Aniversară – George Anca 71

12 Apr 2015 by admin, Comments Off on Aniversară – George Anca 71

 

 

Radu Gyr

 

 

voi nu ştiţi ce-i omul când prinde să urle

 

cum scârţâie osul când frigul pătrunde

 

cum în noi insul se vinde pe sine

 

şi morţii vor prinde să urle

 

Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane

            morţi sfinţi în lupte şi furtuni,

            noi am făcut din voi icoane,

            şi vă purtăm pe frunţi cununi

 

Când am plecat de mult în Cruciadă,

Mai ştii Bertrand?

 

Îţi mai aduci aminte, Alberic?

 

Şi tot mai tainic, cornul trist ne cheamă

Tot mai departe de Ierusalim…

 

Gotfried, Gotfried, de ce ne înspăimântă

O rană-n piept

 

Şi-aşa întins pe-o targă-nmiresmată,

Purtaţi-mă spre ţară îndărăt.

 

Şi braţele s-or ridica mai treze

Sfinţite-n mirul rănilor de ieri

 

Ţi-or sta în faţa porţii Cruciaţii,

Ierusalime, care nu ne vrei.

 

Şi ei sau alţii tot te vor supune,

Strălucitorule Ierusalim

 

Lupii beznelor rânjesc la pânde

            Ţara-i toată temniţe flămânde

 

Apele facă-te

Ape ca ele

Lanţuri şi gemete

Plâns din zăbrele

 

Aiudule, Aiudule,

Fiară năucă,

Face-te-ai crudule

Scrum şi nălucă!

 

De ce nu se face aşa, o lumină,

            Să văd că-n celule răsare

            Maica Domnului, c-o strachină mare

            Cu lapte şi azimă plină

 

Fac un pas, vă aud zornăind fierăria

 

Mă culc, mă ridic, sun din carne, din oase,

Pâinea mea sună, apa mea sună, somnul meu sună

 

Lanţuri, lanţuri

 

Tot voi m-aţi legat de grozave ardezii,

Vulturi de foc să rupă aşchii din mine

 

morminte fără poveste

            unde nu-ngenunchează neveste

 

            Cât îi lună pe coame

            crucilor parcă li-e foame

 

            Cât bat stelele-n osânde

            crucile-s haite flămânde

 

Aici stau de vorbă cu celula mea, pe-ndelete,

o-ntreb de voi, o dezmierd, apoi o zgârii, o muşc şi-o blestem.

Câteodată, umbrele voastre pâlpâie pe un perete,

şi-atunci curge aur în ea, ca-n staulul din Vitleem.

 

şi-n timp ce corbii vin să-i roadă,

            leg altă rană c-o basma,

            şi trec încet pe gloaba mea,

           

            ‘naintea lor, pe gloaba mea.

 

Mă pipăiţi pe umeri, pe veşminte,

încredinţaţi că am venit-napoi,

ci eu sunt numai sute de morminte

în leşul care umblă printre voi.

 

Noi n-am cules aur din soare

            Ci-n roşii amurguri zbătute,

            Am strâns stropi de sânge-n urcioare

            Prelins de pe cruci nevăzute.

           

            Pândeam numai ştreanguri din stele,

            Din zările roşii, sâneţe,

            Priveam cum amurgul măcel e.

            Noi nu am avut tinereţe.

 

Ridică-te, Gheorghe, pe lanţuri şi funii,

Ridică-te, Ioane, pe sfinte ciolane,

Şi sus, ca lumina din urma furtunii

Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!

 

Dar, hămesit, subt lacăt, chei şi zăvoare,

            de tine, sălbatice, viule soare Soare,

            din carne îmi rup, din dogorâta mea smoală,

            aceste cântece în pielea goală.

 

ploşniţă soră, guzgane-cumnate,

mătuşă libarcă.

 

Şi voi, lighioane surate

– păienjeni, păduchi şi gândaci –

numai voi din pereţii posaci,

călcaţi cu inimi de frate

prin orele mele înveninate.

 

Voiam să-mi învăţ zodia pe dinafară

            şi-o visam scrisă cu litere-nalte, citeţe.

            Credeam că steaua mea e o caleaşcă la scară,

            să mă ducă, trasă de cerbi, peste râpi şi podeţe…

 

            Cum caută azi ochiul, cu duşmănie,

            Steaua nemernică şi blestemată!

            Ce târfă de stea, ce năpârcă spurcată,

            cum aş rupe-o cu dinţii, din puşcărie!…

 

Sub marii amari bolovani,

Cineva urlă de-o mie de ani,

cineva cântă de-un veac,

cineva n-are geamăt, nici leac,

altul cheamă şi cheamă,

altul blesteamă,

altul, cu-ntreg cuţitul,

ucide granitul…

 

Sub marii amari bolovani,

sângele temniţei fierbe de-o mie de ani.

 

Vecine,văzduhul ne cheamă vibrând din vechi violoncele.

                        Vezi? Calea laptelui, sus, peste noi?

            E drumul ocnaşilor: uite, i-am întâlnit printre stele

                        din lanţuri sunând, în convoi.

 

Nu m-ai strâns la piept, tată, nu mi-ai dat mâna,

/acest lucru e strict interzis./

Dar s-a făcut o tăcere moale ca lâna,

peste noi cădea cerul ucis.

 

Sunt temniţe sus, ne fac semne, ne dau de veste,

            Eu stau şi culeg depărtatul lor zvon,

            şi parcă zăresc după gratii celeste

            surâsu-ţi, Cervantes, şi tifla-ţi Villon.

 

            Sunteţi acolo, verilor, fraţilor,

            în carcere strâmte, de nestemate…

            Salut, smintiţilor splendizi, salut deşuchiaţilor,

            Ave, nălucilor întemniţate!

 

Din toate minunile Tale,

nu văd o zdreanţă, nu pipăi nimic.

Pentru-osânditul calic

ai numai ziduri în pieile goale…

 

S-a zgribulit patul, celula e de hârtie

            ghetele-au tremur şi mârâit de potăi…

            Mi-e frig, m-aş vrea opărit cu leşie,

            aş mesteca tăciuni, aş bea vâlvătăi.

 

Fetid şi putred, somnul miroase-a pansamente,

dar pernele vibrează, prind aripi transparente,

şi unul după altul nemernicele paturi

fug pe ferestre-afară, în lacrimi şi-n oftaturi,

şi-n noapte zboară-acasă, la ţânci şi la neveste,

plutind pe subt arcada miresmelor celeste…

 

Numărul zodiei mele,

            două sute optzeci şi unu.

            Până-n celulă, la mine,

            alte două sute optzeci

            de lanţuri, de cuşti, de jivine

            zăngăne, hăpăie, urlă ca mine,

            alte două sute optzeci

            de bestii, cu gheare haine,

            zgârie pietrele reci,

            gâtuie viaţa ca mine,

            rup hălci din aduceri aminte,

            muşcă, prin somn, o ţâţă fierbinte,

            se izbesc de pereţi ca nişte lilieci,

            sau doar putrezesc înainte

            ca nişte morminte,

            alţi două sute optzeci…

 

            Două sute optzeci şi unu.

            Numărul cu care mă târâi

            prin sângele cuştei, şi latru, şi mârâi…

            Două sute optzeci şi unu.

            Numărul cu care râd ca nebunii,

            scriu coapse şi sexe pe zid,

            şi-n fiece clipă, ucid…

 

Dorul de tine mi-e aşa ca o furcă

proptită cu dinţii în beregată.

Din fundul Aiudului ochii tăi urcă

pe cer ca doi luceferi de piatră.

 

Mănânc: eşti în lingura mea. Fac un pas:

şchioapeţi, alături, în fiare.

Aprind o văpaie la iconostas:

cad lacrimile tale din lumânare.

 

Prin somn, vine lanţul tău, blestematul,

cu mari zornăeli să mă scoale.

Strig: Lanţule, lanţule, lasă-mi băiatul,

ferecă-mi mie gleznele goale.

 

Şi dacă singur rana nu-ţi legai

            cu mâna ta, n-ai unge răni străine.

            N-ai jindui după frânturi de rai,

            de n-ai purta un strop de iad în tine.

 

            Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi

            cu fruntea jos în pulberea amară…

            Şi dacă-nvii în cântecul de azi

            e c-ai murit în lacrima de-aseară.

 

Azi noapte Isus mi-a intrat în celulă.

O, ce ‘nalt şi trist părea Crist.

Lun-a intrat după el în celulă

Şi-l făcea mai înalt şi mai trist.

 

Mâinile lui păreau crini pe morminte

Ochii adânci ca nişte păduri

Luna-l bătea cu argint pe morminte

Argintându-i pe mâini vechi spărturi

 

Uimit am sărit de sub pătura sură

– “Doamne, de unde vii? Din ce veac?…

Isus a dus lin un deget la gură

Şi mi-a făcut semn ca să tac.

 

A stat lângă mine pe rogojină

– “Pune-mi pe răni mâna ta!”

Pe glezne avea urme de răni şi rugină

Parcă purtase lanţuri cândva.

 

Oftând şi-a întins truditele oase

Pe rogojina mea cu libărci

Prin somn lumina, iar zăbrelele groase

Lungeau pe zăpada lui vărgi.

 

Celula părea munte, părea căpăţână

Şi mişunau păduchi şi guzgani

Am simţit cum tâmpla îmi cade pe mână

Şi am dormit o mie de ani.

 

Când m-am ridicat din afunda genună

Paiele miroseau a trandafiri

Eram în celulă şi era lună

Numai Isus nu era nicăiri.

 

Mi-am ridicat braţele, nimeni, tăcere…
Am întrebat zidul; niciun răspuns…

Doar razele reci ascuţite-n unghere

Cu suliţa lor m-au împuns.

 

Unde eşti Doamne?… am urlat prin zăbrele

Din lună venea fum de căţui.

M-am pipăit şi pe mâinile mele

Am găsit urmele cuielor Lui.

 

Zidim destin, Parâng de ziduri sfinte

            Dar nu din var şi piatră ctitorim

            Ci tencuim cu albe oseminte

Din cărămida rănilor zidim.

 

Mi-oi năluci atuncea, că am înins toţi zmeii,

că sunt biruitorul întregului pământ,

îmi va închide ochii, blând, mâna Dulcineii

şi voi muri departe de morile de vânt…

 

 

 

Nichifor Crainic

 

Întrebat-am vântul, zburătorul

Bidiviu pe care-aleargă norul

Către-albastre margini de pământ:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

 

Zis-a vântul: Aripile lor

Mă doboară nevăzute-n zbor.

 

Întrebat-am luminata ciocârlie,

Candelă ce leagănă-n tărie

Untdelemnul cântecului sfânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

 

Zis-a ciocârlia: S-au ascuns

În lumina celui nepătruns.

 

Înrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,

Oarba care vede-n întuneric

Tainele neprinse de cuvânt:

Unde sunt cei care nu mai sunt?

Unde sunt cei care nu mai sunt?

 

Zis-a bufniţa: Când va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea.

 

Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse,

            Şi dulceaţa celui sfâşiat de leu,

            În arena morţii, Dumnezeul meu,

            Fii şi răsăritul vieţii mele-apuse,

            Tu, răcoarea celui ars pe rug, Iisuse!

 

Podgorii bogate şi lanuri mănoase,

Pământul acesta, Iisuse Hristoase,

E raiul în care ne-a vrut Dumnezeu.

Priveşte-te-n vie şi vezi-te-n grâne

Şi sângeră-n struguri şi frânge-te-n pâine,

Tu, viaţa de-a pururi a neamului meu.

 

Tu munte, doboară o stâncă de sus

            şi dă-o de-a dura pe omul răpus

            că-i plin de iubire ca stupul de miere

            dar nimeni n’o ştie şi nimeni n’o cere,

            că poate sub stâncă i-ar fi mai uşor,

            decât sub povara gemutului dor.

 

 

Ionel Zeana

 

 

În murmurul puţinelor cuvinte,

Bolborosim cu inima fierbinte:

Îndură-te de noi, o, Doamne Sfinte!

 

Cu Ivan, cu Boris şi cu Vasia

            Asia, Asia, Asia!

 

Uite, frate, fiarele

Cum şi-mplântă ghiarele

Şi ne seacă soarele

 

            Am îmbrăcat

            Armura grea de cruciat

 

Copiii azi se roagă sub icoane,

Să le aducă Moş Crăciun în zori,

Mălai în locul pungii cu bomboane

Şi taţii îngropaţi în închisori.

 

Ehei, temnicer,

Trăzni-te-ar Sfântul din cer

 

Peste-ale porţii

Zale de fier,

Sună prin ger

Tropotul morţii,

Tropotul morţii

 

            De când stăm aici şi putrezim?

 

Umbrele,

Sumbrele

 

Hei! Cine umblă la vizetă

 

Hei! Cine oare-a părăsit pământul?

 

Galbeni ca gutuia

            I-nfulecă pământul.

            Ca un ţârcovnic vântul

            Îngână: Aliluia!

 

Hei, m-am logodit cu tine,

Moarte, într-o zi de mai,

Când doineau înalt în mine

Codrii pe-un picior de plai!

 

Joacă-n ochi ca o bacantă,

            Peste munţi de pâini şi poame,

            Groaznică, halucinantă:

            Foame… foame…foame… foame!

 

Ascultă, bucătare Ladislau,

Răstoarnă-n blid pogon un polonic,

Că-mi arde gura fierea ce o beau

Şi-un gol imens mă suge sub buric!

 

Între pereţii mucezi cu libărci,

Cu trupul vânăt, răsucit covrig,

Azi noapte-n iadul blestematei Zărci

Am tot gemut de foame şi de frig.

 

Nu mi-am găsit o clipă adăpost

Şi-am tropăit precum un armăsar,

Că gardianul furios din post

M-a târnosit cu-ntregul calendar…

 

Mi-a sângerat în inimă o rană

Şi-un înger trist îmi lăcrima sub coastă…

Doar luna durdulie, roşcovană,

Râdea cu gura ştirbă ca o proastă.

 

Te-am aşteptat, în cuşca zăbrelită

Să vii ca un îmblânzitor de fiare

Să simt curgând mocirla aburită,

Ca aurull topit în mădulare.

 

Să-nşel o clipă apriga potaie

Ce-mi latră trupul destrămat în ceaţă,

Cu gheara-i crunt înfiptă-n măruntaie…

Luceafărul şi steaua ei de viaţă!

 

Dar va suna odată pân’ la astre

            Şi ceasul învierii noastre

            Şi neamul tot, trezit la o chemare,

            Se va scula năpraznic în picioare,

            Cu coase-n mâini, cu furci şi cu topoare,

            Vuind şi bubuind din zare-n zare,

            Ca o pădure uriaşă de goruni

            Sălbatic biciuită de grindini şi furtuni.

 

            Şi veţi pieri în hăuri de-ntuneric,

            Cu prăvălirea unui bolovan,

            Hoarde ale Spiritului Luciferic,

            Hoarde ale lui Satan!

 

Doamne, izbăveşte-mă de suferinţă!

De-atâta chin mi s-a sfinţit şi cel din urmă strop de sânge.

 

Şi iar te prosternai adânc la denii,

            În zvonul cuvioaselor ectenii

            Şi-n leagănul bolnavelor vedenii,

            Ah, arde-te-ar vâlvorile gheenii!

 

            În salturi uriaşe ca jivina,

            Sub zodia delirului tău tific,

Atâtor neamuri stinsu-le-ai lumina,

Din Baltica şi până la Pacific,

            Rozându-le soarele

            Cu colţii şi cu ghearele

 

 

Bucur Stănescu

 

 

Mă învârt de ieri într-o elipsă

Mânat cu biciul de satrap.

Mi-e gândul putredă  eclipsă

Alerg mereu, alerg la trap.

 

Alerg de nu ştiu când într-una

Şi sensul vieţii a pierit.

Deasupra mă pândeşte luna

Să-mi soarbă creierul topit.

 

Voi sunteţi oare ai lumii cârmaci?

            Unde e băţul cu vrajă de vraci,

            Să-l zvârlim din adânc de închisoare

            Peste ocean năpraznic să zboare

            Să vă-nveţe slovă curată

            Că timpul e crud şi nu iartă!

            O.K., O.K.

            Şovăielnici yankei!

 

Apoi când plin de Cel ce nu eram,

Mă risipeam în spaţii şi clipite

Din buchiile vremii învăţam

Să nu mai fiu, dar să pulsez-nainte.

 

 

Virgil Maxim

 

Cine are Potirul

sau ştie să cânte

să poftească!

Să intre la Cină!

Numai cine are potirul

sau… ştie să cânte…

 

Lacrimi fierbinţi

                pe care

            “copacul-cu-mintea-în-braţe”

              le urcă spre ceruri în şoapte

 

De câte ori pământul, fără splină,

se duce, taur negru, rostogol,

de câte ori îl săgetează-n gol

harapi cornuţi, mereu în nehodină

 

Ce să-ţi cânt, mamă, ce să-ţi cânt?

            Pe unde-am fost eu lumea nu cântă!

            Ci numai tremură sub bici,

               plânge şi priveghează

                 şi scuipă sânge…

                    Ce să-ţi cânt?

 

 

Aurel Pastramagiu

 

Aiud, galera destinelor noastre,

Ne poartă pe-a timpului unde albastre

Spre-un ţărm neştiut, spre-un port neatins,

Spre-un far ce în noapte de mult stă aprins.

 

Ne frângem în grelele lanţuri sub bice,

Sleiţi, unii trupuri se zbat să-şi ridice;

Pe rând, tot mai multe zac ramele-n loc,

Galera-i o frunză-n al vântului joc.

 

Şi azi ca şi ieri, mor pe nava cu vele

O ziuă cu soare, o noapte cu stele

Şi-asemeni bătrânilor zei din Oplimp,

Ni-i viaţa un zbor peste spaţiu şi timp.

 

În suflet purtăm paradisele ninse,

Parfumul pierdut din grădinile stinse,

Iar gândul se frânge-n tăcerea de mort:

Câţi oare vedea-vom intrarea în port?

 

Dar vie ni-e dragostea în pieptul ce moare,

Credinţa ni-i cântec, ni-i rază de soare,

Când viforul soartei, când crivăţul crud

Ne murmură-ntr-una: Aiudul, Aiud…

 

 

Grigore Zamfiroiu

 

Şi augură diafani

Anii ce înflor

Zâmbetelor cui mi-i dor

Şi-i e dor de ani…

 

Plânge, plânge, prizoniere

Scrisa ta amară

            Pe destinul tău şi ţară:

                        Lacrimă şi fiere…

 

Iar pe cine ştie unde,

Tot în hrubele afunde,

Un flăcău cuprinde gratii

Cu pumni grei ca-n visul tatii…

 

Şi în anii care vin,

                        noapte sfântă, zi-mi,

            ce bătrâni Ierusalimi

                        voru-mă vecin?…

           

            Ori e Cerul care-apleacă-n

                        umbra ta cu bură

            zare lină… şi se-ndură:

                        lună pe-un mesteacăn?

 

 

Ion Constantinescu Mărăcineanu

 

Trei zile-a curs pe uliţă şuvoi

din sângele înfierbântat pe rug,

mulţimea de strigoi flămânzi şi goi

s-a înfrăţit sub greul tăvălug,

iar satul smuls din tagma celor mulţi

s-a prefăcut în flacără şi fum

în care gem copii flămânzi, desculţi,

în căutarea unui fir de drum.

 

 

Andrei Ciurunga

 

Numai mieiii, prin pustiu,

pasc din trupul, câteodată,

cine ştie-al cărui fiu,

cine ştie-al cărui tată.

 

Plouă stelele cu har,

luna ne trimite veghe,

iarba înveleşte iar

pieptul dezbrăcat de zeghe.

 

Mâine poate va veni

legea cumpenelor drepte.

Doamne, nu mai zăbovi,

morţii ştiu să se deştepte.

 

Anii noştri schingiuiţi

stau de strajă. Pace ţie,

cimitir de osândiţi

de la margine de glie!

 

Măicuţa mea, primeşte ca pe-un dar

            aceşti arginţi, cu sunet de osândă.

            Puţini or fi, dar i-am plătit amar,

            cu toată tinereţea mea flămândă.

 

            Sângele cald pe care mi l-ai dat

            l-am cheltuit ca pe-o nimica toată.

            O bună parte, darnic, s-a vărsat

            sub târnăcop, sub rangă, sub lopată.

 

            Iar restul ţi-l trimit acum senin,

            să-l dai pe pâine şi să-l plângi la masă

            căci pentru mine mi-am oprit puţin

            atâta cât să pot ajunge-acasă.

 

Primeşte, Doamne, fumul rugăciunii

ce se înalţă tremurând în grai

şi urcă până sus, pe scara lunii,

spre scaunul pe care ştim că stai.

 

Îngenuncheaţi pe lanuri secerate,

rugămu-ne, stăpâne de apoi,

să-i vindeci cu azur şi bunătate

pe duşii prea devreme dintre noi.

 

Ei au plecat cu rănile deschise

de sub înalte maluri ce se rup,

cu visele din gând  făcute trup,

cu rănile din trup făcute vise.

 

Şi până ieri i-am tot avut alături,

au stat aici, cu noi, pe vagoneţi,

au dat tribut aceloraşi lopeţi

şi-au ars de friguri sub aceleaşi pături.

 

La masa cu castroane uniforme

au luat şi dânşii ciorbele la rând,

dar, prăbuşiţi sub cizme şi sub norme,

s-au desfăcut de lanţuri mai curând.

 

Primeşte-i, Doamne, cum primeşti tămâia –

şi dacă-i culci în raiul tău cu flori,

să pui, ca pe morminte, doi bujori

pe-obrajii storşi şi galbeni ca lămâia.

 

În ochii goi , plecaţi fără lumină,

sădeşte câte-un pui de viorea.

Ei pot stropi toată grădina Ta

cu cât au plâns aici pe rogojină.

 

Şi gurilor care-au strigat în stradă

că vin blesteme mari peste norod,

mai caută-le; Doamne, prin livadă

câte-un cireş întârziat în rod.

 

Flămânzi au lunecat spre cele sfinte

şi de ruşine poate nu ţi-au spus,

de-aceea te rugăm să-i laşi, Părinte,

să bea din calea laptelui de sus.

 

Iar dacă n-ai cumva destulă pâine,

în loc de mămăligă ai putea

să  le împarţi la masă Luna Ta

şi să zideşti o altă lună, mâine.

 

Iar sfintelor căzute-n rugăciune:

mame, surori, logodnice, soţii,

poartă-le paşii către morţii vii

să le găsească gropile comune.

 

Şi dă-le tot alintul, toată mierea

din fagurii nescriselor scripturi –

Izvoarele, pe frunte, din păduri,

şi din adânc, în suflete, puterea.

 

Îngenunchind pe lanuri secerate

sau la troiţe scunde de trifoi,

se roagă, Doamne, într-un glas cu noi

un neam întreg de frunţi însângerate.

Sărută rana ţării cu senin

şi miluieşte-i cu oglindă blândă

pe cei ce-au dus a crucilor osândă

şi dorm sub dâmburi fără cruci. Amin.

 

 

Emanoil Paraschivaş

 

Venit-a vremea să-mi măsor şi fruntea.

Vroind să ştiu cât e de-adâncă marea,

luai valu-n piept, purtat de lumânarea

negaţiei ce zilnic mi-a fost puntea.

 

Iubind nespus m-ai dăltuit ca Tine

            şi m-ai pitit în lut ca să-mi dai form’.

            În lacul fără ţărm m-ai pus să dorm,

            făcându-mi pat din cedru şi hermine.

 

Roibul de rând ce-mi legăna armura

sosea norul din urmă,

Cum? Mi-a fost insul turmă?

Cu fieru-n piept am repezit custura.

 

Răpus de fier, mi-a-ngenuncheat fugarul

amar privind în zare,

Hei, Galbene de Soare!

Eşti firav tu sau eu îmi sunt tâlharul?

 

 

Serafim Pâslaru

 

Se lasă noaptea straniu

Pe umbre-ncrucişând

Ciolanele-i sub craniu

Cu cioc de corb flămând!

 

Lovind un braţ de cruce,

Aripi de lilieci,

Jilave şi năuce,

Stropesc pereţii reci…

 

O bufniţă-n orbite,

Cu stropi de chihlimbar,

Pătrunde pustiite

Ferestre de altar!

 

Lugubră trombă urlă

Tăcerea în urechi

Când lacul nopţii-n turlă

Ascute coase vechi!

 

Şi, palidă, o rază

De undeva-nflorind,

Prin noapte luminează

O cruce-nchipuind!…

 

 

Simion Giurgeca

 

Doamne,

Cu gândul mâine de-oi trece,

La lut şi la piatră, la apa cea rece,

Pe bolta senină fără de ceaţă

Trimite ţării augur alt soare

Şi-o altă viaţă!

 

Oraş bătrân,

            ce stai pustiu în mine

            şi eşti numai cenuşă

            o urmă a focului de ieri,

            când vor veni furtuni

            pe străzile-ţi înguste

 

            şi viaţa curge-va-n şuvoi,

            lucind în razele de soare,

            ridică-te din spuză iară…

            şi luminează-mi calea

            spre-o zi de sărbătoare

 

 

Fronea Bădulescu

 

Lasciate ogni speranza

Voi che entrate qui…

Astfel hotărî instnţa

Soarta sutelor de mii

 

Ce-au fost condamnaţi să moară

În infernul cel mai crud

Al Jilavelor din ţară:

Piteşti, Gherla sau Aiud.

 

Dar ei nu ştiau că-n minte

Noi păstram ca-ntr-un muzeu

Un tezaur de cuvinte

Şi credinţa-n Dumnezeu.

 

Din cuvânt făcut-am armă,

Din credinţă-am făcut scut,

Care spulberă şi sfarmă

Lanţuri, gratii, ziduri, cnut.

 

Fără să avem hârtie

Ori cerneală sau condei

Am făcut din poezie

univers de epopei.

 

Înfruntând teroarea cruntă

Ne-a unit, ne-a-mbărbătat

Cuminecătura sfântă

Dintr-un vers întemniţat..

 

Din celulă în cetate

Au zburat ca un lăstun

Versurile zgâriate

Pe o coajă de săpun.

 

Un coridor îngust şi nu prelung

            În care patru paşi, ori cinci ajung

            Ca să-l străbaţi până la cap şi este

            Rece şi gol, cavou fără ferestre,

            Din care poţi să ieşi nevătămat

            Dacă te mişti mereu, neîncetat.

            Pornesc cu pas mărunt, încetişor

            Şi dornic ca să ies învingător

            Las sufletul să plece-n lumea mare

            Şi evadez astfel din închisoare,

            Doar trupul meu ca un automat

            Se mişcă, du-te-vino-neîncetat,

            Şi zile-ntregi, în beznă şi în frig

            Eu trec de gratii şi de orice dig.

            Mă regăsesc afară-n libertate

            Unde trăiesc momente minunate,

            Fără călăi şi fără turnători,

            Până când sună clopotul în zori

            Şi la vizetă vine un bandit

            Şi mă întreabă: Încă n-ai murit?

            Mă reîntorc din lumea mea sihastră

            Şi îi răspund: Nu, după dumneavoastră!

 

Tot ce mă înconjoară e din fier:

Şi uşa şi zăvorul şi vizeta

Şi gratii şi gamela şi tineta

Şi patul e făcut din cornier.

 

Şi lanţul greu pe care-un temnicer

L-a prins cu nituri groase la picioare,

M-am învăţat cu el, nu mă mai doare,

Că şi voinţa mea e tot de fier.

 

Că-n jurul meu e-atâta fierărie

Nu-i lucrul cel mai greu de îndurat,

E mult mai greu regimul de sclavie.

 

Dar răul cel mai rău din închisoare

Sunt paznicii cu sufletul de fiare

Pe care comunismul i-a creat.

 

Cu sufletul gătit ca de paradă

            În păr cu diademă de minuni,

            Cu zalele ţesute din zăpadă,

            Cu scutul împletit din rugăciuni

            Broda-vom din speranţe o pocladă

            Şi din virtute salbe şi cununi.

 

            Aşa cu el, vărsat ca o cascadă

            Pe beznele acestui veac ateu,

            Din adevăr călim tăiş de spadă

            Şi din iubire platoşe de zeu,

            Să-ncepem cea din urmă cruciadă

            sub steagul unui fiu de Dumnezeu.

 

E tăcere. Nu s-aude niciun zgomot, nicio notă.

E-ntuneric cum e noaptea într-un fund adânc de grotă.

Ca o boltă grea nimicul mă apasă, mă-nconjoară

Şi un gol ca golul morţii m-a cuprins şi  mă-nfioară.

Nu e nimeni lângă mine. Inima-a-ncetat să bată,

Dar o simt cum sparge pieptul, iese-afară şi deodată,

Ca o candelă micuţă fumegă şi se aprinde.

O fantasmă de lumină văd din ea cum se desprinde.

Vaporoasa arătare, fantomatica lumină

Se încheagă în contururi, prinde formă cristalină.

Un cristal cu mii de feţe oglindind în ele viaţa,

Transparent precum e golul, ici şi colo cum e ceaţa.

Şi pe multele lui feţe, pe nebănuite cute

Zeci de mii de semne scrise de condeie nevăzute.

Descifrez şi-mi trec prin minte, parcă vin să se prezinte

Tot trecutul, toată viaţa, toate-aducerile aminte.

Tremură uşor scristalul şi cu unde umple spaţii,

Liber, glasul Conştiinţei se încheagă din vibraţii.

Omule! Cristalu-acesta suflet  îţi e dat şi are

În reţeaua lui răspunsuri pentru orişice întrebare.

El e cartea vieţii tale şi puntea de legătură

Între cel Atotputernic şi umila ta făptură.

Cât timp feţele lui fi-vor transparente şi senine

Poţi vedea  în ele calea înţelegerii depline,

dar când umbrele şi ceaţa i-or întuneca lucirea

Ai trăit zadarnic viaţa. Nu i-ai înţeles menirea.

Viaţa este simbioza dintre suflete şi formă

E minunea zămislirii lutului ce se transformă,

E cărarea neîntoarsă din neant spre veşnicie,

Este jertfă, suferinţă, bucurii şi poezie.

E tributul dat în lupta dintre rău şi dintre bine,

E sămânţa care naşte generaţia ce vine.

Eu sunt glasul Conştiinţei. Îţi îndrum a vieţii cale

Şi îţi ocrotesc fiinţa pe măsura vrerii tale,

Că tu ai cum n-are nimeni, nesfârşită libertate

Să îmbraci haina virtuţii sau să bâjbâi în păcate.

 

A tăcut. S-a stins lumina. Toate cele nepătrunse,

Înţeles-am, nu în cosmos, ci în suflet sunt ascunse.

 

 

Gabriel Ţepelea

 

Un dangăt de clopot deschide

Duminicii cale spre noi…

Prin sânge buznă şuvoi

Tristeţea-şi sapă firide

Şi iarăşi mi-e gândul strigoi

Ce-mbracă bătrâne hlamide

 

… Şi clopote vin, clopote rar, clopote plâng

Mă frâng

mă cufrâng,

De zare m-anin, cu unghii de jar,

… Bat clopote lin, bat clopote rar…

 

… Departe, văd satul… departe,

Pierdut într-o glugă de munţi

Cu cerul albastrelor nunţi

Şi anii prunciei, de-o parte,

Iar zvonul de unde împarte

Armindeni din anii mărunţi

… Şi clopote vin, clopote rar, clopote bat

Răsună ciudat, sub bolţi de amar, o undă de crin.

Bat clopote rar

Bat clopote lin.

 

 

Vasile Voiculescu

 

Doamne, m-am plâns că viaţa mi-e cumplit de grea,

Te-am rugat să mi-o iei… n-ai vrut să mă asculţi…

Mi-ai spus atât: să nu mai fie numai a mea,

S-o împart cu alţii, cu cât mai mulţi…

 

Am pornit atunci să-mi arunc: unora haina

Altora pita, sandalele, banii;

Am colindat lumea, m-am despuiat, mi-am pierdut anii…

Tot mai copleşitoare mi se făcea povara şi taina…

 

Din nou  m-am întors şi m-am jăluit:

Doamne, sarcina iată sporeşte…

Abia mai pot, priveşte, sunt strivit…

“Nu mai da tu!” m-ai sfătuit

Atunci ce să fac? “Tu de-acum primeşte!”

 

Şi-am început să iau… de la unii un sfat,

De la alţii necaz ori durere

Am primit tot ce mi s-a dat;

Câţiva hulă şi ură mi-au aruncat,

Am împărţit cu mulţi deznădejdi, răni, suspine,

Mi-au dăruit atâta chin.

 

Atâta chin mi-au dăruit, cât mă mir, c-a încăput în mine

Rar de la cineva o lumină, şi mai rar o tăcere…

Toţi în căuşul sufletului mi-au turnat

Numai zbătăi, ruşini şi sfâşiere…

 

Doamne, darul a crescut  mereu, nemăsurat:

– un munte de obidă şi nemângâiere –

Nu mă-ndur din inimă să mi-l smulg,

E al meu, l-am cules, milă de la el şi gând de la Tine

Fără niciun păs ori grijă de mine;

Ca să-l duc, mi-ai hărăzit atâta putere

Că de atunci povara mea n-o mai simt nici cât un fulg…

 

Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,

            Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase

            Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase

            Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri.

            De-a pururi ard în ele, din focul cel etern

            Ca-n măgura de stâncă titanicele febre

            Un osuar de patimi, năpraznice vertebre

            C-un cap s-atingă  cerul, cu celalt  în infern…

Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor

Şi-a-nsămânţat ţărâna cu marea-i fulgerare?

Slăvitelor fărâme clădi-le-vor altare

Popoare-ntregi, cu fruntea sub frumuseţea  lor;

Ci-atât prinos de glorii asupra lor vărsat

Nu va-mplini statura iubirii ce-au purtat.

 

 

Ion Caraion

 

Am fost acolo unde trebuia să fim

 

Cred numai în oamenii ale căror vorbe sunt oameni

 

ia crucea mea şi urc-o mai departe

 

cântă apa neagră

 

Întotdeauna am venit la gară, Doamne,

mai devreme decât pleca trenul.

Şi te-am aşteptat la toate trenurile vieţii mele,

să te-ntâmpin.

Mă vedeau cum bat câmpii-n

zadar – copiii, acarii, vântu’ limbut.

Tu n-ai venit. Sau ai trecut

fără să cobori.

 

Trezeşte-te, Doamne,

            să n-ajungi în ţară străină!

 

 

Constantin Aurel Dragodan

 

Dar surd, câteodată s-aude ceva:

Un V ciocănit uşor în perete.

Atunci tresărim bucuroşi că ne va

Purta pe aripă chemarea discretă.

 

Serafică orgă, destoinic strigoi!

Pereţii par clapele claviaturii

Pe care măiestrele degete moi

Morsează cereşte poemul culturii.

 

Şi zidul dispare topit în azur.

Porniţi peste vreme p-o tainică frunte,

Pioşi ascultăm cu mulţimile-n drum

Cuvintele predicii Lui de pe munte.

 

Din nou patriarhii şi sfinţii apar,

Din nou Academos grădina-şi deschide.

Prietene Platon, mai plimbă-ne iar

Prin lumea ideilor tale splendide!

 

S-au strâns laolaltă poeţii-n pridvor:

Pe mantie, Charles cu-amurgul Citerei,

Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,

Mihai, strălucind ca luceafărul serii.

 

Un K deodată zări prin pereţi,

Şi toate minunile-n gol dispărură.

Semnal de pericol e K, şi, înceţi,

Apar pe la uşi temnicerii cu ură.

 

Măi Radule, măi Ştefane,

            Vasile, Nichifore, Ioane băiete,

            aţi scris fiecare perete?

            tavanul, podeaua, zăbrelele, uşa,

            lăcată, zăvorul, cătuşa?

            Să nu rămână nimica nescris

            niciun ungher, nicio coadă de lingură,

            să vorbească temniţa singură

            cu litere strâmbe şi lungi, de proscris.

 

Întâiul şi-al doilea an, cu ardoare

Am fiert în tumult, ca şuvoiu-n zăpoare;

Al treilea: jarul şi chinu-aşteptării;

Al patrulea: temeri şi semnu-ntrebării;

Al cincilea: gol de iluzii pierdute;

Al şaselea: zbateri în mlaştini stătute:

Al şaptelea: culme de mari disperări;

Al optulea: calme, adânci împăcări.

Şi anii crescură, şi nouă şi zece,

Odată cu liniştea, cremene rece.

Pe drum de restrişte, alţi trei ani mai trecură:

Găseam apă vie şi mană-n Scriptură.

Când patrusprezece pe frunţi ne-au apua,

Vegheam împreună cu Domnul Iisus.

La şaptesprezece, socoteam surâzând

Adânci  înţelesuri, cu ciuturi de gând.

Şi douăzeci, vii ne-au găsit prin ruină,

În candela rănii cu flori de lumină,

Cu morţii în jur, strălucind în halou,

În suflet cu vrerile omului nou.

O! Doamne! Ce rază de verzi primăveri

Ne-o unge pe frunte cu mirt de-nvieri?

 

Ţara toată este plină de strigoi.

            În amurguri, apă de sorbim în cană

            Ne rămâne-n gură sânge cald de rană.

            Vântul ne aduce paşii lor prin foi.

 

            Tresărim prin somnul nostru cu vedenii

            Şi-i vedem, dun umbră cum năzar la geam.

            N-am fi zis c-aievea ar fi ei, de n-am

            Respira veşmântul lor de mirodenii.

 

 

 

 (George Anca – DIN MARTIRI)

 

GEORGE ANCA (n. 12 aprilie 1944, Vâlcea) Poet, eseist, specializat în indianistică. Operă vastă, de combinaţii pline de virtuozitate între originismul universal şi modernismul arhaizant.

Studii şi titluri academice: Doctor în filologie (Univ. Bucureşti, 1975). Director general al Bibliotecii Pedagogice Naţionale „I.C. Petrescu”; Visiting Lecturer University of Delhi (1977-1984; 2002-2003); scriitor – membru al Uniunii Scriitorilor din România; traducător. Preşedinte al Asociaţiei Culturale Româno-Indiene şi al Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu”; vicepreşedinte al Societăţii de Etnologie din România; membru al Romanian Group for Pugwash.

Cărţi publicate (selecţii): Invocaţii (1968), Eres (1970), Poemele părinţilor (1976), „Ardhnariswara” (1982), Parinior (1982), Mantre (1982), Pancinci (1982), Upasonhind (1982), Indoeminescology (1994), The Buddha (1994), Orientopoetica (2000), Gitagovinda de Jayadeva (trad. 1983), Meghaduta de Kalidasa (trad. 1984); Eminescu’s Luceafărul in Sanskrit (1983); Sanskritikon (2002); Dharma hindusă (trad., 2002); Tangoul tigrului (2005); ciclul Apokalipsa indiană; Gramatica sanscrită în versiunea lui Eminescu (2004); Cenuşa lui Eliade (2007); reviste de indianistică: Bibliotheca Indica, Trivium.

LA MULȚI ANI !

12 Aprilie 2015

Comments are closed.

Cuvânt și Iubire

Cuvânt și Iubire

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi [&hellip

Comments Off on Cuvânt și Iubire

Follow Me!

Follow Me! Follow Me! Follow Me! Follow Me!
,,Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește". (Corinteni 13,4)
 

Carţi în format PDF

Articole Recente

Reviste de cultură și spiritualitate

Linkuri Externe

Multimedia

Ziare

Vremea

Ultimele Comentarii