Cuvânt și iubire

Nicolae BĂCIUŢ: Doamnă Milena Munteanu, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit să răspundeţi la întrebările de mai jos.

Milena MUNTEANU: Stimate domnule Băciuţ, în primul rând aş vrea să vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la ancheta pe care aţi iniţiat-o. Interesantă topică şi tot mai relevantă, având în vedere exodul tot mai numeros al românilor.

Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

Milena MUNTEANU: Indiferent de motivul ce a determinat plecarea, ca emigrant laşi în urmă oameni dragi, familie, prieteni, precum şi locuri dragi. Obiceiuri. Obişnuinţe. Ajungi să duci dorul, să-l porţi oriunde ai fi. Când am scris cartea „Departe de ţara cu dor”, mă refeream tocmai la faptul că rămâi cu gândul la ce ţi-e drag. De departe înveţi să vezi lucrurile cu altă înţelegere, cu altă îngăduintă şi altă căldură. Poate că în ţara te iritau anumite lucruri. De departe, însă, vezi aceşti factori ca mai puţin agravanţi, înţelegi realitatea de acasă prin alte filtre. Câştigi, de fapt, o nouă perspectivă, influenţată şi de distanţă. Revenind însă la întrebarea despre familia ruptă în două, pe de o parte îţi lipsesc cei dragi de acasă, dar ajungi să lipseşti şi tu de la momentele importante din viaţa lor.

Un moment pe care l-am conştientizat este momentul în care ajungi să-ţi înmormîntezi părinţii în locurile de adopţie. Pentru mine a fost când tatăl meu, în loc să fie înmormântat în cimitirul din Grui din Săliştea Sibiului, lângă ai săi, şi-a găsit locul de veci în cimitirul Mount Pleasant din Toronto, care a fost, în clipa morţii sale neaşteptate, cel mai aproape. Bunicul meu, tatăl tatălui meu, plecase în America înainte de primul război mondial. El a stat acolo circa 10 ani, apoi a revenit în ţară. Familia lui a trăit la Săliştea Sibiului, iar el a fost înmormântat tot acolo. Tatăl meu a plecat la copii in Canada. Cum a sosit, a avut o mare neşansă. E probabil primul din neamul nostru care e înmormântat altundeva decât acasă. Mi se pare un fapt semnificativ. Noi aprindem mai des o lumânare la cimitirul Mount Pleasant din Toronto decât la cimitirul din Sălişte, unde sunt toţi ceilalţi, de generaţii, până la cei din negura timpului.

Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

Milena MUNTEANU: Nu ştiu dacă sunt aceleaşi vămi pentru toată lumea. Probabil că fiecare experienăă e diferită. Depinde, desigur, de momentul, locul şi condiţiile emigrării, ce e sigur e că plonjezi într-o lume foarte diferită de cea de acasă. În mod clar, există un prag cultural, care nu e uşor de trecut. În primul rînd, pentru că trebuie să realizezi că cei din jurul tău înţeleg altfel lumea înconjurătoare. Apoi, trebuie să încerci să-i înţelegi. Apoi, să încerci să te faci înţeles. Este vorba despre crearea unor poduri de înţelegere umană şi nu este totdeauna simplu sa le construieşti. Sunt convinsă că sunt şi alte praguri, în unele cazuri vorbim de praguri de subzistentă, dar eu nu pot să vorbesc despre asta. La noi nu s-a pus problema. Am fost suficient de norocoşi să plecăm în condiţiile în care am avut totdeauna ce mânca. Nici n-am dormit pe sub poduri. Sunt unii care au emigrat trecând Dunărea înot sau traversând graniţa pe jos. În câte unii s-a şi tras şi câţiva nici nu au ajuns pe malul celălalt. Din fericire eu n-am avut o astfel de experienţă. Dar, chiar şi aşa, chiar având un statut legal la sosire (care nu e puţin lucru), totuşi, începutul nu a fost simplu nici aşa. De ce? Pentru că la început eşti derutat de ceea ce te înconjoară, căci nu înţelegi complet lumea adoptivă.

La vremea plecării noastre nici nu era atâta informaţie disponibilă cum este acum şi n-am prea ştiut la ce să ne aşteptăm. Un prag necesar este găsirea unui loc de muncă. Aici depinde de meseria fiecăruia, dacă e uşor sa pătrunzi în domeniu, sau dacă trebuie s-o iei de la început. Cred că există şi nişte praguri sentimentale. De dor. Legate de amintirile pe care le ai din vremea copilăriei. Este dorul de muzica de bucium, cum spun unii… Este dorul de societatea tradiţională care probabil că nu mai e intactă nici acasă, ea trăind acum mai mult în amintirile noastre.

Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

Milena MUNTEANU: Cred că şi în cadrul emigraţiei româneşti sunt diferenţe, care au de-a face cu ţara, chiar şi cu oraşul de destinaţie. Cu momentul emigrării. S-a remarcat corect că motivaţiile din perioada emigraţiei au determinat chiar compoziţia exilului. Modul de comportare. Bănuiesc că diversele comunităţi româneşti au avut de răzbătut în mod diferit, în funcţie de condiţiile oferite de societăţile adoptive. Exilul (de oriunde) ajunge deci să funcţioneze în condiţii foarte diverse, care depind de o grămadă de factori. Totuşi, indiferent de aceste variabile, mi-ar place să cred că emigraţia română păstrează acelaşi gen de implicare cu ţara mamă şi aceeaşi coeziune, ca alte etnii care migrează prin lume. Mi-ar place să cred că emigraţia noastră va ţine rândurile aproape, că se va crea o comunitate românească puternică, care îşi aduce aminte de interesele tării, pe care le sprijină. Devine cu atât mai important, cu cât proporţia de români care trăiesc acum în afara graniţelor ţării a crescut aşa mult în ultimii ani.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

Milena MUNTEANU: Aici vorbesc doar din scurta mea experienţă scriitoricească de la Toronto. Probabil că dacă nu plecam de acasă, n-aş fi ajuns să mă mărturisesc pe hârtie. Scrisul mi se trage de la dorul de casă. Este adevărat că avusesem întotdeauna o uşurinţă, luasem premii la olimpiade, învăţasem limbi străine şi citisem mult. Scriam cu plăcere, de plăcere, pentru sufletul meu, dar nu mă gândisem să public. La un moment dat mi s-a oferit o rubrică permanentă la revista „Observatorul” din Toronto, dar acolo scriam să servesc comunitatea, simţeam că am ceva de restituit…Recent, am fost chiar luată pe sus de reacţia surprinzător de pozitivă, emoţională chiar, la cartea mea „Departe de ţara  cu dor”.

Ce şanse are un scriitor român care pleacă în exil? Depinde. Probabil că bariera de limbă va persista, pentru cei ce nu găndesc în limba ţării de adopţie. Întrebarea este dacă ai aceeaşi abilitate, dacă poţi exprima nuanţele în aceeaşi măsură… Sigur că există întotdeauna opţiunea traducerii din limba maternă… sau chiar a scrisului numai în limba maternă, aşa cum o fac mulţi, adresându-te românului de acasă, sau celui plecat. Pe scurt, românului. De oriunde. Printre scriitorii plecaţi există realizări şi recunoaşteri remarcabile ca cele ale lui Cioran, Ionesco, etc. Sunt rare, însă. Cazul Herthei Muller, deşi notabil, este diferit prin aceea că a scris direct în limba sa maternă (germana)

Întrebaţi care sunt şansele omului de ştiinţă. Noi am plecat din ţară ca oameni de ştiinţă. Studiasem calculatoarele. În caz că lucrezi într-un domeniu în care se caută ştiinţa ta de carte şi eşti bine pregătit, este relativ uşor să pătrunzi în domeniul ştiintelor exacte. Mult mai uşor dacât în ale scrisului. La venirea în Canada, după trei interviuri în trei oraşe, eu am avut trei oferte de serviciu. Aţi putea spune că nu poate fi mai uşor decît atât, nu-i aşa? Aşa este. Totuşi, nu tuturor le-a venit la fel de uşor.  Depinde şi de noroc. Alţii, cu aceeaşi meserie, doar pentru că au emigrat pe timpul recesiunii, au stat fără slujbă cu anii. Indiferent de meserie, este important să fii pregătit pentru momentul deschiderii portiţei spre următorul pas pe care îl ai de făcut. Inainte.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

Milena MUNTEANU: Cum se poate afirma profesional un exilat? Prin muncă asiduă şi prin înţelegerea lumii în care activează. Cu viziune despre ceea ce este şi poate deveni. Cu încredere în forţele proprii. Cu sănătate şi noroc. Eventual, cu ajutorul comunităţii…sau a altora. Dacă este. Sunt ţări în care statutul social se obţine mai greu, indiferent ce realizări profesionale ai. Poţi fi un medic sau un inginer bun, dar tot vei fi privit ca un métèque (venetic, în franceză). De eticheta asta poate că nu scapă nici copiii, nici nepoţii tăi, cei nenăscuţi încă. Din acest punct de vedere, în Canada este altfel. Dacă eşti bun, ţi se deschid uşi. Eşti invitat oriunde.

Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

Milena MUNTEANU: Ca exilat ştii că eşti altfel şi uneori simţi că eşti privit ca fiind „altfel”. Nu cred însă că am fost discriminată. Există, totuşi ceva în firea umană, este dovedit chiar ştiintific, printr-un experiment cunoscut făcut la Universitatea Yale din Statele Unite, că toţi oamenii preferă să se înconjoare cu oameni ce le seamănă sau au ceva în comun. Este în firea omului. E dovedit că şi copiii mici îi preferă pe cei ce au aceleaşi preferinţe ca ei. Este, probabil, o adaptare la mediu. Aici nu mă refer la culoarea pielii sau la alte caracteristici rasiale, ci chiar la o preferinţă comună (pentru ce echipă chibiţezi, sau dacă îţi plac aceiaşi biscuiţi). Se pare că ne plac mai mult cei cu care avem ceva în comun sau cei cu care ne asemănăm în orice fel, chiar dacă ne uneşte doar o preferinţă comună.

Sunt deci cu atât mai recunoscătoare că nouă ni s-au dat şanse egale într-o lume nouă, că s-a investit chiar în noi, deşi eram doar nişte străini. Probabil că facem parte dintre cei norocoşi. Atunci, mă întreb, oare cum să nu extindem şi noi o mână de ajutor sau un gând de înţelegere, când şi alţii ni le-au oferit nouă? După plecarea din ţară eu am fost absorbită de gândul reuşitei în lumea nouă, aşa că am muncit greu şi bine. Acum simt că pot contribui într-un fel oarecare, ba pot chiar să-mi ofer timpul făcând câte un mic gest să-i ajut pe alţii. Eu nu pot schimba faţa lumii, dar dacă fiecare contribuim cu ceva, poate că în final ajutorul nostru ajunge sa conteze. N-ar fi oare grozav să ajungem ca, împreună, să ne schimbăm soarta?

Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

Milena MUNTEANU: Din păcate, eu nu sunt un om religios. Totuşi, toţi ne punem speranţa în ajutorul divin când plecăm la drum lung, nu-i aşa? Din acest punct de vedere exilul te aduce mai aproape de Dumnezeu. Dar nu numai din acest motiv interesat şi superficial. Aş vrea să vorbesc puţin despre rolul credinţei pentru comunitate.  Aş spune că de multe ori exilaţii se întâlnesc în jurul bisericii. Îşi pomenesc morţii, îşi botează copiii. Când ne-am stabilit la Toronto exista doar o biserică românească, acum aud că ar fi cinci. Creşte comunitatea? Creşte oare credinţa?  Se păstrează credinţa? Mi-e greu să spun.

Prieteniile? Contează foarte mult. Ai nevoie de puncte de sprijin, de oameni pe care să-i găseşti necondiţionat. În cazul meu, au fost două momente cruciale, în care prieteni apropiaţi mi-au deschis capul şi drumul. Primul a fost când un prieten apropiat mi-a spus la telefon ce fel de limbaje de programare se caută – aşa că am putut să mă pregătesc pentru ce mă aştepta. Al doilea moment la fel de important a fost când doi scriitori, independent unul faţă de celălalt, m-au încurajat pe drumul scrisului, dându-mi o şansă pe care n-aş fi avut-o altfel. Prieteniile contează. Ca puncte de sprijin necondiţionate, de inspiraţie şi suport.

Sunt de fapt mult mai mulţi factori care contează în susţinerea exilului. Chiar şi un magazin de produse culinare româneşti poate avea un efect de liant, căci acolo te întâlneşti cu cei ca tine, ba chiar găseşti un ziar românesc, un afiş la un spectacol, în afara mâncării ca la mama acasă… Te bucuri să găseşti chiar o Eugenia, de al cărui gust îţi aduci aminte din copilărie. Oare să fie un magazin alimentar un factor în continuarea tradiţiei şi a memoriei colective?  Da, chiar aşa suntem de înfometaţi şi însetaţi de gustul lumii de acasă.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

Milena MUNTEANU: Mă tem că nu pot comenta.

Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.

Milena MUNTEANU: Bănuiesc că la un moment dat exista o diferenţă clară între emigraţii plecaţi pe motive ideologice şi cei plecaţi din motive economice. Cred însă că anumite bariere ideologice au fost ridicate, bănuiesc că unele diferenţe ideologice s-au mai estompat (mai mult sau mai puţin). Totuşi şi astăzi anumite convingeri continuă să ne facă să trăim, din acest punct de vedere, în lumi diferite, oriunde vieţuim.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

Milena MUNTEANU: Bănuiesc că depinde de persoană. Probabil că bătrînul care pleacă din ţară să meargă la copii, îşi doreşte să stea cu nepoţii. Probabil că tânărul emigrant vrea să-şi croiască o viaţa nouă (o altfel de viaţă?). Eu cred că emigrantul este prins între două forţe contradictorii. Pe de o parte, vrea să se integreze şi să reuşească în ţara de adopţie, pe de altă parte vrea să rămână ceea ce este. În Canada se înţelege acest lucru. Eu mă minunez cu ce generozitate finanţează Canada comunităţile diverse să-şi continue limba şi obiceiurile de acasă. Noul venit, cu cât are mai multă libertate să rămână ceea ce este, cu atât vrea să contribuie mai mult la o astfel de societate permisivă şi tolerantă.

Noi n-am plecat de acasă de săraci ce eram, şi nici din lipsa şanselor de reuşită. Aveam ce ne trebuia. Cu toate acestea, în 1990 m-a speriat intervenţia minerilor în capitală. Când forţa brută îşi face dreptate cu parul, ba chiar este încurajată şi instigată de la vârf…iar apoi i se multumeşte pentru grija pe care a avut-o pentru rondurile de flori…atunci m-am simţit strivită de inabilitatea de a schimba lucrurile dinăuntru. La vremea aceea mi-am zis că trebuie să am grijă de imediat, să am grijă de mine, ca mai apoi să fiu şi eu în stare să dau vreun ajutor cuiva.

Ce-l poate face fericit pe emigrant cu adevărat? O viaţă în care îşi regăseşte verticalitatea. Respectul pentru alţii şi respectul de sine.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

Milena MUNTEANU: Identitatea etnică se poate pierde uşor. Cu copii care nu vorbesc limba acasă şi care nu-şi practică obiceiurile şi tradiţiile. Românul e adaptabil şi ia cu uşurinţă culoarea mediului, nu cameleonic, ci pentru că înţelege, se adaptează şi vrea să reuşească. Adaptabilitatea este şi o binecuvântare, dar poate fi un blestem, căci putem fi asimilaţi cu uşurinţă. Trebuie deci să găsim ceva care să ne ajute să ne păstrăm identitatea: un simţ comunitar, o conştiinţă colectivă, orice altceva ce ne poate ţine împreună, indiferent cât de răsfiraţi suntem sau vom fi.

Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

Milena MUNTEANU: Cum sunt priviţi cei ce-şi caută o altă patrie? Întrebaţi cum sunt ei priviţi de către ţara adoptivă? Probabil că din nou, asta depinde atât de persoană, dar şi de cei ce privesc, de ţara în care emigrează. În Europa, cred că exilul românesc este mai criticat decât în Canada, de exemplu. De ce? Din multe motive. În primul rând pentru că în Canada se primesc imigranţi din lumea largă. Aşadar, eşti egalul oricui. Apoi, în Canada ajung mai greu cei certati cu legea, sau cei care au şanse mai mici să se integreze. În Europa problema e mai complexă şi datorită nivelului diferit de toleranţă. De fapt, toată Europa trece prin schimbări de mare adâncime cu efecte greu de anticipat.

O întrebare la fel de importantă este cum sunt priviţi românii care îşi caută o altă ţară, cum sunt ei priviţi la ei acasă? Sunt oare priviţi ca băieţi “isteţi”, care ştiu să se descurce? Sau poate că sunt judecaţi că întorc spatele problemelor comune şi se salvează personal?  Cred că în ultimii ani emigraţia română a devenit aşa de abundentă, încât devine un factor major ce afectează vitalitatea şi viabilitatea forţei de muncă de acasă. În aceste condiţii, când sunt aşa de mulţi care lucrează sau trăiesc în străinătate, comunitatea devine tot mai importantă. Mai cred că plecaţii de acasă (printre care mă număr şi eu) au o datorie faţă de ţară. Să nu uităm că mai toţi am învăţat carte pe bani publici. Unii dintre noi s-au afirmat, unii au primit chiar premii Nobel pentru ţara de destinaţie, nu însă şi pentru cea de origine… Alţii au făcut ce au putut şi ei pe unde au ajuns. Poate că fiecare ar trebui să ne gândim cu ce să contribuim, cu ce am putea ajuta ţara care ne-a format.

Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonul latin ,,ubi bene, ibi patria”!

Milena MUNTEANU: Bănuiesc că fiecare om vrea bine şi tot mai bine. De aia muncim, de aia învăţăm şi încercăm să ne clădim o viaţă mai bună. Oriunde am fi. Totuşi, când această căutare perpetuă este în conflict cu alte valori pe care le preţuim, atunci intri într-un conflict personal. Eu am rămas cu un sentiment de vinovăţie că am plecat de acasă. Sunt multe alte comunităţi care sunt răspîndite în lume, dar care se ajută mai mult şi mai bine decât o facem noi. Pentru români, care şi-au trăit istoria în acelaşi loc, migraţia masivă din ultimii ani este şi o mare noutate. Tocmai de aceea cred că trebuie să învăţăm să închegăm o comunitate care să functioneze chiar dacă suntem dispersaţi geografic, aşa cum suntem.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei? La neîmplinirile ei? La aşteptările ei?!

Milena MUNTEANU: Ţara natală se vede ca fiind în nevoie. Totuşi, puţini îi dau să mănânce. Mulţi ar vrea să tot ia. Totuşi, unii trimit bani acasă, îşi ajută compatrioţii, deschid business-uri, fac ce pot. Bănuiesc că s-ar putea face mai mult.

Cum se raportează exilul la valorile ţării? Depinde la care valori. Cele din străbuni, validate de timp, le-aş susţine oricând.  Alte „valori”, în care mulţi încă mai cred, chiar dacă au fost compromise, pentru că au fost duse la extrem, au frânt chiar coloana vertebrală a moştenirii noastre din moşi-strămoşi. Aşadar, ne-au dăunat mai mult decât ne-au servit.

Nicolae BĂCIUŢ: Cine, de ce s-ar reîntoarce din exil în patria mamă?

Milena MUNTEANU: De dor. Să dea o mână de ajutor.  Să facă o diferenţă, acolo unde pot. Poate pentru că simt că sunt mai aproape de sufletul ţării şi nu se simt acasă în altă parte. Din convingere că locul românului e la el acasă. Că vor să se  pensioneze acasă, sau din diverse alte motive. Poate poate chiar să facă bani, căci uneori se pot face bani şi acasă… depinde, din nou, de circumstanţe.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce compromisuri nu poate evita un român care alege să emigreze?

Milena MUNTEANU: Stau să mă întreb dacă te poate obliga cineva să faci compromisuri. Nu e oare compromisul o alegere personală? Poate că ea este mai probabilă sub anumite circumstanţe… dar dacă nu îţi place ce se cere de la tine, ai oricând opţiunea să refuzi. Bănuiesc că şi dacă stăteam acasă ne simţeam forţaţi să facem compromisuri, nu-i aşa? Sau nu? Depinde ce alegi să faci. Să fii. Nu vorbesc aici de cazuri fortuite în care eşti forţat(ă) să oferi servicii sexuale sau de altă natură, împotriva voinţei tale… căci sunt şi astfel de cazuri. Ele sunt regretabile şi extreme, dar nu cred că se pot generaliza. Compromisul nu e neapărat necesar, deşi probabil că mulţi simt că au compromis într-un fel sau altul.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce mai înseamnă pentru el patriotismul, naţionalismul?

Milena MUNTEANU: Mulţi emigraţi sunt şi rămân patrioţi. Vorbim de cei care doresc binele ţării, care ajută, contribuie cu ceva, care încurajează valorile comune. În Toronto există o şcoală românească, un ziar românesc (ba chiar mai multe), biserici româneşti, magazine româneşti, etc. Unele sunt făcute din motive lucrative, altele din motive complet altruiste. Indiferent de motive, efectul e acelaşi: toate ajută la păstrarea memoriei  colective, la continuarea unor tradiţii. Apoi, sunt fel de fel de modalităţi de a contribui: de la a-ţi învăţa copilul să vorbească româneşte, pană la respectul transmis lui pentru valorile învăţate acasă.  Perpetuate, prin el, mai departe. Asta, dacă dorim să fim şi mîine ceea ce suntem azi.

——————————————

MUNTEANU (LIŢOIU) Milena, scriitoare, născută în 26 martie 1962,  la Craiova. Stabilită în Canada. Absolventă Universităţii din Craiova şi a Universităţii din Toronto. Autoarea cărţilor: „Departe de Ţara cu Dor”, şi „Amintiri din Ţara Soarelui Răsare”. Are o colaboratoare frecventă cu mai multe reviste de limbă română din jurul lumii: „Observatorul”, „Confluenţe Literare”, „Cetatea lui Bucur”, „Prolitera”. Revista de Recenzii”, „Starpress”, ş.a. În anul 2013 a fost câştigătoarea Marelui Premiu al Festivalului – Concurs de literatură „Rezonanţe Udeştene” pentru reportaj literar, din cadrul Festivalului European al Artelor „Ciprian Porumbescu”.