Cuvânt și iubire

–      Mă găgăuţă, chiar o crezi capabilă pe Eva să asculte balivernele şi tâmpeniile tale, că tu-i oferi în dar stelele de pe cer?

–      Ce, eşti gelos pe mine că-i cânt serenade?

–      Nu, dar nu mă laşi să dorm…

–      Ca să vezi!… nici nu-ţi cânt ţie, dar după mintea ta aia creaţă, ce-aş putea să-i dau când aseară m-am culcat fără să mănânc măcar o coaje de pâine?

–      Oferă-i ce-şi doreşte şi ea, aşa cum o doreşti şi tu: o strângere prelungită în braţe… un sărut pătimaş, iar cheltuielile pe care le faci au să fie minime.

–      Hai să fim serioşi, cum s-o strâng în braţe când ea stă la etajul trei?!…

–      Urcă la ea.

–      Nu am cum…

–      De ce?

–      În curte are un câine lup, care m-ar rupe dacă deschid poarta.

–      Atunci de ce nu te latră când zbieri de-cu-seară până la miezul nopţii?

–      Ştiu eu?… Probabil că-i place vocea mea.

–      Măi trubadurule, să ştii că ai dreptate, doarme potaia că nu i se aude glasul, iar când pleci începe să urle.

–      Nu urlă, cere un bis…

–      …A, ia priveşte spre balcon.

–      Ce este?

–      Eva s-a aşezat în şeslong şi se pregăteşte să-ţi asculte concertul.

–      Din acest moment nu-i mai cânt.

–      Te-ai supărat?

–      A, nu… Vreau să-i dăruiesc iubirea mea aşa cum m-ai sfătuit.

–      Atunci mâine seară, vino mai de vreme, aşteapt-o la colţul străzii că ea apare acm pe la orele şase, şapte… atunci termină cursurile.

–      De unde ştii?

–      De la Ancuţa, sora ei.

–      Are şi o soră?

–      Da, pe nevastă-mea.

–      Bine mă Nicuşor, tu mă laşi să mor de dor şi nu-mi spui că-i eşti cumnat?

–      Păi m-ai întrebat?

–      Nu. Aici ai dreptate… dar n-ar fi bine să mă inviţi într-o seară pe la tine?

–      Ce mă, vrei să am necazuri!…

–      Nu te înţeleg.

–      Auzi amice, îţi spun un secret: Eva nu ştiu dacă-i place cum cânţi, dar Ancuţa e moartă după tine.

–      Nu mai spune, chiar îi place de vocea mea?

–      E înebunită… Aseară când am strigat-o să vină să se culce, că tot la balcon stă şi ea când tu îţi faci programul muzical, ce crezi că mi-a zis?

–      Ce?…

–      Ai răbdare, să tremine zăpăcitul ăsta de cântat… că drept să-ţi spun, are dulceaţă în glas şi dorm mai liniştită când îl acult.

–      Păi… ar trebui să cânt şi în seara asta, dacă zice că-i aduc somnul dragei tale soţii.

–      A, nu e nevoie, astă seară nu vine acasă. E plecată la maică-sa.

–      Bine, atunci hai în colţ la berărie, fac cinste.

–      Nici nu se putea o mai bună propunere.

–      Grăbeşte-te că mi s-a uscat limba-n gură.

–      Merg, dar nu-mi mai vorbeşti de Eva.

–      Păi ce farmec are-o halbă fără să amintesc de cea care mi-e dragă?

–      Uită-te bine la mine: aşa am fost şi eu la început, îmi sfârâiau călcâiele după Ancuţa, iar acum… după zece ani de căsnicie sunt bucuros ca să rămân singur şi să cinstesc cu tine o halbă, fiindcă nici nu ştii ce plicticoasă e iubirea, asemănătoare aceeaşi ciorbă servită zilnic.

–      Nu poţi să schimbi ciorba?

–      Pot, dar nu vreau.

–      De ce?!… Păi nu permanent, doar de divertisment.

–      Tu vrei să fiu din nou ca tine, fără casă, fără masă… şi să tai frunză câinilor? …Dacă nu era Ancuţa, cine mă aduna de pe drumuri?

–      Hai noroc şi să ai parte de Ancuţa şi ea de tine!…

După vreo cinci rânduri de halbe cu spumă rasă, Nicuşor este zgâlţîit puternic şi când a auzit glasul Ancuţei i-a trecut tot cheful.

–      Aici mi-erai, craiule?

–      … Ştii, am fost invitat de…

–      Un derbedeu neînsurat, aşa-i?

–      Da, neînsurat.

–      Sărut mâna doamna Ancuţa!..

–      Domnule, dacă în clipa asta nu mergi cu mine, jur că ai să rămâi cu flecarul ăsta care-mi face capul calendar cu văicărelile lui, că mai frumos schelălăie Ludovik.

–      Vai de mine!… Mă cunoaşteţi?

–      E şi greu să te reţin, când tot cartierul te ştie ca pe un cal breaz, că-mi vine să-ţi iau chitara şi să ţi-o fac ţăndări şi să nu te mai văd în viaţa mea!

–      … Bine mă Nicuşor, tu-mi spuneai că doamnei Ancuţa îi place cum cânt?

–      … Da, aşa am zis.

–      De ce?

–      Ca să nu te amărăsc. Revenindu-şi din spaima pe care a tras-o când Ancuţa l-a zgâlţîit ca pe un sac de cartofi, Nicuşor îi spune ca s-o îmbuneze: nu vrei şi tu un ţap cu bere, floricica lui tăticu?

–      Mă mir că nu-ţi e ruşine!… De ţapul tău îmi arde?

–      Atunci o halbă, ce zci, merge fetiţă?

–      Mergem acasă!…

–      Mă ierţi Nicuşor, nu am vrut să-ţi fac scandal în casă.

–      Eu să te iert?!… Să te ierte ea şi cu soră-sa Eva.

–      Ce-o bagi pe Eva-n ciorba noastră, trogloditule!

–      Păi cui îi cântă serenade, mie sau ei?

–      E târziu şi nu discut cu beţivii.

EPILOG

După câteva luni bune, Guţă a reuşit să-i câştige inima Evei, iar la doi ani îi găsim pe cei doi amici la berărie discutând cu aprindere.

–      Guţă, Guţă… dacă nu mă ascultai, acum erai tot trubadur.

–      N-am ce zice, Nicuşor… te-am ascultat şi Dumnezeu mi-a dat pe cine am dorit să-mi fie soţie. Eva, dragul meu e-o dulce. Chiar vreau să-ţi mărtuirisesc un secret: peste patru luni voi fi tătic.

–      Noroc şi să fie-ntr-un ceas bun! Copii sunt bucuria casei. Ai mei, Dani şi Lorena de la toamnă merg la şcoală. Atât de fericit mă simt… Ca un făcut, după circa două ore au avut surpriza să fie luaţi la rost de Ancuţa şi Eva.

–      Aici îmi sunteţi, crailor?… le strigă din uşa localului, Ancuţa.

–      Cum o să-ţi creşti copilul, beţivule, dacă cheltuieşti banii în cârciumă… se răţoieşte şi Eva la Guţă.

–      Gata, gata cu circul!… Ospătar! Repede, patru halbe şi douăzeci de mititei, au venit invitaţii mei, comandă Nicuşor, iar războinicile doamne au spus cu tandreţe în glas.

–      Păi… numai voi!… De ce nu ne-aţi luat şi pe noi?

 

Marin VOICAN-GHIOROIU

Bucureşti

1 aprilie 2015