Cuvânt și iubire

Se învâlvorează, în jurul nostru, o epocă de febră. De înaltă temperatură, similară celei a încălzirii cuptoarelor din marile uzine. Febra forţelor istorice. Ţara întreagă se cutremură, de la un capăt la altul, în sguduirile transfigurărilor profunde, într’un efort de descătuşare etnică şi spirituală. Cei cu viziune istorică limpede şi cei cu adevărată conştiinţă românească îşi pot da seama, clar, că a sosit momentul în care să ne integrăm, definitiv, liniei unui destin istoric de mare intensitate naţională, pentru desrobirea tuturor valorilor româneşti autentice de sub străinism şi de sub bâlciul panglicăresc al pseudo-valorilor.

Din două, una: sau mobilizarea forţelor noastre morale pure triumfă şi întronează, în istorie şi cultură, o epocă de spiritualitate românească, pentru câteva veacuri, – sau ne lăsăm covârşiţi, înăbuşiţi de marasm, de nemernicie şi jocul vicleimului, cu spiritul vasal, îngenunchiat la pragul altor Sublime Porţi, pentru scufundarea sufletului românesc şi a puterilor lui creiatoare în dezastru, în mocirle.

Dar în timp ce sufletul naţional plămădeşte şi fierbe istoria, în timp ce primăverile noastre ridică baricade de verzi curcubee, iar răstignirile şi jertfa suflă cu aur fruntea unei întregi generaţii, – scriitorul român, ieşit din boemă şi refugiat, frigid, în hermetism şi stalactite, stă impasibil. Priveşte. Pe fierăstruica micului său yacht, fără ancoră şi fără ţărm. Visează şi se vrea pribeag, în spaţii interplanetare, pe inele saturnice şi cozi de cometă, comod şi aerian, dincolo de «realităţi» şi de ev… Că marele duh naţional i-ar putea bruma călimara cu noi argintării, – ce-l interesează? Ce-i pasă dacă întreaga societate sângerează şi se frământă, spre o purificare? Egocentric, individualist, chinuit numai de rezolvări subiective, dinamic doar în trăirea psihologicului propriu, scriitorul se colorează, în scrisul său, numai pe sine, se autobiografiază, se cântă.

Sau, dacă iese de sub orbite gidiene şi se sustrage obsesiei de introspecţie proustiană, domnul scriitor lansează «poetul», care se refugiază, orgolios, ca un «seignor de ceaşcă», în porţelanurile ieftine ale unui hermetism standardizat.

Iată, deci, scriitorul expulzat pe marginea istoriei pe care o fac alţii, şi iată-l înstrăinat până şi de adâncul spirit etnic, singurul dăruitor de havuzuri înalte şi de constelaţiile creaţiei artistice.

Toată tristeţea acestor constatări o exprimă lapidar d. Ion I. Moţa într’un articol intitulat «Nesimţire?» şi cules în cartea sa cu fulgere verzi şi răscolitoare trăire în spirit: «Cranii de lemn»:

«Ansamblul creaţiunilor artistice ale unei epoci trebuie să cuprindă ansamblul, caracteristicul vieţii sufleteşti a acelei epoci. Dacă se limitează doar la un fragment al vieţii, ignorând, nesimţind sbuciumările, durerile şi bucuriile celelalte, valoarea artei acelei epoci e redusă şi săracă, oricât de perfecte ar fi operele create. Şi îndeosebi e săracă, e desonorată arta care-şi limitează plămada la lutul micilor dureri, al micilor bucurii, dar nu simte marile tragedii, nu are simţul marilor viziuni».

Există, în această opinie, însăşi opinia largă a marelui public cititor care nu-l mai vrea pe artist, pe poet, frigid şi izolat.

Căci nu hermetismul şi înzăpezirea în introspecţii şi autobiografieri pot alcătui, astăzi, rolul scriitorului român. Ci colaborarea nu numai la istoria culturii, ci şi la transfigurările istorice, pe linie spirituală.

A, dar ştiu, de pe acum, că ni se va flutura facila replică a formulei «artă pentru artă», care, după anumite onorabile opinii critice, n’ar admite şi ată integrare a artistului, cum, de pildă, integrarea în aspiraţiile etnice. Ei bine, voi opune, atunci, pe cel mai mare împărat al cântecului românesc: pe Eminescu, integrat perfect destinului nostru istoric şi spiritualităţii româneşti.

Scriitorul de azi trebue să capteze, în mari violoncele de azur, svonurile înalte ale acelei răspântii din istorie de unde pare să se lumineze cea mai adâncă şi glorioasă epocă: epoca renaşterii românismului latin.

Poetul nu mai poate rămâne, ca până acum, nici «boem» şi nici excentric. Destul a hibernat prin claustrăţi. Îl vrem ţâşnit în afară ca o trombă de fulger şi cer, spintecător de orizonturi, inimă ruptă din inima acestui popor, dăruindu-se, bogat, ca un paner uriaş încărcat de roade de purpură şi aur, culese de pe toate crengile veacului. Vizionar, profetic.

Publicul e sătul de-o artă de grădină de ivoriu, în care nu clocoteşte nimic din lava gâlgâietoare a marelui suflet colectiv.

Poezia de azi va trebui să fie românească. Românească, nu prin decorativ, cadru extern şi perimate idealizări semănătoriste, nu prin romantisme caduce, dar prin clocotul ei subteran. Prin aspiraţii şi viziuni, prin sufletul pe care-l adânceşte şi-l răbufneşte în afară, prin neliniştile metafizice ale unui alt destin. Iar prin aceasta, aripile de tânăr zeu ale poeziei nu pot decât atinge curcubee şi zone de zmaragd.

Eşirea scriitorilor din fildeş va duce, fireşte, la un front literar, exponent al spiritualităţii naţionale.

Aron Cotruş, George Gregorian, Dragoş Protopopescu, N. Crevedia, Dan Botta, Mircea Streinul, Teofil Lianu, Liviu Rusu, Puiu Gârcineanu au şi pornit pe acest drum de înaltă lumină, în frunte cu Lucian Blaga, poetul care în ultimul său poet dramatic «Avram Iancu», greu de cearcăne verzi, aprinde simbolul viteaz al acelui căpitan de suflete româneşti, iscat «din cremene şi pasăre maiastră», pentru o dăruire nouă şi întreagă ţării.

Tinerii scriitori din preajma revistelor Rânduiala, Iconar, Revista Mea, Convorbiri Literare, Orientări, Gând Românesc şi altele fac front sub chemările aceluiaşi tulnic românesc.

Efervescenţa unui nou suflet artistic începe, aşadar, în vreme ce anumite publicaţii colcăe de vermină, librăriile evreeşti boicotează cărţile scriitorilor naţionalişti, iar unii pretinşi publicişti români îşi vând conştiinţa şi condeiul cumpărătorilor de cuget, cum de pildă faimosul Eugen Lovinescu, baba libidinoasă a scrisului conrupt, care, într’o carte senilă, încearcă să tăvălească – pentru că aşa i-a ordonat Sărindarul – în mlaştini şi canaluri, pe arhanghelul poeziei şi gândirii româneşti, pe Eminescu.

Încă o dată: misiunea scriitorului de azi nu poate fi nici în poeme care au murit şi nici în ermetisme stalactitare şi inutile. Ci pe parapetele de argint şi cer ale spiriualităţii româneşti şi într’o nouă transcendenţă, unde arta, marea artă inspirată, se poate logodi cu scriitorul legionar.

(Articol de Radu Gyr publicat în anul 1936 în revista “Pământul strămoşesc“)

Sursa: http://www.petru-voda.ro/