Liviu Florian JIANU: Profesoara de limba română
Poate numele ei a trecut demult într-o lume mai bună. Poate mai citeşte încă, de acolo, extemporalele de control ale fiecărei zile din spatele elevilor de ieri. Poate titlul este greşit: este învăţătoarea de limba română. Poate a ieşit la pensie. Mai scrie încă scrisori deschise pe care nu le citeşte nimeni. Scrisori către Bunul Dumnezeu. Poate este în greva depersonalizării. Profesoara de limba română nu mai are demult identitate. Ca şi limba pe care a mângâiat-o în gramatica existenţei, în poezia visurilor ei din primii ani de şcoală şi de liceu. Este invitată să vorbească, zilnic, pe ecrane? Nu este invitată. Este remunerată pentru absenţa ei? Nicidecum. Face înţeleaptă reclamă, sau mai bine zis, apel la solidaritate şi toleranţă, în jurul vreunui produs al sufletului, al culturii, şi nu al civilizaţiei, în lumea media? Nu este nici chemată, nici răsplătită, cu un simbolic mulţumesc. Nu există destul mărunţiş, nici destul timp, pentru ea. Sună telefonul? Nu sună telefonul. Sunt ocupate toate telefoanele oamenilor mari de astăzi, şi piticilor de ieri. I-a trimis cineva o floare? Este greu să trimiţi o floare pe lumea cealaltă. Pe lumea aceasta, nu este timp. Nu a mai primit demult o floare. I-a mai scris cineva? Cutia de scrisori este goală, ca şi singurătatea care o înconjoară. Cine îşi mai aduce aminte de ea? Cât de scumpă a ajuns memoria în ziua de azi! Amintirile te pot întoarce la o lume de vârstă mai mică. La o lume fără părere de sine. Sunt nesuferite amintirile acestea. Cu ele poţi ajunge până în copilărie. Noi suntem oameni mari. Uneori, chiar oameni cosmici. Şi ajungând oameni cosmici, învăţăm alte limbi. Limba de lemn. Limba de piatră. Şi ajungem la limba de lacrimă.
Biblioteca ei este plină de profesori de limba română. Unii – români fiind – s-au dus mai departe de ţară ca să scrie mai frumos. Şi profesoara de limba română i-a adus înapoi din alte limbi. Au crescut în biblioteca ei alte flori. Biblioteca memoriei ei este plină de fişele foştilor ei elevi. Toţi – mici. Toţi – neştiutori. Toţi, astăzi – atoate şi atotştiutori. Primele lor semnături pe caietele sărăcăcios liniate, îmbrăcate în hârtie albastră sau mov, au fost bastonaşele şi punctele şi liniuţele. Ultimele lor semnături aprobă jucării de lux pentru scaune de import. Scaunul profesoarei de limba română de la catedră a rămas majoritar de lemn. Cu toate eforturile dascălilor moderni de a-l înlocui cu scaunul ergonomic. Asta a făcut-o să stea şi spre bătrâneţe drept. Să scrie şi la 70 de ani frumos. Şi citeţ. Şi să vorbească rar despre chirie, medicamente, boli, copii şi nepoţi. Şi să gândească des despre toţi elevii ei. Printr-un accident de iubire, profesoara de limba română a ajuns iubită, mamă şi bunică. Dar a avut copii mult mai mulţi. Unii s-au băjenit aruncând la despărţirea de profesoara de limba română o ultimă invectivă. Profesoara de limba română nu s-a supărat. A predat mai departe ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dacă a plecat, a plecat, nu ca să se odihnească. O să zâmbiţi. Este pretutindeni în lume, în spatele fiecărui elev. Citeşte, dar nu mai corectează. Adună în fiecare zi, cuvintele frumoase şi faptele bune. Şi compune. În sfârşit, compune. Prima ei compunere liberă în limba română creştină.
Nu am citit-o, încă. Ştiu doar că ea începe simplu: “La început au fost iubirea, părinţii, bunicii şi copilăria.” Ceva mai bun nu vom găsi vreodată, oricât vom căuta pretutindeni, şi întotdeauna…
Liviu Florian Jianu
