Cuvânt și iubire

„Nici noaptea pământului, noaptea cea mai mare, nu e noapte, ci doar o umbră într-un univers de lumină.”

–  Lucian Blaga

   În viziunea filozofului idealist sicilian Giovanni Gentile (1875-1944) conștiința – sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență – se înfățișează ca o sferă a cărei rază este infinită, pentru că „orice sforțare s-ar face în scopul de a gândi sau a se închipui alte lucruri și conștiințe în afara conștiinței noastre, acele lucruri și conștiințe rămân înăuntrul ei, prin chiar faptul însuși că sunt puse de noi, fie chiar ca exterioare nouă. Acest în afară e totdeauna înăuntru, arătând un raport între doi termeni care, exteriori unul față de altul, sunt amândoi interiori conștiinței”. În toată opera lui pune adânca înțelepciune a filozofiei creștine: „Omul este o eternă făgăduință”, adevăr dobândit în urma unei analize profunde a sufletului omenesc, ajungând la concluzia că există o realitate ideală în spirit, eternă, o realitate unde nu mai domină legea mecanismului sau a cauzalității, proprie naturii, ci aceea a libertății și a scopului. Este de ajuns să privim în jur cu ochii minții, pentru a simți toată măreția nemărginită a operei dumnezeiești, dar și a celei umane, creatoare a lumii morale. Interesantă este reflecția sa asupra trecutului omului, asupra căruia dacă privim, ne dăm seama de lipsa de experiență din trecut, când ne manifestam ca niște copii, ceea ce ne face să înțelegem dezvoltarea noastră progresivă ca oameni și întreg procesul de transformare, de imperfecția vieții noastre spirituale, care se maturizează în decursul vieții. Lumea morală este creată și susținută încontinuu de vigoarea spirituală a fiecăruia dintre noi; pentru fiecare ea are valoare, pentru că este creația noastră, voința noastră în mișcare. De aceea, „dacă societatea ne apare ca un sistem de sfere concentrice care iradiază din personalitatea noastră cea mai intimă, atunci putem spune că întreg sistemul este imanent în acest „noi” intim”. A trăi nu înseamnă doar a se împlini pe sine, ci  a primi și pe „celălalt”  cu care să stabilești drepturi și datorii. Omul se poate sustrage oricărei legături sociale externe, spune filozoful, poate să-și interzică a fi fiu, tată, cetățean, dar nu poate să nu țină seamă de „celălalt” care e în el însuși, pentru că atunci ar însemna a nu gândi, a nu se dezvolta ca spirit: „Celălalt pe care-l primește în interiorul său este Eul, tot ceea ce omul a simțit, a cunoscut, a spus sau a gândit. Cel dintâi tribunal din multele tribunale ale pământului și cerului este cel din interiorul nostru, între noi și „celălalt” pe care noi îl facem judecătorul nostru”. Judecătorul vede umbrele sufletului.

   Umbra este prima cu care ne confruntăm atunci când începem auto-analiza. În psihologie se vorbește despre relațiile dintre inconștient și conștient: dominarea inconștientului de către conștient care apare în stările de afect, de transă creatoare și duce la „înălțarea omului”, sau de dominarea inconștientul asupra conștientului în cazuri patologice, care duce la proces de degradare, regresie. Învățătura creștină ne vorbește despre conștiință ca fiind „judecătorul neadormit și aspru, care nu se poate cumpăra cu nimic și care se pronunță asupra fiecărei fapte, arătând dacă aceasta este bună sau rea”. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și a răului, adică regula conștiinței”, conștiință care nu dispare niciodată din sufletul omului.

   Umbrele care se văd în realitate, sunt zone în care o lumină nu poate ajunge atunci când un obiect opac există între sursa de lumină și zona umbrei. Uneori jocul de lumini și umbre creează imagini surprinzătoare, care pur și simplu fascinează, alteori sperie. Dar, așa cum aceste zone de lumină și întuneric alternează vizual, lumea noastră spirituală este tot un joc de lumini și umbre care se combină într-un mod plăcut sau înfricoșător. O astfel de umbră este considerată, de cele mai multe ori, a fi partea întunecată a sufletului. Ea nu este întunericul, fiindcă putem distinge ceva, pe când în întuneric în zadar orbecăim, nimic nu mai putem distinge. Umbra echivalează cu inconștientul personal descoperit de psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939). Astfel, ea conţine tot ceea ce refulează cineva, respins fiind de supraeu. El a explicat apariția manifestărilor nevrotice datorită refulării unor traume emoționale, ascunse în inconștient. A asociat astfel de conţinuturi refulate cu pulsiunile sexuale şi agresive, făcându-i pe unii să creadă, mai în glumă, mai în serios, că  Freud „a pus sexul în locul minții”.

   Lumea în care trăim este o lume amețitoare a jocului de lumini și umbre. Umbrele, precum o mantie, ascund universuri întregi ale sufletelor pe care noi nu le putem vedea, doar presupune, simți. De multe ori le căutăm în zadar, ele nu se dezvăluie, fiindcă omul zilelor noastre ascunde cu o strașnică dibăcie ceea ce nu vrea să se vadă și la care nici nu vrea uneori să renunțe. Conștientizăm, sau nu, că ele există în noi, vrem sau nu vrem să le înlăturăm. Multe umbre ale noastre le trecem în uitare, iar într-un final ele ajung să întunece sufletul nostru. Umbra poate juca și rolul invers: din întuneric (inconștient) este adusă la lumină. După o perioadă în care este găzduită în inconștientul sufletului, procesul aducerii la lumină poate fi dificil. Umbra poartă sub brațul ei cartea intimă a secretelor noastre, din care, cu mai mult sau mai puțin curaj, scoatem câte un capitol la lumină. Așa se întâmplă, în adâncul sufletului unde se află lumini și umbre, binele alături de rău! Balanța se înclină când spre unul, când spre altul, timpul determină mișcarea și mișcarea determină schimbarea. Umbrele și luminile sunt cele care ne fac să trăim toată gama de emoții și sentimente, ele reprezintă „cromatica” sufletului, fiecare păcat își are locul în umbra sufletului, iar lumina dă sens vieții noastre, știut fiind totodată că „omul istoric nu poate depăși termenii dialectici ai existenței, da și nu!”

   Mintea uneori nu poate înțelege, nu poate cântări cât de bine sau rău este a scoate umbra la lumină, fiindcă timpul, cel care naște lumini și umbre adaugă tot mai multe evenimente care pot îngreuna bocceluța secretelor (umbrelor) din cartea vieții noastre. Secretul apare prin simpla trimitere a umbrei în uitare, deci sunt lucruri pe care noi le dăm uitării, ele devin secrete și pot purta pecetea păcatelor: dușmăniei, certei, geloziei, egoismului, neînțelegerii, spiritului de partide, invidiei, mândriei, minciunii.

   Îmi amintesc de metafora atribuită de către poetul nostru Vasile Voiculescu (1884-1963), marelui Shakespeare: „Oceanule de geniu, ce-neci chiar și uitarea”, fiindcă „Poetul din Avon” scotea umbrele la lumină, alegând deznodământul prin moarte, ca o sinistră pedeapsă a păcatului făcut.

  Trăim astăzi într-o lume de informații și ispite, viața se schimbă de la o zi la alta, vin evenimente noi, necunoscute, emoțiile sunt atât de puternice încât mintea nu face față pentru a le înregistra, păstra și a le trimite în uitare. Ele se ascund în sufletul nostru, uneori ne protejează, deoarece altfel am fi captivii prea puternicelor emoții. Doar amintirea cu puterea ei ajută la scoaterea din uitare.

   Uneori uităm ceea ce vrem sau ceea ce trebuie să uităm, pentru a face loc altor evenimente din viață. Uităm ce am vrut să uităm, dar știm cumva, că ceva-ceva am trimis în uitare. Acel ceva se șterge din memoria noastră, așa cum se șterge o urmă de pe un perete, prin zugrăvirea lui. Umbra ne devine prietenă în momentul în care acceptăm faptul că în noi există secrete care necesită a fi scoase la lumină. Inima și mintea vor lucra în acest scop. Zugrăveala va fi dată la o parte și vom încerca să luminăm urmele descoperite. Dacă vom înlocui umbrele cu lumini, înseamnă că ne-am luminat viața.

   Pe parcursul celor douăzeci și patru de ore ale existenței, nu totul se înfăptuiește în același fel; avem clipe luminoase, dar se ivesc și umbre. Oare de ce? Lucrează dialectica lumii – plusurile și minusurile se caută, se atrag, se anulează sau se resping. Artiștii, de exemplu, în momentele lor de inspirație, au clipe luminoase, despre care filozoful nostru Petre Țuțea spunea: „Un gând luminează ca un fulger”. La fel și istoria, ne spune scriitorul austriac Ștefan Zweig, în cartea sa Orele astrale ale omenirii: „Istoria pe care o admirăm ca pe cea mai mare poetă, cea mai mare artistă a tuturor timpurilor, nici ea nu este în permanență creatoare. Și în acest « tainic atelier al lui Dumnezeu », cum o numește Goethe cu venerație, se petrec nespus de multe lucruri oarecare, banale, cotidiene. Și aici, ca pretutindeni în artă și în viață, momentele sublime, de neuitat, sunt rare […] Așa cum în vârful paratrăsnetului se concentrează electricitatea întregii atmosfere, așa se adună, în cel mai restrâns interval de timp, o neînchipuită bogăție de întâmplări…”. Numeroși istorici au ajuns ca și Zweig, la concluzia că deznodământul bătăliei de la Waterloo i-ar fi putut fi favorabil nu lui Wellington, ci lui Napoleon: întârzierea cu două ore în adunarea armatei lui Napoleon pentru atac, încredințarea unui comandant lipsit de inițiativă o manevră de importanță covârșitoare. În fine, Zweig presupune că ar fi putut fi altul rezultat bătăliei de la Waterloo, altul ar fi putut fi destinul Europei… Dar, iată, că au fost momente luminoase în viața lui Napoleon, dar au fost și umbre, momente prost inspirate. Se spune că a greși este omenesc și din greșeli se învață. Dar un conducător nu are voie să greșească, fiindcă în urma greșelilor lui, suferă cei mulți care l-au ales, i-au acordat încrederea, dar care, din păcate nu au văzut sau nu au dat importanță umbrelor sufletului său. Istoria ne-a oferit multe exemple.

   Medicul, psihologul elvețian Carl Gustav Jung (1875-1961) considera că în inconștientul nostru există forțe ce dormitează, și ele sunt gata să rupă zăgazurile tuturor perceptelor morale. Ceva, cineva la un moment dat întunecă mintea. Nu putem stabili, spunea tot el, care sunt deficiențele conștiinței epocii noastre, decât observând ce fel de reacții declanșează ele în inconștient: „Puterile umbrei, precum primitivismul, violența, dacă se ivesc la un număr mare de indivizi, ele se însumează, formează o masă care își alege conducătorul și care poate fi inconștient de responsabilitatea ce-i revine, și datorită inferiorității sale, poate avea cea mai cumplită sete de putere. Umbrele sufletului lui determină suferințe și distrugeri”. Care ar fi remediul? Numai dacă individul este în stare să zdruncine puțin rațiunea sa adormită și sentimentele sale umane adânc îngropate în suflet, se poate trezi conștiința și se poate face ordine în gândurile sale, spunea tot Jung. Atunci apare licărirea de speranță, lumina își face loc în întunericul instalat… Iată de ce trebuie găsiți și aleși conducători morali! Din experiența vremurilor s-a ajuns la concluzia că dezvoltarea unei societăți, mersul și dobândirea unei civilizații, a ordinii, s-a obținut cu astfel de oameni. Important este efortul de a raționa într-o alegere. „Somnul rațiunii naște monștri” a strigat romanticul pictor spaniol Francisco Goya (1746-1828). Apropo de acest uzitat dicton, scriitorul român Octavian Paler (1926-2007) exprima părerea sa despre somnul rațiunii: „… Da, e adevărat, probabil. Dar și somnul dragostei naște monștri…”.

   Sfinții Părinți spun că sufletul omului este precum ceara, materie care poate fi imprimată, modelată. Apelând la o analogie, spun: „așa cum ceara este făcută din polenul florilor, tot așa și sufletul este alcătuit din polenul virtuților. Dumnezeu fiind Adevărul – Binele în sine, înseamnă că și sufletul, în intimitatea alcătuirii sale este lumină, o lumină care se poate îmbogăți prin fapte bune sau se poate micșora prin cele rele. […] tot astfel, fiecare dintre noi, cu partea de întuneric ascunsă în suflet ca o cetate întărită a satanei, alcătuim împreună, suflet lângă suflet, cetate lângă cetate, un regat al întunericului. În consecință, așa cum un regat cuprinde în sine mai multe cetăți iar mai multe regate formează o împărăție, tot așa permitem existența în lume a unei împărății populate de demoni. Această antiteză a Împărăției cerurilor, împărăția întunericului, este în fiecare suflet care trăiește păcatul într-o formă sau alta”.

   Inconștiența oamenilor se va putea înlocui, sunt de părere unii, cu omul conștient a fi autorul drumului său. Schimbarea se face din interiorul individului spre exterior, calitatea societății începe a se forma deci, cu starea de spirit a individului.   Scoaterea umbrelor la lumină se poate face cu efort, cu bunătate și cu dragoste de semeni. Există umbre, dar există și „universul de lumină”!

   C. G. Jung încheie un articol al său intitulat „Bătălia împotriva umbrei” cu  propunerea de a  încerca extragerea de învățăminte din cele întâmplate în anii celui de – al doilea război mondial, articol ce conține idei generale aplicabile oricând și oriunde în lume: „Puterea distructivă a armelor noastre a depășit orice măsură și asta obligă omenirea să-și pună întrebarea de natură psihologică: este oare starea spirituală și morală a oamenilor care hotărăsc folosirea acestor arme pe măsura enormelor urmări pe care le-ar putea avea?”

Vavila Popovici – Carolina de Nord