Victor Nicolae Ciobanu: Poezii
Dervish – fața unui diamant
,,Cine se cucereste pe sine, este luptatorul suprem…”
Confucius
De la piept în sus
totul se ridică fum.
Capul e flacăra lumânării
cu rădăcina în inimă.
Mâinile se unduiesc în jurul focului,
pulsația expiră flacăra din inimă.
Suflul rostește cuvântul,
cheia inimii
الله
Am deschis prima poartă,
m-am ridicat cu toată puterea !
Văzul a adormit orbind cunoscutul,
fruntea s-a deschis cuprinzând nemărginitul,
cuvintele au cedat trăirii,
înțelegerea a cedat abandonului
și am dansat și m-am pierdut
în focul ce-mi topea cheia,
curgând în litere :
الله
Pentru o Clipă
am urcat
”الله”
timpul și spațiul.
Din vârful triunghiului
am urcat iarăși,
am pășit înspre prăpastie.
Știam că nu mai e cale de întoarcere,
odată ce voi gusta,
știam că mă voi pierde pe mine ,
acela, știutul,
precum și numele cel duc în spate.
Într-o clipă de nebunie,
m-am aruncat cu totul,
și am făcut ce am crezut :
am dansat,
am spus :
الله
M-am urcat prin pâlnie,
ieșind printr-un cerc îngust.
Mă topeam cu totul,
doar toba mă mai ținea
în mijlocul tălpilor.
Când ritmul s-a întețit
și inima s-a speriat,
un curaj cumplit m-a cuprins,
am repetat…
الله
Eram un călăreț,
un războinic aprig,
ce mergea cu toată puterea
către oglinda unui foc imens –
un sacrificiu necunoscut.
Labirint de oglinzi neîmpăcate :
ura și focul trăgeau trupul în umbră.
Acum era tot timpul !
Cu moartea am trecut prin foc !
Eram dervișul beat – nebunul.
Odată ce am trăit,
cale de întoarcere nu mai e :
uitarea sau viața ?!
Comandamentul minții unite respiră
الله
Clipa a trecut
și dorul m-a cuprins.
Am gustat cu mult înainte
de ceasurile nopții din viață,
atunci când soarele apune senin,
atunci când iarna vine treptat.
Grabnic, înotând în cafeaua semilunei,
cu mirodenii exotice ce inundau cortul,
fumegând ney-ul din coșul pieptului,
m-am lăsat cuprins în dansul extazului
și am auzit
الله
În fumul adânc, întunecat , se iveau mai clar
ca niciodată razele și lumina contrastante.
Ajuns la capătul puterilor, cu sufletul îmbălsămat,
căzut în adânca peșteră a întrebărilor ,
în care căutătorii de comori
s-au pierdut în largul oceanului
nemaiajungând niciodată înapoi,
înainte am privit acum :
sfârșitul începutului sfârșitului începutului sfărșitului
Am vorbit din cea mai adâncă umbră – înțelepciune
الله
Când fiorul cuvântului mi-a cuprins tot trupul
m-am ridicat din mormântul săpat de mine pentru mine,
pentru tine, pentru voi, pentru ei,
pentru noi – revărsarea izvorului din toți.
Am pășit privind în depărtare,
mergând atent prin întuneric cu felinarul în mână.
Eram atent la vântul vorbelor ferind lumina felinarului,
pășind chibzuit printre capcanele sub multe forme.
Odată ars și bine însetat,
nu îmi mai trebuia nimic…
căutam numai apa izvorului.
Izvorul mă chema din depărtare,
auzeam curgerea lui
الله
Bucuria auzului tresară inima.
Păsările mă călăuzeau,
păsările cântau simțirea inimii,
Norii luau forma clipei,
iar în cafea , drumul era clar !
Semnele îmi vorbeau la tot pasul.
Ajuns lângă râu priveam apa oglindă :
un trup necopt și mintea împărțită în :
profesori, amici, scriitori, artiști,
filosofi, doctori și oameni ai științei,
înalți și foarte înalți, conducători,
iluștrii făuritori ai vieții așa cum o știm,
toți întruniți doreau a explica
الله
Zgomot și voci –
când templul trupului doarme,
când tăcutul nu cunoaște înțelegerea.
Știam că nu-s gata să primesc
decât o bucățică din dar pentru a-mi păstra viața,
căci mulți au ajuns prea repede
și nu i-a mai ajuns toamna înțeleaptă când fructele se coc,
nici iarna când încet îngheață într-un zâmbet,
privind trecutul, viața luată de mâna rece.
Atunci mic, sprijinit de un copac,
am privit cerul înstelat.
Curpins de boltă în ochi largi,
Uitând de uitare,
o stea cade, mă tresare,
Surprins de ea –
Un lung oftat , în șoaptă
الله
Noaptea s-a lăsat.
În zare aud lupii urlând,
îi simt că mă simt din depărtare,
Speriat fug înapoi în orașul uitării.
Aveam hainele rupte în culori,
dar în oraș , printre toate rupturile straielor,
simțeam ochi străini întrebători.
Și-atunci am intrat în blocul sicriu,
De unde din congelator am scos
hainele noului împărat –
un costum fără viață, gri ,
fără pete, fără scurgeri transparente,
mi-am pus un ștreang ciudat în dungi,
am ieșit
înconjurat de măști,
auzeam ”ce faci ?”
gândeam „ الله”
simțeam cântecul ney-ului
spuneam ”bine”
făceam ”o mișcare a mușchilor laterali ai feței care ridica obrajii arătând dinții” –
numită ”zâmbet”
și de atunci unitatea s-a împrăștiat
într-o diversitate fără memoria CLIPEI
الله
S-a întâmplat într-o noapte
S-a întâmplat într-o noapte.
Eram departe de mine
și de toți ceilalți.
Dansam ca un nebun plin de o durere surdă.
Băutura devenise amară și o înghițeam cu silă ,
o lăsam să curgă, să-mi umple viața goală.
Totul era rece, înghețat și nu găseam iarna.
Toți aveau lacrimi de țurțuri
iar eu vream să-i salvez !
Vream… să-i topesc.
Tremuram ca o frunză-n ploaie
cu maxilarere strânse –
aveam crengile coborâte.
Nu puteam vorbi tăcutul.
Și-atâta sculptam totul.
Pe ascuns plângeam
iar în văzul tuturor
zâmbeam dar trist.
Râdeam dar nu era râsul meu,
vorbeam dar nu eram acolo –
un trup gol pe dinăuntru
care imita gesturi și vorbe,
pătruns de o săgeată adâncă.
Un perete era tot ce-aveam nevoie
ca să mă sprijin și să uit de mine.
Nu mai vream să stau singur !
Nu, nu puteam suporta singurătatea.
Vream să fiu ținut în brațe,
să stau strâns – covrig,
Să fiu mângâiat , mângâiat, mângâiat…
și să plâng mult…
zile și nopți,
săptămâini și luni,
până când din lacrimi nu va mai râmâne decât uscatul…
și mă voi usca precum în deșert și voi aștepta ploaia.
Vreau și eu să cresc, să fiu om – copac mare.
Voi aștepta ploaia , voi aștepta… uscat.
În gânduri dune mă voi pierde,
în nisip voi cădea,
cu vântul voi dispărea.
Sunt plin de-o veche stare,
mă bântuie ca o fantomă
dintr-un pod părăsit, uitat de lume.
Bine-ai revenit vechi prieten !
Prezintă-te ! Arată-ți plânsul !
Nu te-ascunde !
Cântă doine și trăiește !
Notă informativă
Absolut instabil,
complet gol –
haos perfect
Satisfacțiile statutului de articulare a mediului
dezordine în detaliile ordinii generale
ordine în detaliile mai mici
dezordine în detaliile cele mai mici
perfecțiune microscopică
înaintează într-o deplină convergență a unității
atâta întuneric încât ajungi la lumină
tot atâta lumină maschează întunericul
boală în vârf
sanătate curată la bază
prea multă minte în top
liniște în dos și mini-top
voințelor exprimate liber la timpul potrivit
n-ai ceva
ai altceva
ce dai primești,
ce nu dai primești invers,
direct și repede
pentru a acționa eficace și a soluționa
ce vrei nu faci
ce nu vrei, nu faci
exact ce știi că nu vrei să faci, aia faci
exact la timp a stat cornul în zig-zag
competențele prestabilite de coduri unilaterale și bilaterale,
într-un limbaj analog, asaltând băncile rezervei parcului
și coada covrigului din câine ce se credea vedetă în State.
Mai poate spera regele să se învârtă
în roțile pupate pe-o parte de-o piatră
ce-a crăpat efectivul în patru de ”D” ?
Răspunsul se cere a fi analizat de
adunarea mesei la pătrate ”punct” …
Victor Nicolae CIOBANU
