Vasile VOICULESCU: Bunavestire (Povestire)
Fecioara se trezi către a treia straja a nopții, în cântecul privighetorii.
Coborând încă uluit din vis pe clătinate punți de somn, sufletul ei amesteca impresiile. Întâi se făcea ca sunetele îmboboceau pe vrejul răsucit al unui viers, aci urcător și agățat în slava cu circei de triluri, aci căzând în hohote albe și-n ciorchini de suspin. Apoi i se năzări că se afla printre viermii ei blânzi, patuliți în dud, unul își țesea gogoașa din mătasea aeriană a melodiei și se-nchidea, nevăzut, într-o pâslă de cântec. Auzul harnic al fecioarei destrăma și torcea bo-rangicul cristalin al cântecului.
Când își dete seama că pasărea cânta aievea podobia luminii, sări la fereastră.
Dar acolo, în răsărit, nu se ivea volbura de flori. Pântecele alb al zorilor, îngreunat de mister, se zbătea în chinurile unei uriașe zămisliri. Carnea cerului se zbârcea și se întindea, în dureri, cutreierată de freamăte, scuturată de fiori. Însă țipătul alb de ușurare al dimineții întârzia și pruncul luminii nu zbucnea pe lume în pâraie de sânge ceresc.
Deodată, lăsând fecioria dimineții neatinsă, Soarele însuși se afla în odăița logodnicei consacrate. Arhanghelul sta în fața ei, întruchipat din seninul tot. Coborâtor din slăvi el pătrunse prin geamul neviolat.
Și totuși, afară, atins de vijelia fără vânt, plopul își îndoia tisnctul verde, ca o coloană de frunze lichide repezită în sus și curbată de legile căderii. Moile cataracte de foi ale palmierului se zbăteau spăimântate. Genele zorilor, lungi și negre, se lăsară la loc peste ochii închiși. Roata crugului se-ntoarse cu o spiță înapoi și peste lume atârna un amurg inginat. Numai trupul fecioarei se lumina de toată lumina înăbușită în zări.
Voievodul cerului aducea în mâna o veste: floare, sau stea cu raze de mireasmă? Ea lucea ca un crin de apă sfințită, în chipul unui lotus cu petalele-n cruce, cum urca din inima iezerelor sacre.
Fecioara căzu în genunchi și adora. Slemnea unei uriașe amintiri îi spinteca sufletul deșteptat: odinioară, când deschisese ochii întâi, zărise același chip, în rai.
Bucura-te, fecioară! Grăi Solul, întinzându-i crinul albei nuntiri. La lumina miinri arhanghelului ea își strevazu carnea, în care mijea de pe acum aurora unei imense dureri. Dar pe loc bucuria o înăbuși. Arătarea dumnezeiescului trimis fu mai covârșitoare ca glasul legiunilor de demoni ai suferinței urlând la un loc.
Prin însăși ființa lui, prințul cerului cânta lauda bucuriei, acatistul bunei vestiri. Bucura-te, fecioară! Bucuria e mai presus de durere, cum e raiul mai presus de iad. Durerea e turnată în carne, înfiptă în os Bucuria, nepipăită nicăieri, e pretutindenea în tine întreg: nu te bucuri numai cu un deget. Durerea alunecă din afară, șarpe hrănit cu spațiu și adăpat cu timp. Bucuria crește din launtru, zămislită ca un prunc viu, și-ți umple fiecare celulă de osanale. Bucuria e minunea cea mare, neștiută și nefolosită. Neîndemânatec, omul o mânuiește cum ar folosi un car, când ea este unealta de zburat. Pentru cine știe, ea-și deschide aripile, sus Mântuitorul însuși se va sui la cer nu prin durerea îndurată, ci prin bucuria jertfei.
Sfetnicul sfântului sta cu mâna întinsă Logodnica lua floarea și si-o puse în piept, în freamătul bucuriei universale: lumea trăi atunci un timp virgin de orice alt eveniment.
Răsadul dumnezeiesc se prinse. Căci era floarea preursita, lotusul, care se plăsmuiește adânc, în sânul lumilor de tină, dar care se smulge nomolului și se-nalță deasupra apelor. Rupându-se, târăște ca o ancoră lutul încleștat în rădăcini. Așa avea să se înalțe, după gestația pământească, germenul spiritual implântat în umanitate. Floarea slobodă, desprinsă din cătușele pământului, ancora din cer, se va ridica uriașă din străfund, biruind oceanul gravitației universale a păcatului, târând deasupra apelor existenței trecătoare, Ia lumina creatoare, lumea.
Atotpreștiutorul înger privea uimit transfigurarea fecioarei înaintea lui ședea acum, mareață, însăși creația plastică universală, Eva cosmică, mireasa duhului zămislitor, adorabila. În orbitele ei ardeau luceferii spațiului și, adunați acolo, toți îngerii cerului îi zâmbeau din ochii ei Sânii cu sfârcurile de Sori erau străbatuți de fluviile căilor lactee, alergând să hrănească rodul. Prin vinele ei alerga, cu globulele miliardelor de aștri, un sânge stelar, exilat pâna-n călcâiele cosmosului, mușcate de haos În carnea ei de stele palpitând de toată tinerețea veșniciei, dădeau și ieșeau toate porțile vieții deodată.
Arhanghelul se închina și porni înapoi.
La fereastra, o pasăre, solidară cu eternitatea ce-și deschisese arhivele, profetiza, pândind imensul zbucnet al răsăritului ținut în loc.
Fecioara, îngenunchiată, răsfrângea extazul radios al răsăritului lăuntric, în care Arhanghelul bucuriei, cu mâna întinsă, se afunda lin. Cu cât se depărta, cu atât năpraznica mărime a femeii scădea, până ce ajunse la măsura obișnuită omului pe lume.
Atunci, o perdea de lumina orbitoare căzu greu între lume și el.
Vasile VOICULESCU
Imagine: Botticelli-Buna Vestire
