Cuvânt și iubire

Dragă domnule Florentin Popescu, iată, împliniţi în acest frumos aprilie o vârstă rotundă, o vârstă a împlinirilor … Cu acest prilej vă urez MULŢI ANI şi MULTE CĂRŢI ! Acum,vă rog să acceptaţi să vă pun câteva întrebări pentru ca toţi cititorii revistei mele, ,,Salonul literar” şi cititorii cărţilor dv. să cunoască şi alte ipostaze ale scriitorului care sunteţi.

CULIŢĂ IOAN UŞURELU: Sunteţi considerat scriitorul buzoian care a făcut mult, dacă nu cel mai mult, pentru judeţul său. Pe plan cultural, bineînţeles.Dacă am aminti doar cele şase cărţi despre Voiculescu şi Troiţa din comuna Chiojdu, la graniţa dintre Buzău şi Prahova, cred că ar fi de ajuns. Aveţi însă atâtea activităţi în folosul plaiurilor natale… ! Ce atitudine au autorităţile faţă de un scriitor valoros şi devotat meleagurilor buzoiene ? Dar confraţii din aceste ţinut ?

FLORENTIN POPESCU: Atitudinea autorităţilor buzoiene e discutabilă. Spun asta fiindcă deşi Primăria municipiului mi-a conferit titlu de „Cetăţean de onoare al oraşului” şi mi-a sponsorizat o carte, totuşi presa, revistele buzoiene nu cred că ne acordă atenţia care s-ar cuveni – nici mie, nici lui Gheorghe Istrate, Ion Gheorghe, Ion Roşioru, Arthur Porumboiu şi la alţi scriitori originari de pe aceste meleaguri. Să observaţi, de pildă, că şi eu şi Gheorghe Istrate şi alţii ne-am „refugiat” pe la publicaţiile din alte judeţe ( Vrancea, Dâmboviţa, Teleorman, Constanţa), cu toate că, îndrăznesc să cred, am fi făcut cinste presei buzoiene dacă din când în când am fi semnat şi noi acolo articole, texte literare etc.
Lăsându-se la voia curentului general din presa românească a acestor vremuri, patronii de ziare şi reviste mizează pe spectacolul ieftin, pe cancanuri, pe evenimente banale, în loc să-şi aplece privirea asupra faptelor de cultură, cele care pot supravieţui efemerului. Confraţii din acest ţinut? Ei, săracii mai pot face câte ceva. Până nu demult Dumitru Ion Dinică şi Marin Ifrim susţineau săptămânal o pagină literară în cotidianul buzoian cel mai citit, dar aud că au fost înlăturaţi de acolo şi , practic, scriitorii care locuiesc în Buzău nu mai au unde publica. Ca şi noi, cei plecaţi în lume, caută, sărmanii, să mai publice pe unde pot, pe la Râmnicul Sărat, pe la Focşani, pe la Câmpina. În ce mă priveşte, pe vremea amintitei pagini literare mi s-au comentat cărţile cu simpatie, iar cu scriitorii locuitori ai Buzăului sunt în termenii cei mai buni. Când pot, mai cu o cronica la volumele lor, mai cu recomandare de primire în Uniunea Scriitorilor – îi ajut şi eu.

C.I.U: De la debutul cu ,,Obsesia păsărilor’’ a trecut multă vreme, timp în care aţi urmărit, în poezie, rădăcinile ancestrale, sentimentul acelui atât de căutat ,,acasă’’, din toate emanând o mare delicateţe şi sensibilitate. Aţi avut mentori? Relaţia dintre ucenic şi maestru a existat?

Fl.P: Mentori? Nu unul în mod special. Mentori mi-au fost – şi mi-au rămas până azi – Eminescu, Blaga, Bacovia, Voiculescu, Ion Pillat…

C.I.U: Aveţi o activitate prodigioasă în aproape toate domeniile literare, cum s-ar spune, un scriitor total … Sigur că la această denumire (scriitor total) se vor găsi unii cârcotaşi … De unde atâta putere de muncă? Timpul pentru viaţa personală…

Fl.P: Întrebarea asta mi-au pus-o, încă de prin 1988, Dorin Sălăjan şi Valeriu Bârgău, în cadrul unor interviuri ( pentru cei interesaţi, „Flacăra” şi „ Suplimentul literar – artistic al Scânteii tineretului”) şi le-am răspuns, ca şi dumneavoastră acum, cu un citat din Voltaire – ”Timpul este destul de lung pentru cine ştie să profite de el; muncind şi gândind îi extindem limita”. Nu, să nu credeţi că am un program foarte riguros şi că mă ocup în exclusivitate de scris. Pe lângă activitatea literară mai am fel de fel de obligaţii: gospodăreşti, legate de relaţiile cu oameni, editurile şi revistele, corespondenţa. În plus, din când în când mai dau câte o fugă şi pe la Lera-Chiojdu, satul meu natal, unde am o căsuţă şi câţiva stupi de albine. Acolo, mai ales acum, primăvara, sunt multe de făcut de unul singur. Şi nu le pot nici neglija şi nici amâna.

C.I.U: Aţi scris peste 40 de volume, Şerban Cioculescu v-a apreciat „informaţia şi devoţiunea” , Aureliu Goci a remarcat că practicaţi enciclopedismul dar şi monografismul mai apropiat de suflet … Aţi intrat şi în ,,atenţia’’ lui Nicolae Manolescu prin aceste calităţi destul de rare…? Sau este greu să ajungi pe masa de lucru a marelui critic….?

Fl.P: Eu nu am prejudecata care văd că mai persistă printre scriitori şi publicişti, mai ales în provincie: anume că trebuie neapărat să fii comentat de Nicolae Manolescu. Acest critic onorabil nu trebuie privit ca o instanţă supremă – şi singura! – care asigură intrarea în istoria literaturii. Vă mărturisesc că n-am ţinut, nu ţin să intru în atenţia domnului Manolescu (în ”Istoria ” sa mă citează la bibliografia lui Bacovia şi atâta tot). Poate nu o să mă credeţi: de câte ori mi-a apărut o carte, n-am alergat, cum fac mulţi, să i-o ofer cu autograf domnului Manolescu. Poate că de acea nici nu s-a ostenit să scrie despre mine. Cândva, în urmă cu mulţi ani, ajungând în preajma fostului meu profesor de la Filologie, Alexandru Piru (care publica pe atunci recenzii la cărţile contemporanilor) l-am întrebat de ce nu scrie şi despre mine. şi mi-a răspuns: „ Păi, Florentine, dacă nu mi-ai dat nici o carte, cum era să scriu?”

C.I.U: Nu sunteţi un poet care vrea modernitatea cu orice preţ. În poezia dv. nu există nici mimare, nici savantlâc penibil, nici false puneri în scenă … Nu doriţi să fiţi ,, la modă’’?

Fl.P: Se spune că moda, ca orice modă, trece repede. Şi eu nu vreau niciodată să scriu o poezie care să treacă, să fie uitată de îndată ce a fost citită.

C.I.U: Practicaţi curent critica literară … Credeţi că şi în acest domeniu trebuie să fii atins de harul divin?

Fl.P: Poate că e prea mult spus „har divin”. Cred,mai degrabă, că trebuie să ai vocaţie, să ai chemare. În fond, cunoaşterea scrierilor confraţilor tăi mi se pare un lucru firesc. Asta îţi permite să ai şi o privire de ansamblu asupra modului în care se scrie, asupra experimentelor şi reuşitelor din domeniu – ceea ce nu e lucru de ici, de colea.

C.I.U: Faceţi distincţie dintre om şi scriitor atunci când analizaţi opera? Unii, se pare, au fost, ca persoane, mult sub nivelul operei… Cazul Montaigne a rămas celebru…

Fl.P: O astfel de discuţie mi se pare a fi o condiţie sine que non a critici literare. Eu nu mă sfiesc să-i semnalez carenţele unui scriitor de notorietate, după cum nu mi se pare că exagerez atunci când pun în lumină virtuţile unui autor prea puţin sau deloc cunoscut, apreciindu-i acestuia valoarea şi apropiindu-l chiar de scriitori mari, din perioada interbelică ori mai de aproape.

C.I.U: Despre scriitori se spune că sunt creatori… Nu-i prea mult orgoliu în această formulare? Ştiu că artistul reaşează doar ceea ce a fost deja creat de divinitate, nu adaugă nimic, nu creează nimic… Atunci… cum am defini scriitorul?

Fl.P: Nu „ se spune”, ci chiar sunt. Nu creează ei lumii imaginare? Nu ne propun ei universuri particulare? Nu ne poartă ei pe aripile unor metafore menite să emoţioneze, să ne tulbure? Hotărât lucru (şi nu de mine, ci de istoria culturii universale): Scriitorul este un creator.

C.I.U: Deşi aveţi o operă care v-ar permite să nu fiţi modest, nu v-a văzut şi nici nu v-a simţit nimeni că doriţi să păreţi mai mult decât sunteţi. Cum de reuşiţi să vă păstraţi măsura, să fiţi punctual şi onest chiar şi în provincie, când ştim că anumiţi scriitori bucureşteni se cred deja semizei. Chiar dacă, din punct de vedere literar, sunt submediocri…

Fl.P: Eu m-am autoeducat prin cultură şi ştiu un adevăr de la care caut să nu abdic niciodată: modestia, decenţa, bunul simţ, echilibrul sunt atributele oamenilor mari. Şi încerc să fiu (ori să ajung) şi eu, măcar prin asta, un om mare. Consider că o personalitate cu cât se afirmă şi este recunoscută mai mult de către contemporanii ei cu atât e musai să-şi păstreze virtuţile de care aminteam. De fapt opera contează şi peste cincizeci sau peste o sută de ani pe nimeni nu-l va mai interesa cum era, cum se comporta, ce aere îşi dădea cutare sau cutare scriitor. Sau mă rog, îl va interesa doar ca fapt anecdotic ( cum m-a interesat pe mine, în cartea O istorie anecdotică a literaturii române, cazul Macedonski. Sau cazul Mateiu Caragiale. Şi alţii). Cine va fi interesat, dacă va fi cândva, de un scriitor va merge direct la operă şi nu la biografia lui. Ce relevanţă mare are astăzi, de pildă, faptul că Victor Hugo a schimbat nu ştiu câte amante? Sau că Verlaine era adunat de prin şanţuri de beat ce era? Ori că Bacovia era încuiat în casă de către soţia sa, iar el sărea pe o fereastră şi se ducea la cârciuma din cartier? În ceea ce mă priveşte, nu mi-am dat, nu-mi dau niciodată aere ( cum, de altfel, aţi avut ocazia să vedeţi şi dvs., de câte ori am venit la Focşani la „ Salonul literar ”).

C.I.U: Unor critici obiectivi nu le-au scăpat franciscanis-mul şi chtonismul eseistului şi talentul dv. de adevărat exeget literar… Or fi inşi cărora nu le convine sau nu înţeleg cum puteţi aborda atâtea genuri şi specii literare?

Fl.P: Probabil vor fi fiind. Dar eu îmi văd în continuare de cultivarea ogorului propriu. Ştiţi cum se zice: câinii latră, ursul trece!…

C.I.U: Să încercăm să definim prolificitatea şi grafomania… Unii confundă termenii….

Fl.P: Aţi întâlnit dumneavoastră astfel de inşi? Nu cred că e nimic de confundat. Cel puţin pentru cei ce se ostenesc să citească şi au oarecari criterii de judecată, care ştiu să evalueze un text, o carte.

C.I.U: În ,,Portrete în peniţă ’’ găsim nume de prestigiu din literatura noastră. Motoul cărţii mi-a atras privirea chiar de la început :,,Un prieten este un dar pe care ţi-l faci singur’’ ( I. L. Caragiale). Din câte vă cunosc, simt că aveţi cultul prieteniei. Sunteţi un alt fel de ,,om între oameni”… De unde vin bonomia, participarea din tot sufletul la bucuria şi la durerea celorlalţi? Este înţelepciune sau este un dat?

Fl.P: Participarea mea la bucuriile sau necazurile altora, cultul prieteniei de care vorbiţi (şi, recunosc, mă flataţi) cred că ţin de structura, de firea mea, de respectul pe care îl am faţă de oricine ţine un condei în mână şi scrie, aspiră să facă literatură. Numai cine are trăiri şi simţiri mai aparte decât alţii poate face aşa ceva. Şi cum să nu respecţi acea persoană? Vreau să vă spun (cum ştiţi deja) că primesc foarte multe cărţi, unele remarcabile ca valoare,altele insignifiante. Niciodată n-am desfiinţat un volum, un autor. Dacă nu mi-a plăcut ce scrie, ori am considerat că nu merită o recenzie, am tăcut, nu m-am pronunţat. Este asta o laşitate? Poate, dar de ce să tai eu aripile unei păsări care vrea să zboare? Mai devreme sau mai târziu acel autor se va convinge singur dacă e cazul să insiste sau, dimpotrivă, să se oprească…

C.I.U: Fiecare zi pe care o trăim ne aduce o nouă dezamăgire, cel puţin…Aţi avut, aveţi mereu dezamăgiri… îmi închipui. V-au schimbat acestea în vreun fel ? Sau trebuie să încercăm noi schimbarea …”omului recent”, pentru ca acesta să nu ne mai dezamăgească ?

Fl.P: O, şi câte dezamăgiri n-am avut! M-au dezamăgit oameni, m-au dezamăgit instituţii, m-au dezamăgit câte-n lună şi-n stele, pentru că trăim într-o ţară a dezamăgirilor, mai ales după 1990 încoace. Şi cu toate astea vreau să vă spun că nu m-a încercat niciodată gândul de a pleca într-altă parte, într-o altă ţară, la alte dezamăgiri. “Omul recent” nu-l putem schimba noi, dacă nu-l schimbă familia şi societatea. Dar aici m-aţi adus la un subiect care presupune lungi şi poate interminabile discuţii – legate de definiţia omului recent, de formaţie, cultură (ori mai bine zis incultură), orientările, idealurile lui. Daţi-mi voie să mă abţin ca să nu cad iar într-o… dezamăgire.

C.I.U: De ce la români se aşteaptă întotdeauna prea mult, uneori secole, pentru a ajunge la acel ,,mâine” atât de râvnit ? Câtă risipă de timp… ! Şi când vine ,,mâine’’…este mai rău ca… ieri…, uneori…

Fl.P: N. Porsenna, căruia i-am consacrat o monografie, a scris între altele şi o carte, „Regenerarea neamului românesc” se cheamă. Şi după ce analizează trăsăturile, virtuţile şi defectele noastre, îşi încheie studiul cu următoarea concluzie: „Românie, ajută-te singură!”. Ori, la noi, azi se mizează pe împrumuturi financiare externe. Şi se bate din palme atunci când se obţin…

C.I.U: Aţi cunoscut toate marile personalităţi ale ultimilor 45 de ani…Unele portrete sunt creionate în ,,Fotoliul de onoare ‘’. Puteţi să evocaţi două dintre aceste personalităţi, care v-au marcat viaţa, cariera scriitoricească?

Fl.P: Într-un fel sau altul am avut de învăţat câte ceva de la mai toate personalităţile pe care le-am cunoscut, fie că ele au aparţinut / aparţin literaturii, fie altor domenii. Toată viaţa avem de învăţat de la alţii şi nu ne putem potoli până la moarte, setea de a învăţa. Dar eu am mai primit lecţii ca să zic așa, şi de la personalităţile pe care le-am cunoscut numai prin intermediul documentelor şi operei lor. Cercetând, bunăoară, biografia unui mare scriitor afli lucruri importante, afli cine i-a marcat lui personalitatea şi mai apoi, te marchează el pe tine într-un grad mai mare sau mai mic. Așa mi s-a întâmplat când am studiat viaţa şi opera lui V. Voiculescu, ori pe cele ale lui Macedonski, Labiş, N. Porsenna.

C.I.U: În literatura română s-a scris un roman, ,,Femeia în roşu’’, la trei mâini : Mircea Nedelciu, Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Are vreo relevanţă un astfel de experiment ? V-ar tenta ? Ar merita ?

Fl.P: Scrisul, creaţia în general, reprezintă un act individual, cosmic pe măsura înzestrării şi talentului fiecăruia. Nu m-ar tenta un astfel de experiment. Şi dovada că acela a fost şi a rămas un experiment, interesant, desigur, dar experiment, este faptul că n-a revoluţionat literatura, n-a intrat în conştiinţa publică precum un roman de Sadoveanu, de Zaharia Stancu, de Marin Preda sau Petru Dumitriu.

C.I.U: Geniu, genialitate… Cuvinte grele… Şi totuşi… Eminescu, dacă ar fi scris doar ,,Luceafărul’’, s-ar fi încadrat perfect, Creangă doar prin ,,Amintiri…’’, Caragiale numai cu ,,O scrisoare pierdută’’, N. Labiş prin ,,Moartea căprioarei’’, Alexei Mateevici cu ,, Limba noastră’’… Puteţi defini noţiunea de geniu? Cât de lungă ar putea fi lista românilor atinşi de mâna lui Dumnezeu ? Sau vorbim de cuvinte prea mari?

Fl.P: Da, vorbim de cuvinte prea mari. Acelaşi Al. Piru, de care vă spuneam mai devreme, a venit odată în amfiteatrul Odobescu de la Facultatea de Litere şi, intrigat de un student, a izbucnit: „Domnilor, geniu n-a fost decât unul singur, Eminescu. Restul au fost, sunt versificatori.” Fireşte, profesorul exagera numind marele şir al poeţilor români din toate timpurile „versificatori”. Oricum, de oriunde am privi lucrurile, un adevăr mi se pare a fi de necontestat: literatura română are opere mari, valoroase. Păcat că n-avem nici măcar un premiu Nobel…

C.I.U: Apropo de Labiş. Este declarat mai mereu un poet comunist… Ştiu că el credea în ce scria, era devotat regimului în care trăia… chiar dacă a fost exclus din U.T.M şi din ,,fabrica de scriitori’’… Aşadar, care este adevărul?

Fl.P: Adevărul l-am spus (şi l-am scris) în Monografia mea, apărută în anul 2006. Spuneam acolo, bazându-mă pe o documentaţie serioasă, că acest poet a fost, poate, cel dintâi dizident de la noi. Asta după ce a crezut sincer într-o ideologie care s-a dovedit a fi până la urmă falimentară. Din păcate, viaţa i s-a curmat înainte de a se vedea cu putere acest fapt, adică prin scrieri. (Ştiaţi, de pildă, că s-a încercat marginalizarea lui prin repartizarea la o revistă ieşeană care nici nu există? Că la un moment dat i s-a interzis să publice şi că după moarte, prietenii lui apropiaţi au fost anchetaţi şi închişi?). Evenimentele trecute judecate cu luciditate şi nepărtinitor, în contextual social-politic de atunci – zguduit de Revoluţia din Ungaria. Numai cine este rău intenţionat şi poartă o ură funciară faţă de acele vremuri poate pune eticheta de „poet comunist” lui Labiş, pe când un cititor detaşat şi neinflamat politic poate decela adevărul adevărat şi abia apoi să-şi formeze o imagine despre fiinţa şi opera acestui scriitor care, oricum, a intrat şi va rămâne pentru totdeauna în istoria literaturii române. Ca să se întâmple aşa, Labiş n-are/n-a avut nevoie nici de acuzatori şi nici de avocaţi ca mine ori ca alţii…

C.I.U: Aţi scris o ,,Istoria anecdotică a literaturii române’’. Pe când şi o ,,Istorie a literaturii române de la … până la…’’ ? Modele recente ca ”Istoriile”… scrise de Alex. Ştefănescu şi Nicolae Manolescu ar putea fi exemple de urmat pentru dv. , pentru alţii?

Fl.P: Am mai fost întrebat dacă nu cumva mă ispiteşte gândul de a scrie o istorie a literaturii române „de la… până la…”.Vă răspund foarte tranşant: Nu, nu m-am gândit. Cel puţin până acum. În nici-un caz, însă, n-aş lua ca model istoriile lui N. Manolescu şi Alex. Ştefănescu. Prima mi se pare exclusivistă, iar cea de a doua elitistă sau „ciupitativă”, amândouă având ca numitor comun o anume lipsă de adâncime a analizei. Mai degrabă aş opta la o formulă între Ion Rotaru (fără didacticismul lui), Marian Popa (lăsând la o parte patimile politice, şi Dumitru Micu care mi se pare ceva mai analitic şi mai echilibrat).

C.I.U: Puteţi numi cinci poeţi, cinci prozatori şi cinci critici reprezentativi pentru literatura de astăzi ?

Fl.P: Grea întrebare. Să te opreşti la cinci nume e o chestiune de gust, afinităţi etc. Dintr-o repede ochire, poeţi: Ion Gheorghe, Ion Brad, Radu Cârneci, Mircea Ivănescu, Dumitru Matcovschi; prozatori: Dumitru Radu Popescu, Fănuş Neagu, Mircea Horia Simionescu, George Bălăiţă, Constantin Stan; critici: C. Stănescu, Cornel Ungureanu, Adrian Dinu Rachieru, Alexandru George, Aureliu Goci.

C.I.U: Scriitor bogat… Nu vi se pare un oximoron? Aţi văzut sau aţi auzit totuşi despre vreun scriitor realizat din punct de vedere material ?

Fl.P: Da, cum să nu ! Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Paul Everac şi poate şi alţii. E adevărat, cei citaţi (cu vile în oraş şi la ţară, cu maşini, cu fel de fel de înlesniri) şi-au asigurat starea materială pe care o au nu din scris, ci din diverse funcţii şi posturi pe care le-au ocupat de-a lungul vremii. E treaba lor. Eu nu-i invidiez. Îi admir.

C.I.U: Până acum am citit ,,Divina Comedie’’, ,,Comedia umană’’… şi cam atât. O comedie permanenta avem şi în România actuala. Culturală, politică… Dar o ,,Comedie a spiritului românesc” este posibilă? Vedeţi vreun autor capabil s-o scrie?

Fl.P: Da, de ce n-ar fi posibilă şi o „Comedie a spiritului românesc”? Dar nu prea văd cine ar putea s-o scrie.

C.I.U: Are poporul nostru nişte idei ale românismului, pe care, în orice împrejurare, ar trebui să le apere ? Deseori, inşi certaţi cu morala, cu legea, cu cuvântul sau cu muzica adevărată au creat o imagine falsă a României. Cum luptăm împotriva acestora, cum luptăm pentru promovarea adevăratelor valori, fie ele în literatură, în muzică, în toate artele… ?

Fl.P: Este o întrebare la care nu pot răspunde de unul singur. Cred că ar trebui elaborată o adevărată strategie pentru promovarea adevăratelor valori, mai ales dacă e vorba de promovare în străinătate. Pentru aşa ceva ar fi, probabil, util un colocviu naţional, o dezbatere în presă şi la televiziuni, cu participarea unor artişti, sociologi, politicieni, specialişti în imagine, ziarişti. La nivel mai restrâns se poate lupta prin intervenţii individuale în presă, însă nu cred că ar fi suficient. Însă vă întreb, domnule Culiţă Ioan Uşurelu, pe cine credeţi că mai interesează asta în lumea diriguitorilor destinelor ţării şi în cea a politicienilor, când vedeţi ce se întâmplă cu profesorii în stradă, cu medicii în alertă, cu alţi intelectuali pe care nimeni nu mai dă nicio ceapă degerată în aceste vremuri tulburi? Nu observaţi că şi noţiuni altădată scumpe, proprii sufletului şi spiritului românesc, cum ar fi patriotismul şi iubirea de moşie, de istorie, de tradiţie, de valori făurite de-a lungul a sute şi sute de ani, au ajuns să fie puse la stâlpul infamiei, să fie voit ocolite?

C.I.U: Desacralizarea unor scriitori în care am crezut este spre binele nostru , al cititorilor, sau pentru cunoaşterea adevărului din literatura românească? Chiar este nevoie de aşa ceva ?

Fl.P: Bănuiesc că vă referiţi la contestarea unor scriitori – cum s-a întâmplat acea aberaţie cu „Eminescu, cadavrul din debara”. E o prostie. Să ne uităm cine provoacă astfel de campanii şi ne dăm imediat seamă că avem a face cu ceva neserios, de domeniul ridicolului. Să scrie şi ei măcar o pagină la nivelul la care a scris Eminescu şi atunci mai stăm de vorbă. Până atunci, însă, se supun singuri penibilului.

C.I.U : Nihiliştii spuneau că ”totul este permis”…Chiar şi în literatură? Pun întrebarea gândindu-mă la unele ”capodopere”… ce apar în industria cărţii…

Fl.P: Da, libertatea de creaţie nu cunoaşte limite. Că apar fel de fel de „capodopere” (licenţionate, scabroase, de un sexualism violent etc.) e adevărat, dar asta nu înseamnă că ele vor şi însemna ceva, vor intra în patrimoniul literar naţional.

C.I.U: Poezia este o zădărnicie (cum a fost adesea definită ) sau are un rol major în indentitatea unui om, a unui popor ?

Fl.P: Nu, poezia nu este o zădărnicie. O zădărnicie o pot considera cel mult oamenii care în toată viaţa lor n-au deschis altă carte decât pe cea de telefoane, ori nu ştiu care patroni de firme care nu-şi evaluează propria viaţă decât printr-un lung bilanţ de cifre, de câştiguri şi pierderi şi care au uitat (dacă au ştiut vreodată) ce este aceea o floare, cum e primăvara într-o pădure sau iarna într-un sat. Degeaba au ei vile peste vile, că pe scara socială si biologică tot spre junglă se îndreaptă. Nu încape discuţie că poezia îşi are rolul ei în identificarea unui popor. Cu deosebire în ce ne priveşte acest rol mi se pare a nu fi unul oarecare, dacă mă gândesc ce a însemnat, înseamnă pentru noi lirica eminesciană, apoi Blaga, Arghezi, Bacovia, Voiculescu, Pillat…

C.I.U: Aveţi, aţi avut un jurnal? Mai are sens în zilele noastre?

Fl.P: Eu am apreciat întotdeauna jurnalele. Le-am văzut ca pe nişte ferestre larg deschise către viaţa şi sufletul unui om. De aceea le-am/le citesc cu mare plăcere. Din păcate eu n-am ţinut unul. Ca o compensaţie, desigur, am consemnat – pe cât a fost posibil – multe fapte, evenimente, întâmplări cu anume sens în cărţile mele de reportaj şi de memorialistică. Un ochi ceva mai atent cred că poate distinge acolo mare parte din traseele biografiei autorului, din meandrele şi firidele ei.

C.I.U: Roland Barthes afirma: ”Corpul meu gândeşte altfel decât mine”. La vârsta pe care o aveţi, ce credeţi?

Fl.P: Nu mi-am pus problema raportului dintre corp şi creier. E posibil să aibă dreptate Roland Barthes dacă mă gândesc că sufleteşte şi spiritual putem rămâne într-o vârstă mai tânără decât corpul. Astfel de fineţuri filosofice nu prea mă interesează. Cel puţin deocamdată când mă simt încă în putere, când pot gândi şi lucra aşa cum mi-am propus. Cine ştie, poate mai încolo mă vor interesa…

C.I.U: Acum, care credeţi că vă este poziţia în literatura română ?

Fl.P: Asta-i o întrebare la care trebuia să-i lăsăm pe alţii să răspundă. În orice caz, indiferent de poziţie pe care mi-o vor fixa istoricii şi criticii literari de azi (şi mai ales cei din viitor) eu am conştiinţa împăcată că mi-am făcut datoria, că nu fac degeaba umbră pământului, că mi-am/îmi îndeplinesc menirea hărăzită mie de Dumnezeu şi că prin cărţile pe care le-am publicat până acum am comunicat ceva cititorului de azi şi celui de mâine. E mult? E puţin? Îi las pe alţii să spună.

Interviu realizat de CULIŢĂ IOAN UŞURELU