Cuvânt și iubire

Buzoian prin naștere (1945, Lera-Chiojdu), mult atașat de locurile natale (de cultura acestora), Florentin Popescu s-a mutat în București, unde a avut o acti­vitate editorială vastă: a lucrat la edituri precum Albatros, Sport-Turism), publicistică („Informația Bucureștiului”, „Tineretul liber”, „Manuscriptum”, „Colibri”, „Sud” – la ultimele două fondator) și în literatură (peste 60 de volume, în mai toate genurile literare, inclusiv o excepțională „Viața lui V. Voiculescu” sau o sonoră „Istorie anecdotică a literaturii române”, în două volume), continuată din plin și astăzi (în 2012 a înființat revista „Bucureștiul literar și artistic”).

Reporter: Domnule Florentin Popescu, ați publicat foarte multe cărți de poezie, proză, reportaj, cronici literare etc. Sunteți un scriitor consacrat. Ați primit premii importante. Din toată opera dumneavoastră, care dintre cărți vă e mai aproape de suflet?

Florentin Popescu: Care dintre cele peste 65 de cărți pe care le-am scris îmi este mai aproape de suflet? Greu de răspuns. Toate sunt copiii mei de suflet și de gând, de întrebări și neliniști și nu pot face discriminări fără a-mi încărca în vreun fel conștiința. Pot să vă spun, însă, altceva. Am privit fiecare carte ca și cum atunci aș fi debutat – fie că era/este vorba de poezie, proză, reportaj, istorie literară ș.a. Cred că așa ar trebui să procedeze fiecare scriitor: să aibă responsabilitatea cuvântului tipărit de fiecare dată. Dacă s-ar întâmpla asta, n-am mai avea atâta maculatură cu pretenții de creație, de carte…

Rep.: Totuși, mulți dintre scriitori, poeții, mai ales, sunt convinși că volumul dumnea­voastră de debut, „Obsesia păsărilor”, ar fi cea mai bună carte…

F. P. : Asta e părerea multor cititori, dar nu sunt puțini nici cei care mi-au/îmi apreciază monografiile și celelalte cărți despre care s-a scris mai puțin în presă. E vorba de dicționare (iată, spre informarea dumneavoastră și a cititorilor acestui interviu câteva titluri: Divinități, simboluri și mistere orientale – în cinci ­vo­lume, Dicționar de literatură universală, apoi cel de literatură română, acesta din urmă cunoscând deja câte două ediții și fiind apreciate mai des în lumea elevilor și a studenților), despre monografiile Al. Odobescu, V. Voiculescu, Al. Macedonski, Nicolae Labiș, N. Porsena ori ciclul de „Portrete în peniță” .

Amintirea Cenaclului „Al Sahia”

Rep. : Spuneți-mi, vă rog, o amintire deosebită din fostul Cenaclu literar „Al. Sahia”, ceva care v-a marcat tinerețea, evoluția literară.

F. P. : O amintire de la Cenaclul „Al. Sahia”? O, Doamne! Fugit irreparabile tempus! Tocmai acum cinci minute am primit de la prietenul și colegul meu Nicolae Cabel de la Liceul „Hașdeu” o carte cu amintiri și fotografii ale cenacliștilor de odinioară. Tot el a pus și o placă memorială a cenaclului pe clădirea actualului Hotel „Coroana”, unde aveau loc ședințele acelui minunat și de neuitat conclav al aspiranților la gloria literară. Amintiri sunt multe și nici nu știu la care să mă opresc. De altfel, în cartea mea Un mesteacăn în câmpie am chiar un capitol intitulat „Pași în viața culturală”, în care povestesc despre minunații oameni care au trecut pe acolo – de la Ion Gheorghe, Ion Băieșu, A. I. Zăinescu și până la Gheorghe Istrate, Ion Nicolescu, Passionaria Stoicescu și, cu voia dumneavoastră, subsemnatul, despre șezătorile literare din oraș și din județ și despre multe altele. Am să vă dau cartea să citiți…

Rep.: În ce realații sunteți cu scriitorii de origine buzoiană ?

F. P.: Cu scriitorii de origine buzoiană, cu mici excepții, sunt în relații amiabile, chiar de prietenie și vreau să cred că ne purtăm un respect reciproc. Eu, unul, cel puțin, de câte ori mi s-a ivit prilejul (și mi s-a ivit de multe ori de-a lungul anilor) i-am publicat, i-am recenzat, i-am lăudat.

Despre neînțelegerile de la concursul V. Voiculescu

Rep.: Știu că, de ceva timp, nu prea mult, sunteți supărat pe unii dintre ei…

F. P.: Nu sunt supărat pe scriitorii buzoieni în general, ci, ca să zic așa, selectiv. Când, de pildă, eu am fost în juriul Concursului internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”, acum câțiva ani, am reușit să-i conving pe colegii mei să dea Premiul Național de Poezie lui Radu Cârneci și nu lui Horia Zilieru, cum se preconiza de către mai mulți. Însă, la un concurs al APLER-ului (Asociația Publicațiilor și Editurilor din România), desfășurat la Câmpina, unde m-am prezentat cu o monografie ce a avut presă bună (N. Porsena, o viață, un destin, o operă) s-a întâmplat altfel. Radu Voinescu, membru în juriu, a optat pentru nu știu ce critic tânăr din Moldova, deși cartea mea era una de recuperare literară și în plus pe Voinescu, îl publicam de ani de zile, cu o rubrică, în revista „Sud”. Mai nou, când patru din cei cinci membri ai juriului Concursului „V. Voiculescu” , ediția 2013 au votat pentru premierea poetei Iuliana Paloda-Popescu, soția mea, au venit organizatorii, care nu sunt scriitori (un domn de la Comitetul județean de Cultură, căruia nici măcar nu vreau să-i dau numele și un altul, care până mai ieri era directorul unei importante instituții de cultură din municipiu) și s-au opus, pe motiv că eu eram al cincilea în juriu, deși atât pe Internet cât și prin presă Regulamentul competiției nu prevedea nici o restricție. Gândire administrativă și mărunt provincială câtă vreme cartea cu pricina avusese numeroase cronici favorabile în reviste și era prefațată elogios de către poetul Radu Cârneci. De altfel n-ar trebui să mă mire și nici să mă irite atâta vreme cât aceiași domni n-au făcut nimic, de pildă, pentru comemorarea a 5o de ani de la moartea lui V. Voiculescu. ăștia sunt oamenii, domnule Marin Ifrim! Cu ei defilăm. De-aia n-avem la Buzau o revistă literară și oamenii care ar fi putut să o facă stau în espectativă ori se realizează la Râmnicu Sărat sau la Mizil…

„Am pretenția să mi se răspundă cu aceeași monedă”

Rep.: Acum poate înțelegeți și acceptați și reacțiile mele ceva mai dure în legătură cu unii dintre conjudețeni…

F.P.: Reacțiile dumitale în legătură cu unii conjudețeni sunt, probabil, justificate, dar una este reacția dumneavoastră individuală și alta e realitatea literară din Buzău: o realitate în care crizele de orgoliu, ambițiile personale ale unora, ranchiunele, invidiile și toate celelalte rele creează un climat cenușiu, cu totul impropriu unei vieți literare normale. Eu am o vorbă (pentru că așa ceva nu s-a întâmplat numai la Buzău, ci, din păcate, în multe locuri din țară – am constatat-o personal!) „Bără­ganul literar e atât de mare încât ne încape pe toți!”. Să ne scriem noi cărțile, să spunem ce avem de spus și posteritatea va avea grijă de noi să-l așeze pe fiecare la locul pe care îl merită. În naivitatea mea am crezut și încă mai cred că dacă ar exista voință și înțelegere din partea fiecăruia (și a tuturor) s-ar putea edita o revistă la Buzău. Eu, unul (ca și alți colegi ai mei care am plecat din oraș de mulți ani) suntem oricând gata să consiliem, să ajutăm, să mediem, să punem umărul la editarea unei reviste. E adevărat, Internetul (unde, din câte am înțeles, dumneata te manifești constant) are largă audiență, dar o publicație tipărită pe hârtie s-ar bucura de un alt impact, ar rămâne în biblioteci, ar ajunge la sate, ar intra în bibliografia scriitorilor, ce mai, în istoria literară contemporană!

Rep.: Totuși, sunteți legat definitiv de aceste meleaguri. Mai ales că aveți „reședința de vară”, casa bătrânească, dacă nu mă înșel, la Lera- Chiojdu. N-o să ne ocoliți la nesfîrșit.

F. P.: La Chiojdu merg adesea, mai ales vara. Nu e casa părintească. Aceea a fost înstrăinată în 1962, iar cea pe care o am acolo, vecină cu locuința în care m-am născut am cumpărat-o eu prin 1992-1993 tocmai din dorința de a nu rupe definitiv cordonul ombilical cu locurile în care am venit pe lume. De „ocolit” nu ocolesc pe nimeni, însă am și eu o minimă pretenție: să mi se răspundă, cum se zice, cu aceeași monedă. Nu eu să fiu generos și înțelegător la nesfârșit și alții să mă pună la stâlpul infamiei, probabil după dictonul american potrivit căruia „Nici un bine nu rămâne nepedepsit”…

Rep.: Vă mulțumesc pentru că ați binevoit să avem această discuție lămuritoare, necesară, căci, recunosc, acesta a fost scopul acestui dialog, și vă rog să adresați câteva cuvinte cititorilor buzoieni familiarizați cu numele și opera dumneavoastră, sau, dacă a rămas vreo întrebare nepusă…

F. P.: Cititorilor buzoieni – și celor care mă cunosc personal și celor care mă știu doar din scris – nu le pot dori decât bine și autorilor descinși de aici să ne lectureze cărțile și să ne înțeleagă, fiindcă pentru ei încercăm, fiecare pe potriva talentului său, să creăm lumile imaginare ale literaturii noastre. Firește, poate că ar mai fi multe, foarte multe întrebări de pus și tot atâtea răspunsuri de dat. Dar s-o lăsăm pe altădată!

Interviu realizat de MARIN IFRIM

22 iunie 2014

Sursa: http://opiniabuzau.ro/