Virginia Vini POPESCU: Sufletul nu are granițe !
Nu ştiu exact ce este sufletul! Prin cărţi şi dicţionare l-am găsit definit în toate felurile. În una dintre primele mele reprezentări, sufletul însemna zâmbetul, blândeţea şi mângâierea caldă a oamenilor. Cu trecerea anilor, am înţeles că sufletul nu are graniţe, nu se poate compara decât cu nemărginirea, că poate avea, în anumite situaţii, într-un interval infinitezimal de timp, exteriorizări comparabile cu cele înregistrate într-o viaţă de tihnă. Am înţeles că faptele bune pe care oamenii le fac pentru semeni, în mod dezinteresat, sunt determinate de ceva frumos şi tainic aflat în interiorul lor, de binele din care au fost plămădiţi, de o nobleţe anume, care poartă frumosul nume de suflet. Această înţelegere, precum şi altele, pentru care spre a nu le ştirbi splendoarea, folosind cuvinte nepotrivite, nu voi insista să le expun, mi-au format deschiderea spre subiect.
Toţi oferim mai mult sau mai puţin din sufletul nostru celor din jur. Valorificarea darurilor spirituale ţine, însă, în egală măsură şi de cei care le primesc. Înţelegerea acestui fapt duce frumosul mai departe. În copilărie, în lumea satului meu, în familia mea, am auzit multe vorbe pline de înţelepciune despre aceste lucruri, le-am înţeles şi le-am păstrat cu drag. Viaţa le-a modelat mai târziu, conturând partea frumoasă din mine, un bun pe care-l am, îl simt şi care vine atât de departe… Am ajuns în această filosofie, purtată de o veste, primită recent din Australia, de la o personalitate aflată într-un fotoliu de prim plan al sufletului meu, un om făcut pentru bine! Vestea mi-a răscolit amintiri ce mă duc cu gândul pe traseul existentei, către partea fină a trăirii şi înţelegerii, către alţi oameni dragi şi valoroşi pe care i-am întâlnit.
Am avut şansa de a întâlni mulţi oameni deosebiţi, prin semnalele de suflet pe care mi le-au dat în momente potrivite cu nevoile mele, care de cele mai multe ori au vizat latura formarii. Poate că i-am găsit pentru ca mergeam pe acelaşi drum! Poate că purtam bagaje asemănătoare, care atrag atenţia călătorilor, în mod reciproc şi inevitabil. Oricum ar fi fost, le-am primit cu drag lumina interioară reflectată de ochi, ştiind prea bine că ei nu-mi dau nimic concret, dar îmi pot amplifica prin fluxul invizibil numit gând bun, voinţa şi puterea, dragostea de viaţă şi mai ales încrederea că binele şi frumosul există şi că omul este purtătorul lor.
Pentru că nici un dar de încredere nu trebuie să rămână nerăsplătit, spre împlinirea unei datorii de conştiinţă, aştern pe această pagină câteva cuvinte despre unii dintre ei. Se cade spre început să spun că, în urmă cu aproape un an, m-am hotărât să pun în ordine gândurile scrise, în nenumărate file de caiet şi fişiere de calculator, sub formă de poezii. Amânasem de multe ori această operaţie, dând prioritate altor lucrări referitoare la Fizică, ştiinţa- profesie şi pasiune. Acum, sosise rândul lor şi aşa cum un părinte este fericit când îşi vede copiii, întocmai, scriitorul se bucură la întâlnirea creţiilor sale. Le-am citit şi recitit singură, cu cei dragi, apoi în grupuri interesate, dar era vremea să le public, aşa cum erau de părerea şi cei avizaţi din jurul meu.
Gândul unui început este frumos şi greu, în acelaşi timp, mai cu seamă atunci când doreşti să abordezi un domeniu diametral opus celui pe care l-ai străbătut prin pregătire universitară. În acest caz munca şi responsabilitatea au dimensiuni amplificate. Din acest motiv, un sprijin moral în astfel de situaţii, la momentul împlinirii unui vis, rămâne în memoria permanentă a fiecăruia dintre noi.
Preocupată de tema-poezie, am ataşat unui mesaj expediat în Canada, unei scriitoare cu care colaboram, un grupaj poetic. Am primit o frumoasă apreciere, girul unui investit al Medaliei „Virtutea literara”. M-a onorat! Mi-a spus, fără să-mi dea alte detalii, că a trimis poeziile mele în Australia, unui colaborator al său, care dacă le va considera valoroase, cu siguranţă le va da publicităţii. Mi-a specificat că trebuie să aştept o vreme, deoarece este vorba despre cineva foarte ocupat.
Şansa de a mă înscrie pe lista lungă a celor cărora acest om le împarte ore şi zile din propria viaţă spre a le citi opera şi odată cu ea a duce lumii întregi gândurile şi valorile românilor, mi s-a părut cam mică, dar fără să-mi pierd optimismul, am aşteptat. I-am căutat numele pe internet şi am avut plăcerea să constat că era un român de excepţie, care-şi iubeşte ţara, îi respectă tradiţiile şi valorile, le transmite lumii întregi, cu toată încărcătura lor sufletească şi a sa.
Am rămas profund impresionată după ce am citit câte lucruri extraordinare a realizat într-o viaţa. M-am jenat în intimitatea mea la gândul că am lăsat timpul să treacă nefavorabil, recunoscând profund faptul că, el, timpul, singur, nu este producătorul valorilor spirituale. Era vorba despre un român adevărat, un om care reuşeşte să deschidă şi să întreţină căi de comunicare şi o face aşezând totul pe tonul prietenos, cald, benefic, productiv, fără să-şi piardă timpul cu banalul, cu amănunte lipsite de interes, având deprinderile unui om de cultură, ale unui mare caracter.
Într-un târziu, pe la sfârşitul lunii mai 2014, când mă aşteptam mai puţin, mi-au apărut poeziile în mai multe reviste, făcându-mi astfel „al doilea debut literar”. Primul fusese marcat în 2009, în revista „Repere Educaţionale”, cu poezia „ Când îngerii vegheau” dedicată Antoniei, nepoţica mea, apărută în viaţa fiului meu – Cătălin şi a familiei noastre ca „o aură pe fruntea unui neam binecuvântat de Dumnezeu”.
„Am trimis „necunoscutului de la capătul lumii” asa cum era firesc, un mulţumesc. Cuvântul mulţumesc nerostit direct, doar scris, e un răspuns sec, fără suflet, care a fost uitat sau trecut cu vederea de un om ocupat, care-şi face o datorie de suflet independent de laude şi recunoaşteri. Mi-a răspuns! Mi-a răspuns de fiecare data, ca tuturor românilor, cu o căldură, care face ca barierele dintre gânduri să pară mai mici pentru un începător de viaţă artistică, literară. S-a deschis o colaborare, sub semnul unui profund respect reciproc; cea mai mare valoare pe care mi-a adus-o fiind aceea de a mă face să mă ridic, cu fiecare material expediat, la un nivel care să o justifice. În paralel, luându-mi mersul, am participat alături de poeţi contemporani, la realizarea mai multor antologii de poezie şi proză şi am publicat poezii în diferite reviste scrise şi virtuale.
Dincolo de muncă, vestea de care v-am amintit, mi-a produs o oarecare mâhnire! Nu ştiu cum să o prezint, dar oricum aş face-o rămân subiectivă. De multe ori, privind o valoare intelectuala de talia sa: fondator şi coordonator de reviste culturale, membru al multor foruri ale scriitorilor români şi nu numai, un model confirmat de Ordinul „Ambasadorii culturii” şi Medalia „Virtutea literară” conferite de Liga Scriitorilor Români, Diploma de Doctor în Dacoromanistică, acordată de Academia DacoRomână, precum şi altele, uităm că este vorba despre un om, cu limite biologice, a cărui muncă fără întrerupere, poate fi uneori epuizantă.
Aşa se face că, domnul GEORGE ROCA, despre care am scris aceste rânduri, fără să fi reuşit să-i conturez pe deplin personalitatea atât de amplă, românul care a avut toată viaţa crezul: „Oriunde ne-am afla pe planeta Pământ, suntem într-o oarecare măsură răspunzători de promovarea, conservarea şi salvarea limbii române.” mi-a dat vestea că simte nevoia unui binemeritat concediu pe care nu şi l-a permis de zeci de ani.
Îi înţeleg decizia, îi mulţumesc pentru colaborare, m-a onorat, mă bucură să ştiu că se va reface. Am, în acelasi timp, convingerea că „promotorul culturii româneşti, prietenul românilor de pretutindeni” va reveni curând la muncă, adus de spiritul său neliniştit.
Îmi vin în minte versurile primei poezii pe care mi-a publicat-o în Revista Antipozi din Australia, poezia „Tramvaiul lui Labiş”: „Petale de mălin tot zboară,/ Ca-n jocul de a nu muri,/ Crezând mereu în primăvara,/ În care el va reveni!”
Românului de „Dincolo de orizont” cel care „Căutând insula fericirii” a găsit locul care i-a permis să ne arate că „Sufletul nu are margini” îi spun, cu timiditatea şi sinceritatea Antoniei, „Crezând mereu în primăvara/ În care el va reveni!”, că fără publicaţiile sale nu-mi imaginez lumea zecilor de reviste cărora le este creator, redactor şi colaborator.
Virginia Vini POPESCU
Alexandria
Martie 2015
