Sandu Cătinean: Un om bătrân, vorbind cu Dumnezeu
Un om bătrân, vorbind cu Dumnezeu
Cad tulburări de vânt, din Univers
Pe prispa unei case-mbătrânite
Uitări de timp se spulberă viclean
Pe paiele din curte, înnegrite
Un om bătrân, priveşte către stele
Oftând candid, a muguri de cuvânt
Şi-mpreunând a mâinilor durere
Şi-apleacă capul alb, către pământ
„De ce eşti Doamne-atât de-ndepărtat” ?
Îşi spuse-n şoaptă omul, tremurând
„De ce, tot ce-am iubit ne-ai nimicit” ?
Suspină trist, cutremurat de-un gând
O cucuvea se-agită-ntr-un copac
Prin satul părăsit, se plimbă umbre
Un dor din spaţiu pare-a fi strigat
De voci streine, printre cruci prea sumbre
Bătrânul strânge ochii-nlăcrimaţi
Iar palmele le-ntinde a rugare
Un câine trist, ce zornăie din lanţ
E singura din lume, arătare
În satul părsit, lumini nu sunt
Doar stele, felinare peste lume
Căci cei ce-au fost, acuma sunt pământ
A Unicei Creaţii, simple glume…
Din noaptea-ntunecoasă vin uitări
Ce murmură pe uliţi pustiite
A vieţii-ntunecate lungi cântări
Se strecură prin casele-adormite
Nimic n-a mai rămas nepărăsit
Ce-a fost sublim, acuma-i doar muzeu
Printre tăceri, se-aude suspinând
Un om bătrân, vorbind cu Dumnezeu …
Sandu Cătinean din Bonţida
