şi le doreşte – le acceptă, şi le asumă, dar cu mare silă.

-Păi, nu-ţi dai seama? Într-o astfel de încăierare încâlcită, poţi ucide pe orişicine, cât de mare şi tare, cât de bogat şi oricât de puternic ar fi fiind el, ziua. Dacă însuşi Cesare Borgia a fost astfel înjunghiat, în acea încăierare de noapte… – răspunse, pentru prima oară, la obiect, slăbănogul cel ochelarist.

-Ei, na! Lasă-i pe oameni să se distrugă singuri, şi cât sunt ei în stare de repede. Nu-i ajuta, nu-i îndemna, dar bucură-te c-o fac, pentru că, şi aşa, prostimea e, deja, sufocantă, da, de-a dreptul su-fo-can-tă! – se aţâţă, cu noi puteri de dezbatere, scundul cel îndesat, aprinzându-se, iară, şi subliniindu-şi gândurile şi simţirea, prin sacadarea silabică. Dacă are, careva, un viciu – şi nu există nimeni, pe lumea asta, să nu aibă vreun viciu, chiar dacă el încearcă să şi-l mascheze, fie şi sub sfinţenie, ori sub filantropie – atunci, foarte bine! Un ticălos mai puţin, şi un strop de noroi în minus, în mlaştina asta scârboasă, numită lume! Doi, trei, o sută de stropi de mâzgă, mai puţin! Poate va seca, mai degrabă, mult mai degrabă decât a socotit acela zis „Creatorul”, acest pestilenţial izvor, întunecată rădăcină a noroaielor şi mlaştinilor ăstora infernale, numite, atât de greţos de solemn, serios, ba chiar patetic – „omenire”! Dar, pentru a se realiza, efectiv, asta, bine ar fi să se trezească la viciu (şi, deci, la moarte!), cât mai mulţi, mii şi zeci de mii, milioane de indigeşti oameni, deodată, în aceeaşi zi, în aceeaşi noapte, dacă se poate…!

-Tu, de exemplu, ce viciu ai? Şi de ce nu te distrugi singur, cum îi îndemni pe alţii s-o facă? – îl zădărî sfrijitul pe îndesat.

-În primul rând, că eu nu îndemn pe nimeni, la nimic: sunt un simplu spectator, dacă vrei, un umil predicator de idei – care se bucură, în sinea lui, de fiecare dată când teoriile lui se confirmă, sau sunt pe cale de a fi puse în experiment şi experimentul se apropie de punctul culminant! În al doilea rând, ar însemna să fiu ultimul prost, să mă dezvălui ţie, cu partea mea cea mai sensibilă, cea mai ascunsă şi, aproape, mistică! Dacă adversarul meu nu mă descoperă, singur, cu antenele lui – atunci, să-i fie de bine! Eu rămân o eternă surpriză, un sfânt! – iar el se expune ochiului meu speculativ, pentru a-mi continua teroretizările şi aproximările statistice, privind şansele autoexterminării speciei umane şi, mai cu seamă, privind timpul în care această autoexterminare se va efectua!

-Deci, în definitiv, recunoşti şi tu că eşti un laş, care stai de-o parte, fie ce-o fi, şi-i laşi pe alţii să facă acea treabă, pe care tu ţi-o doreşti, din străfundul sufletului, dar nici nu ştii cum s-o duci la capăt, şi nici metode, ori puteri nu ai, ca s-o faci! – exclamă, teribil de încântat, sfrijitul.

-Aici greşeşti: nu e vorba de câtă putere am eu sau nu am, ci, pur şi simplu, de o privire ştiinţifică, asupra lumii! Eu nu sunt laş, sunt om de ştiinţă! Mi-or fi zicând, unii, teolog, sau medic – dar eu ştiu, şi numai eu, ce sunt, cu adevărat!

-Ha, ha, ha! – dracul a ajuns, vezi Doamne, „om de ştiinţă”! – nu cumva chiar…”metafizician”? – ha, ha, ha! – ricană, îndelung şi demonstrativ, ochelaristul funest. Las-o baltă, măi domnule „Pur şi Simplu”! – auzi colo: „pur şi simplu”… – he-hei, „pur şi simplu”, tu nu eşti în stare decât să-ţi pierzi vremea cu mine, hoinărind pe străzile astea prăfoase, cât şi vorbele tale.

-Ascultă, şi nu mai rânji, ca un idiot! – se supără scundul. Nici nu ai habar de câtă satisfacţie am eu parte, privindu-i pe aceşti cobai umani (care nici nu visează că-mi aparţin, că sunt cobaii privirilor mele încordate!) – privindu-i, zic, cum se distrug singuri, fără niciun ajutor dinafară! Ce haz ar mai avea, dacă eu aş trudi să-i distrug, şi, cine ştie, instinctul lor puternic, suicidar, chiar mi-ar juca feste şi mi-ar pune piedici, în cazul când m-aş decide să distrug eu, aşa, cu mâna mea, ca nebunul cel cu o singură obsesie, această specie păduchioasă, adică, să distrug cea mai ticăloasă creatură a Lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu o tot cocoloşeşte, de-o istorie întreagă şi încărcată de flegme şi putoare şi de oceane de sânge, sânge fără nicio întrebuinţare utilă, practică…naiba ştie de ce…nici nu-mi dau seama dacă nu cumva Dumnezeu nu are exact aceeaşi preocupare ştiinţifică, pe care eu mi-o cultiv, de ani, de amar de ani, zi şi noapte, cu maximum de rafinament, ca şi cum m-aş screme să compun un imn de slavă Fiinţei Supreme…

-Acum, deh, te dai şi frate cu Dumnezeu şi cu imnologii ăia ofticoşi, de prin catedrale…! Hal de teolog mai eşti şi tu, Marat!

-Ei, cu tine văd că n-o scot, azi, la cap! Ţi-ai pus în gând să fii, azi, avocatul diavolului, şi să-i cocoloşeşti, precum Dumnezeul ăla pervers al tău, pe oameni…Oare tu chiar îi iubeşti pe oameni, Robespierre?

-Ehei, dacă n-ai aflat, încă, taina mea, şi n-ai dibuit viciul meu – atunci înseamnă că sunt mai deştept decât tine, dragul şi scumpul meu teoretician…! – şi viciul meu va stârni surprize mari în lume, iar eu voi trăi mai mult decât tine, deşteptule! – îi făcu, amuzat, cu sâcul, Robespierre, lui Marat.

-Bine-bine, să ştii că, în curând, vei descoperi, până şi tu, tu, un nimeni pe lume, cât de bine mi-am mascat eu, omul de ştiinţă, viciul pe care tu, omul care te pretinzi, mereu, „de viitoare acţiune” – nu l-ai dibuit, sub măştile mele de mim genial! Hai, că sună clopotul la Notre Dame! He-hei, ba nu! – nu-nu, e tunul Bastiliei! Iar o fi evadat vreun prinţ, din şleahtă!

…Deşi s-au ajutat unul pe altul, mai târziu, în felul lor straniu şi profund maladiv, deşi au experimentat, din plin, şi au jucat un rol de seamă, în dezvoltarea spiritului criminal şi suicidar al omenirii (de ieri şi de azi!) – nici unul dintre cei doi n-a trăit prea mult: ochelaristul, „Incoruptibilul din Arras” („incoruptibil” la nivel de bani, nu de idei! – ceea ce s-a dovedit a fi mult mai periculos, şi pentru el, şi pentru…„pulveris”!), adică Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (teolog…rousseau-ist!), vieţui, sinistru, vreo 36 de ani (cu tot cu dulcii şi nevinovaţii ani, de supt la ţâţă!), iar îndesatul Jean-Paul Marat (medic-teolog, obişnuit cu suicidul “plebei regale şi aristocratice”, prin descăpăţânarea “cu zecile de mii”!), de origine elveţiano-neutră (?!), n-a depăşit nici el, eonii – … apucând, totuşi, să-şi înspăimânte, suficient de mult, cobaii, prin câţiva dintre cei vreo 50 de ani ai săi muribunzi… – dacă şi numai dacă pretindem că aceştia ar fi putut fi socotiţi, de către statisticieni, drept…”ani de viaţă” – …dacă şi numai dacă îndrăznim să credem că şi tigrul are mamă… – …şi, în fine: dacă şi numai dacă ne putem imagina că poţi fi…”sinucis”, de o frumoasă femeie, într-o extrem de confortabilă cadă de baie, plină cu apă fierbinte, ca un preludiul idilic, al atât de familiarului iad!…

Adrian Botez