Titus Vîjeu: Cultul și cultura icoanei
Identificasem în poezia din ultimii ani a Iulianei Popescu o aplecare spre meditația cristică („Iisus / mai murmură pe / Crucea de lumină și / poate că ne vom opri o clipă / să Îl ascultăm și să ne oglindim / în lacrima înaltă, în timp ce vom / pluti cu brațele deschise / pe sub Cerurile oarbe…” Trăirea lirică nu se desfășura însă, ca în nenumărate alte cazuri din poezia românească de azi în zona invocației divine ci în aceea a frământărilor interioare: „precum odinioară / stâlpnicii, aștepți singurătatea în / casa înălțată pe trunchiul de mesteacăn / alb și-nvăluit în șuieratul păsării cu / pene roșii, / cauți lumina / dincolo de viață…” Nu avem de-a face deci cu un misticism mai mult sau mai puțin circumstanțial ci cu o experiență gnoseologică determinată de conectarea simbolurilor bimilenare ale creștinismului la existența omului modern, agresat de o civilizație hipertehnologizantă; o coborâre spre izvoarele unei spiritualități remarcabile, aptă să sprijine ființa în încercarea sa de a-și salva rosturile inițiale, adeseori alterate de un parcurs istoric nelipsit de tragice încercări.
Apariția recentă a unei noi cărți a autoarei mi-a lămurit complexitatea demersului liric al Iulianei Paloda-Popescu, dezvoltat în temeiul credinței, al cunoașterii prin asumarea unor valori creștine neconvenționale. E vorba de masivul volum intitulat Istoricul constituirii colecției de icoane a Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” București. Metodologia conservării și restaurării icoanelor pe lemn și pe sticlă. Această informație riguroasă de pe coperta cărții ne trimite automat cu gândul la o cercetare științifică incitantă. Într-adevăr, cartea este în fapt teza de doctorat a Iulianei Popescu, redactată sub autoritatea academică a istoricului Ioan Opriș și susținută la Universitatea „Valahia” din Târgoviște. (De altfel, ea a apărut în tiparnița editurii „Bibliotheca” din același oraș, fostă Cetate de Scaun a Țării Românești și care cunoaște o redeșteptare culturală impresionantă în ultima vreme.)
Rezultat al unor ani de asiduă frecventare nu doar a colecției amintite în titlul lucrării ci și a unor vetre monahale și muzeistice din întreaga țară, cu erudite trimiteri la alcătuiri similare din afara granițelor noastre, lucrarea de doctorat în cauză este una dintre cele mai solide cercetări întreprinse în perimetrul academic al artelor vizuale. O spun în cunoștință de cauză, ca membru (și uneori președinte) al unor comisii de doctorat din domeniul de cercetare a artelor. Într-un moment în care sursele de informare electronice sunt accesate abuziv, în detrimentul studiului aplicat în biblioteci – lucrarea de doctorat a Iulianei Popescu reconfirmă autoritatea sursei primare a documentului scris prin frecventarea asiduă a manuscriselor și cărților ce susțin viabilitatea subiectului.
Miile de pagini parcurse aduc o informație bogată pe care gândirea originală a autoarei, întemeiată pe o cunoaștere directă a temei, o așează într-un sistem propriu de analiză a „universului mirific al icoanelor” ce i se revelează „ochilor sufletului credincios”, „pline de lumină și mister”. E vorba de acele „creații care ne apropie de Dumnezeu și care, adesea, poartă în ele răni adânci, lăsate de trecerea timpului peste materia trecătoare, fie de acțiunile distructive ale diverșilor factori”.
Am retranscris aceste gânduri aflate în „Argument”-ul cercetării pentru a evidenția – măcar în parte – frumusețea expresiei și implicarea afectivă a autoarei în crearea unei axiologii a icoanei în multipla ei ipostaziere. Căci icoana reprezintă un interes teologic (făcând parte din acea „teologie a imaginilor” prin care – după spusele lui Charles Delvoye, aceste „simboluri ale arhetipurilor îngăduiau oamenilor să se apropie de perceperea divinului”), dar și unul artistic, istoric ori științific. În plus, colecția analizată prioritar de doamna Iuliana Popescu, cea de la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” prezintă și un eminent caracter etnografic, ea fiind oglinda unei hărți spirituale a națiunii române. Realizate pe lemn, sticlă ori metal (mai nou și pe piatră) „icoanele impresionează în primul rând prin diversitatea tipologică și prin tehnicile artistice folosite de iconari pentru realizarea lor”. Spre deosebire de alte spații ale creștinătății răsăritene, în care identitatea autorilor e cunoscută (cazul colecției de la mănăstirea moscovită Andronikov, consacrată creațiilor lui Andrei Rubliov (1360-1430) și altor discipoli ai vestitului Teofan Grecul ce a impus modelul bizantin în „cea de-a III-a Romă”), la noi a domnit modestia anonimatului unor meșteri populari lipsiți de o cultură specială a imaginii dar cu atât mai surprinzători prin rezultatele artistice remarcabile ale lucrărilor lor.
În cazul icoanelor pe sticlă din Transilvania s-a reținut existența unor ateliere de familie, cum probabil s-au întâmplat lucrurile și cu xilogravurile țărănești (fenomen, se pare, unic) realizate lângă Cluj, la Hășdate. O formă particulară o reprezintă așa numitele „icoane de vatră” aparținând arealului oltenesc, ele „fiind cunoscute pentru funcția lor protectoare împotriva energiilor negative ce puteau pătrunde în casă prin singurul loc deschis – hornul vetrei”. Iată doar câteva realități artistice menite să ne individualizeze și să marcheze contribuția autohtonă la imensul tezaur creștin ce a impus credincioșilor acea venerație (proskynesis) ce avea să susțină credința creștină.
Episoadele iconoclaste din timpul bazileului bizantin Leon al III-lea, cel ce a ordonat incendierea, la 726, a imaginii cristice de deasupra porții Chalke a Constantinopolului, urmate de confruntările sângeroase din timpul lui Constantin al V-lea (741-775) au sfârșit prin restabilirea autorității icoanei care în timp, devine în lumea creștin-orientală legătura spațiului domestic cu divinitatea. Astfel încât „icoanele (…) din Școala românească au fost create fie de zugravii de biserici, fie de iconarii ce au trudit în taină în liniștea casei lor sau pe lângă atelierele mănăstirești, fie de călugării din diverse așezăminte monahale” spre slava Fiului Domnului și a Maicii Sale, a sfinților ce protejează în imaginarul colectiv viețile muritorilor. Cele peste 1200 de icoane aflate în colecția Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti” reprezintă un tezaur pe care Iuliana Popescu ni-l înfățișează pe larg, în funcție de structura lor materială, tehnicile în care au fost realizate și tematica iconografică, consemnând „caracteristicile esențiale, specifice diverselor epoci și școli” spre exhaustivă cercetare a unui nucleu artistic fundamental, rezultat al unor achiziții și donații inspirate, aflate astăzi la adăpost de degradări inerente, impuse de trecerea timpului și de bio-agresiuni destul de perfide.
Specializată în restaurarea și conservarea icoanelor, autoarea cărții atrage atenția asupra „atitudinilor inadecvate ale factorului uman față de bunurile cultural-artistice manifestate prin ignoranță, nepăsare, violență, manevrarea greșită a obiectelor” și a altor forme primejdioase, propunând în schimb soluții moderne de salvare a unui valoros patrimoniu.
Conceptul de Conservare curativă (activă) a icoanelor este asociat principiilor legislative în vigoare, astfel încât dobândim o veritabilă metodologie a conservării și restaurării în care experiența internațională în domeniu și cea indigenă își dau o profitabilă întâlnire.
Realizată în temeiul unei practici profesionale pasionante dar și a unei imense bibliografii [enciclopedii, tratate, albume, cărți de specialitate, surse arhivistice și legislative, publicații românești și străine, site-uri specializate și a unor surse inedite (note de curs, dactilograme ce-și așteaptă editorul etc.)] teza de doctorat a Iulianei Popescu este o dovadă că spiritul științific, susținut cu tenacitate poate conduce la apariția unui studiu de mare interes nu doar pentru specialiștii care lucrează în acest dificil domeniu al restaurării și conservării operelor de artă ci și pentru mai numeroșii iubitori ai acestor mărturii aflate în preajma noastră și care configurează un parcurs spiritual multisecular.
Căci, alături de impresionantele colecții de icoane din această parte de lume, de la Moscova la Salonic, de la Ohrid și Skopje la Rila și Sofia există în inima Bucureștiului acest buchet de imagini ale nevoii sufletești de a concentra însemnele divinității și de a le avea mereu aproape.
Când Iuliana Popescu a scris într-un poem că „voi rosti / cuvinte de lumină, / voi număra stelele albe și / roșii din icoana în care Iisus / Hristos pogoară de pe Crucea / înaltă și trece prin lanurile / vii, cu brațele deschise/ într-un alt veac…” știa fără îndoială că însăși icoana Coborârii de pe Cruce a Mântuitorului îi apără ființa și scrisul.
(Titus Vîjeu, Bucureştiul literar şi artistic, nr. 1/2015, p.17)
