Vavila Popovici: O personalitate marcantă a României
„Viitorul este continuarea trecutului.”
Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost filozof, psiholog, unul dintre cei mai mari şi printre primii psihologi români, om politic, academician, personalitate marcantă a României primei jumătăți a secolului XX. De la moartea lui au trecut, iată, 58 de ani. A urmat liceul la Craiova și simultan Facultatea de Drept și Facultatea de Litere și Filozofie din București. L-a avut profesor pe Titu Maiorescu, cu care a devenit prieten, între ei realizându-se legături spirituale puternice și de durată, amândoi plecând într-o călătorie în Austria, Germania și Elveția, vizitând universități prestigioase din unele centre culturale și stabilind contacte cu aceste țări. Între 1890 și 1893 se statornicește în Germania. După ce studiază un semestru la München, se mută la Leipzig. Acolo, timp de trei ani, lucrează în laboratorul vestitului psiholog Wilhelm Wundt. Alături de studiile psihologice, pe care le face sub îndrumarea profesorului Wundt, frecventează și alte cursuri care-i folosesc la îmbogățirea cunoștințelor. În 1892 își adaugă numele de Motru la cel de Rădulescu. Un an mai târziu, devine doctor în filozofie. Între 1895 și 1899 este bibliotecar la biblioteca Fundației Universitare Carol I, în 1918 devine director al Teatrului National din București, în 1929 este primit în Academia Română, iar în 1938 devine președintele acestei instituții, funcție exercitată până în 1941.
Lucrarea sa de început a fost intitulată F.W. Nietzsche. Viața și filosofia, elaborată în 1897, apoi au urmat alte lucrări, printre care și Sufletul neamului nostru. Calități bune și defecte – 1910, Românismul. Catehismul unei noi spiritualități – 1936, Psihologia poporului român – 1937 și lista se încheie cu Etnicul românesc. Comunitate de origine, limbă și destin – 1942.
Psihologia Poporului Român are ca moto: „În om este atâta realitate câtă este în el energie de muncă”, concentrând în această lucrare rezultatele analizelor lui privitoare la sufletul poporului românesc. Primele două capitole ale acestei lucrări sunt intitulate: Psihologia poporului român și Despre sufletul neamului nostru, calități bune și defecte. Trăsăturile pe care le stabileşte pentru poporul român datează dinainte de cele două războaie mondiale, ele fiind condiționate de fondul biologic ereditar, mediul geografic și de caracterele instituționale dobândite în timpul evoluției istorice. Ajunge la concluzia că tehnologia şi dezvoltarea civilizaţiei nu au schimbat prea mult societatea contemporană. De apreciat este interesul deosebit pe care l-a manifestat pentru știința care se ocupă cu studiul psihicului, al însușirilor psihice ale poporului nostru, bineînțeles cu posibilitățile de analiză și investigare ale acelui timp.
Considerând cunoașterea sufletului unui neam ca fiind o adevărată „operă de știință”, C. R. Motru expune o analiză sumară dar precisă, într-un limbaj clar și destul de convingător. Cu cât un popor are o cultură mai veche și mai originală, spune el, cu atât știința despre sufletul său are de cercetat un obiect mai singular. La popoarele cu o cultură mai nouă și nu atât de originală, și aici încadrează psihologia socială a poporului român, dificultățile cercetării sunt destul de mari.
După cum psihologia fiecărui individ depinde de idealul pe care îl are, tot așa știința psihologiei sociale depinde de idealul pe care îl urmărește fiecare popor, dar, cred că în primul rând, acest ideal trebuie să existe. În această idee C. R. Motru afirmă că „Forța unui popor nu vine de pe urma cultivării tendințelor antagoniste, ci din convergența tendințelor spre un scop”. Este adevărat, fiindcă se poate trăi, din păcate, și fără ideal, numai cu interese meschine.
Vorbind despre defecte, C.R. Motru descrie și exemplifică individualismul sufletului românesc: „Românul vrea să fie absolut la el acasă, cu o părticică de proprietate cât de mică, dar să fie a lui”, fapt ce nu implică spiritul de inițiativă în viața economică, ca prioritate, și sugerează ideea că poate fi schimbat acest defect datorat factorului biologic ereditar, prin educație, într-un individualism instituțional. Pe de altă parte „Omul de caracter, la români, nu este acela care este consecvent cu sine însuși, ci acela care n-a ieșit din cuvântul grupului, adică acela care a urmat întotdeauna clopotul turmei”, în acest mod el contribuie la desăvârșirea idealului solidarității, impusă de împrejurări și de tradiție. Sufletul său gregar i-a folosit la menținerea unității limbii și a bisericii: „În împrejurările vitrege prin care a trecut neamul nostru, gregarismul sufletesc a fost o binecuvântare pentru noi…”. Cu timpul gregarismul nu a mai folosit, s-a produs o schimbare, s-au diferențiat aptitudinile și caracterele, și odată cu progresul statelor moderne au fost necesare individualități puternice.
Furat de un „dulce” idealism, C.R. Motru nu poate să nu remarce elanul (uneori exagerat) și curajul românului. Fac o paranteză și aduc în cunoștință aprecierea filozofului-poet Lucian Blaga (1895-1961), anume că elanul este structural și înrădăcinat ființei noastre, iar desființarea elanurilor metafizice ar însemnă „mutilarea ființei umane”. Și continui cu remarca lui C.R. Motru: „Nu este țară cu oameni mai curajoși ca țara noastră românească! În front, la război; în ceață, la revoltă; în cârd, la vânătoare. Dar romanul izolat este blând ca mielul.[…] Lui îi place să se simtă în mijlocul mulțimii, să vorbească și să se ajute cu mulțimea. Specularea forțelor naturii prin industrie și comerț, el o întreprinde numai în cazul cel rău, adică dacă nu poate fi funcționar, avocat sau politician. Când are talent, el rămâne la avocatură, și la politicianism, adică la specularea cetățenilor săi. În acesta din urmă profesiune, sufletul românului câștigă o energie neîntrecută. Cel mai anonim dintre anonimi, intrat în politică, devine dintr-o dată „om mare”. Și cum toți românii au râvna să ajute și să îndrume neamul, țara e copleșită de «oameni mari»!” Vorbind despre perseverență, susține că toate popoarele au dobândit-o printr-o selecție: „Selecția s-a operat în trecut prin tradiția în familie. Astăzi ea se operează prin voință, în mod rațional”. Mai vorbește despre lipsa de perseverență a românului la lucrul început, dar punctează: „El este neperseverent întrucât instituțiile statului l-au obligat la improvizații, de exemplu problema educației dirijate, soldate cu disproporția dintre numărul celor înscriși în institute și al celor absolvenți, alegerea unei cariere fiind un lucru important, de care nu s-a ținut seamă de multe ori. Românul este prin natura sa ereditară, perseverent la lucru”. Altă trăsătură negativă ar fi indisciplina în muncă pe tărâm economic, lipsindu-i „acel ceasornic ce determină un ritm regulat; românul muncește în salturi, îi lipsește spiritul comercial, este cheltuitor de timp, pierzând zile și nopți la petreceri”.
Pe lângă aceste caracteristici defavorabile, C.R. Motru atribuie românului mari calități spirituale: primitor, tolerant, iubitor de dreptate și religios, calități pe care le reia și le detaliază în lucrarea Românismul. Catehismul unei noi spiritualități: „Românul este îndelung răbdător, conservator și tradiționalist”.
Despre sufletul poporului nostru amintește că el a dorit să realizeze un tip de cultură și acela a fost tipul culturii europene occidentale. „Este bine cunoscută finalitatea acestei spiritualități, care, pe terenul vieții politice și sociale, poartă denumirea de spirit burghez”. Pentru acordul sau dezacordul între sufletul poporului român și spiritul burghez, Rădulescu Motru conchide: „Spiritul burghez aduce pe terenul vieții politice sentimentul de supunere față de opinia majorității și respectul față de obligațiile liber contractate”. De asemenea comerțul este principal și cine reușește în concurență, are drept la beneficii, iar lupta se dă între indivizi cu drepturi egale, cultivându-se inițiativa individuală prin asigurarea proprietății individuale. „Legile fiind obligatorii, nerespectarea lor se datorește unei educații cetățenești incomplete”. Nici pentru viitor, crede, adaptarea sufletului românesc la libera concurență nu se va face ușor, subiectivitatea caracteristică sufletului se va împotrivi întotdeauna. Timpul a forțat românul să încerce să se adapteze, dar modul în care s-a adaptat, este de discutat. C. R. Motru atrage atenția în mod vizionar: „De soluția pe care oamenii de știință vor da-o acestei probleme, depinde orientarea noastră politică și culturală în viitor. Suntem noi, românii, înrudiți sufletește cu burghezia occidentală, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este să aplicăm principiile lor politice și economice, în mod sincer, înlăturând, pedepsind chiar cu brutalitate toate apucăturile care ne depărtează; vom fi burghezi sinceri, nu de paradă. Suntem noi, românii, dimpotrivă, străini sufletește de burghezii occidentali, atunci ceea ce ne rămâne de făcut este ca, înainte de a copia legi și instituții burgheze, să începem prin a ne studia pe noi înșine, ca să vedem cine suntem și ce putem. Rușine nu este pentru poporul care se știe deosebit sufletește de popoare glorioase și puternice, dar este rușine pentru poporul care n-are curajul să-și cunoască firea și destinul”.
Tot despre sufletul românesc spune că este „cel mai variat mozaic din câte se pot imagina”, adăugând că este totuși „o unitate care trăiește prin armonia funcțiilor sale, întocmai cum trăiește sufletul fiecărui individ în parte. Sufletul neamului nostru s-a format ca o rezultantă din sufletele românilor care au trăit și trăiesc; el își are firea sa proprie”. Și își va păstra, spunem noi, firea originală!
În altă lucrare a sa, despre poetul nostru Eminescu, Constantin Rădulescu Motru afirmă: „Este poetul românismului. Nu este simțire la el care să nu-și găsească ecou în sufletul românesc”; „Este pentru noi ceea ce este Goethe pentru germani; Shakespeare pentru englezi; Dante pentru italieni. El este geniul, în care s-au întâlnit, deopotrivă de ridicate, puterea de invenţiune cu aceea de reflecţiune critică. În poezia şi proza lui, simţirile cele mai caracteristice ale vieţii noastre naţionale şi-au găsit o expresiune artistică şi nepieritoare. El este maestrul care a ştiut alege metalul pur şi nobil din minereul brut al sufetului nostru”.
În altă lucrare a sa, despre care sper că voi mai scrie, Constantin Rădulescu Motru insista asupra faptului că trebuie să ne cunoaștem cu adevărat, Biologia și Psihologia punându-ne la îndemână destule mijloace prin care se pot măsura și clasifica aptitudinile unei totalități sociale. Și are dreptate, fiindcă pentru a ne înțelege trebuie să ne cunoaștem bine și numai cunoscându-ne bine, vom ști clar ce avem de făcut.
Să nu ne aducem nici laude ipocrite, precum susțin unii că nu este popor pe lume mai inteligent, mai artist, mai religios, mai curajos, mai muncitor, ca cel românesc. Nu trebuie sa ne iluzionam întru totul, ci să apelăm, mai întâi, la sentimentul realității – echilibrul pe care-l invoc de fiecare dată! Fiecare popor are calitățile și defectele lui, ele cântărind în mod diferit; oriunde și oricând este posibil a îndrepta balanța spre binele acelui popor, el însumându-se binelui întregii lumi.
De aceea, orice inițiativă de a da importanță lucrărilor personalității marcante a României – Constantin Rădulescu Motru – și a întocmi un studiu similar celui întocmit de el, cu scopul de a înțelege sufletul românului, evoluția lui funcție de vremurile noi și rolul României în Uniunea Europeană la acest moment, având la dispoziție o tehnică de investigație modernă, este lăudabilă și binevenită.
Așteptăm de la tinerii cercetători rezultatele acestei munci laborioase, pasionante și le dorim succes. Să fie făcute în spiritul realității și al sentimentului de respect și dragoste de neam. Să nu se uite nici un moment că sufletului nostru păstrează imaginea oamenilor mari, a eroilor, conducătorilor puternici, regilor, pe care i-am avut de-a lungul istoriei noastre și care au știut să lupte pentru binele acestui neam românesc, au crezut în menirea lui istorică și au imprimat o conduită demnă oamenilor, în acele vremi. Lașități și înfrângeri au existat și vor mai exista pretutindeni, ele aparțin răului acestei lumi și alcătuiesc partea dureroasă a sufletului celor cinstiți și devotați binelui și dreptății.
Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA
