Cuvânt și iubire

Nicolae BĂCIUŢ: Domnule Dumbravă, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit pe dumneavoastră şi pe cei pe care îi cunoaşteţi şi sunt împlicaţi în fenomenul exilului să răspundă la întrebările de mai jos.

 

Lucian DUMBRAVĂ: Mă simt onorat să particip la construcţia unei cărţi pe care doriţi să o publicaţi şi sper ca acest proiect al dumneavoastră să se desăvârşească. Poate se va reuşi, prin acest volum, estomparea unor mituri sau prejudecăţi privitoare la exilaţii români.

Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Este adevărat, multe familii s-au înjumătăţit, într-un acord impus de motive personale, în principiu de natură materială. Personal, nu am experienţa unor astfel de sentimente născute din îndepărtarea conjuncturală de familie, dar e uşor de presupus că această despărţire, care întotdeauna se decide a fi provizorie, atrage după sine frângeri dintre cele mai grele, dificil de suturat. În schimb, am înţeles foarte bine ce înseamnă sentimentul dezrădăcinării, al dezţelenirii de pământul din care ai fost creat, am înţeles ce înseamnă să nu mai poţi bea din seva pământului în care ţi-ai întins pentru întâia oară rădăcinile. Am crezut că toate acestea sunt un fel de poetizare patriotică, dar nu este aşa. O astfel de sete o simţi la nivel organic.

 

Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Acomodarea depinde, în primul rând, de felul în care te primeşte poporul căruia îi ceri găzduire. De fapt, de aici pornesc toate. Eu şi familia locuim în Portugalia, într-un mic orăşel (fost sat de pescari, odată) cu oameni liniştiţi, modeşti, lipsiţi de prejudecăţi etnice, oameni care dau atmosferei acel puls regulat şi calm, ce te-ndeamnă la activităţi boeme şi visare. Am avut neşansa de a avea unele probleme de sănătate şi, în acest context, şansa de a cunoaşte starea de umanism a acestor oameni, simpli şi idealişti. Pragul cel mai dificil de trecut, pentru mine, a fost şi rămâne cel al sentimentului expus ca răspuns la întrebarea dumneavoastră anterioară: setea sevei pământului din care am fost creat.

Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

 

Lucian DUMBRAVĂ: Consider că un exilat trebuie să-şi asume din momentul deciziei de a se exila, că va trebui să accepte cultura şi regulile poporului care-l primeşte. Asta nu înseamnă renunţarea la propriile reguli culturale sau de principiu, dar cu certitudine acest bagaj, ideologic să-i spunem, pe care-l aduci din ţara ta, nu trebuie impus în societea nouă pe care ai ales-o. Dacă îţi înţelegi statutul de oaspete, vei reacţiona în consecinţă şi atitudinile de bun simţ vin de la sine.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

 

Lucian DUMBRAVĂ:  Şansele unui scriitor de a se afirma în cultura literară a ţării de exil, este minimă. În primul rând, chiar dacă stăpâneşte limba ţării-gazdă la un nivel decent, scriitorul nu-şi poate rupe arta de ţara în care s-a născut, de limba în care a exprimat până la nivel de carte. Pentru un scriitor, cuvântul este ceva aproape sacralic, iar cuvântul înseamnă patrie, părinţi, bunici… A începe să expui, prin arta scrisă, gânduri, sentimente într-o limbă străină, devine un soi de act de trădare, negarea propriei identităţi. Desigur, se poate cocheta cu a produce literatură în altă limbă, ca un exerciţiu de putinţă, dar nu poţi creea cu adevărat, la nivel de emoţii, într-o limbă străină. Ar putea exista traduceri a operelor create, dar în vremea în care cartea este de interes codaş, e foarte dificil pentru un scriitor să obţină sprijin. Dar aceasta este o situaţie de care scriitorul se loveşte şi în propria lui ţară. Privitor la oamenii de ştiinţă, ei sunt ca şi pictorii, sculptorii, muzicienii: crează într-o limbă universală şi de interes universal. Diferenţa dintre ei şi artişti este că ştiinţa are prioritate în faţa artelor, prin urmare şansele lor de a se afirma sunt mult mai mari. Omul fără pretenţii intelectuale? Dacă este grădinar sau zugrav profesionist, satisfacţia lui constă în faptul că a reuşit să mai pună de-o-parte bani pentru un nou rând de ţigle pe casa de la ţară sau să schimbe gardul casei, din leaţuri de lemn, din satul natal, cu un gard din fier forjat. Este adevărat că pentru aceste idealuri munceşte din greu, dar are şi satisfacţia omului împlinit. În cazul în care lucrurile merg rău şi venitul îi este minim, intră în derută şi nu mai ştie pentru ce munceşte, iar de la derută la viciu nu e decât un pas şi ceva. Sunt însă şi oameni al căror vis este să ofere familiei un trai decent şi trimit mult din cât câştigă, familiei (dacă familia i-a rămas în ţară) bani cu care se achită facturile pe timp de iarnă, rata la apartament şi facultatea copiilor.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

 

Lucian DUMBRAVĂ: În primul rând, cum spuneam ceva mai-nainte, ţine de felul în care ştie să se integreze în noua societate. Dacă lasă o impresie pozitivă, îşi poate expune calităţile de meseriaş şi e apreciat în consecinţă. În cazul în care e refractar noilor reguli a unei noi societăţi, cu greu va fi lăsat să arate că din punct de vedere profesional are o bună pregătire. Mai ales dacă are o pregătire superioară, pentru că exilatul porneşte întotdeauna de la munca de jos, fiind nevoie de timp pentru a dovedi că poate mult mai mult.

Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Da, am simţit atitudine discriminatorie. Dar în înţelesul invers a ceea ce se înţelege, în general. prin termenul „discriminare”. Anume, adesea comportamentul unui funcţionar era mai afabil faţă de mine decât faţă de compatriotul său. Cunosc, însă, destule cazuri de discriminări crase, dar nu în Portugalia, ci în alte ţări menite exilului.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

 

Lucian DUMBRAVĂ: În general, cel puţin la început, există tendinţa de a se căuta refugiu în biserică. Asta atrage după sine câteva lucruri care susţin moralul: speranţa în Dumnezeire şi-n egida acesteia, găsirea de conaţionali şi, implicit, legarea unor prietenii. Nu în ultimul rând, mai este sentimentul că biserica e parte a patriei tale, găseşti o atmosferă familiară pe care o asociezi cu ţara din care ai plecat. Aici prieteniile sunt, în genere, calme şi stabile. Oraşul fiind relativ mic, majoritatea românilor se cunosc între ei, dar nu au construit o comunitate compactă, un fel de grup cu „toţi ai noştri împotriva lor”. Prieteniile constă în respect reciproc şi, dacă e cazul, ajutor, atunci când situaţia impune, dar totul se face cu discreţia bunului simţ.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Este irefutabil faptul că o omogenizare religioasă ar apropia mai mult popoarele ţărilor creştine, atitudinea oamenilor faţă de oameni ar fi alta. Nu ştiu însă ce şanse sunt ca această omogenizare să se întâmple, când suntem încă la stadiul în care un preot critică vehement un alt preot sau catolicii sar la gâtul protestanţilor. Dificil de schimbat mentalităţi inoculate vreme de mii de ani. Mie acest ecumenism îmi sună cam la fel de utopic precum comunismul lui Marx şi Engels.

Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să-i etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Cunosc o povestioară legată de întrebarea dumneavoastră: o ea venită din Ucraina, din motive pur economice, şi un el idealist, plecat din România cu ceva ani în urmă şi care a călătorit prin mai multe ţări Europene, preferând vizitarea de locuri noi, ţel atins prin banii pe care îi câştiga muncind pe anumite perioade în ţările în care decidea să stea mai mult. A ajuns în Portugalia, a cunoscut-o pe ea şi chiar dacă atunci nu au găsit o limbă comună de comunicare verbală, şi-au transmis sentimentele prin gesturi internaţionale. Acum au amândoi un ideal comun: de a-şi creşte cei doi copii şi de a le oferi din punct de vedere material, atât cât se poate. Ce vroiam să subliniez prin această paradigmă este că, indiferent de motivele pentru care ai plecat, se-ntâmplă ca idealismul şi nevoia materială să se întâlnească în acelaşi punct. Nu consider că necesitatea materială şi idealismul sunt două drepte paralele.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Este greu de dat un răspuns generalizat. Fericirea vine ca urmare a atingerii ţelului propus. Mici fericiri pe parcurs, când vezi că paşii nu sunt făcuţi redundant şi apoi fericirea apoteotică, pentru atingerea vârfului. Numai că fericire este prin el însuşi un termen abstract şi discutabil, fiecare înţelegând altceva prin fericire şi se pare că indiferent ce am înţelege, nu atingem acel apoteotic de care vorbeam, mai rămân mereu trepte de urcat. Nu neapărat că ar mai fi, dar fericirea care durează prea mult nu mai e fericire şi căutăm o altă fericire.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Din prea mult zel întru integrarea în noua societate. Poţi deveni atât de obsedat de a fi integrat, încât rişti să pierzi efectiv, nu numai identitatea naţională, ci şi identitatea de fiinţă.

Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Eu cred că, într-o destul de mare măsură, problema gravă e integrării exilaţilor a trecut. Poate datorită U.E. care a dat un alt sens imaginii frontierelor. Cum am tot repetat pe parcursul acestu interviu, dacă există disponibilitate la integrare din partea emigrantului, există şi disponibilitatea gazdei de a-l integra. Sigur, contează şi ţara de provenienţă. Unde sunt eu, de pildă, dacă spui că ai venit din România, te bat pe umăr înţelegători şi-ţi urează noroc. Dacă spui că eşti venit din Anglia, se uită cruciş şi sunt convinşi că ceva nu e-n regulă cu tine. Sigur, e vorba de contextul în care ai venit aici ca să munceşti.

Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin „Ubi bene, ibi patria”?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Dintotdeauna am considerat că omul nu aparţine efectiv unei patrii, ci Pământului. Oriunde un om se simte bine, acolo este locul lui. Dincolo de reperele de graniţe, rămân totuşi, acut, reperele de neam, de glie. Dacă poţi trece graniţele fără niciun fel de probleme de conştiinţă, nu poţi depăşi graniţele propriei firi, a unei ancestralităţi pe care n-am înţeles-o niciodată dar care, fără-ndoială, există şi care e-n strânsă legătură cu locul unde te-ai născut şi rădăcinile strămoşeşti.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei, la neîmplinirile ei, la aşteptările ei?!

 

Lucian DUMBRAVĂ: Cu nostalgie, în primul rând. Apoi, cu o strângere de inimă, pentru că din diverse motive, ai fost obligat să pleci dintr-un loc care pentru tine înseamnă mult. Dacă acomodarea într-o nouă ţară se poate face relativ uşor, nu te poţi obişnui cu motivul pentru care ai plecat din propria ţară. Sunt sentimente contradictorii, sentimentele fiului alungat din casa părintească. Firesc, trăieşti emoţiile poporului tău ca şi cum ai fi acolo, indiferent dacă aceste emoţii sunt din momente bune ale ţării sau din momente tragice. Este imposibil să nu-ţi pese de tot ce se întâmplă şi, prin urmare, să nu fii în simbioză cu poporul căruia i se-ntâmplă.

Nicolae BĂCIUŢ: Cine, şi de ce s-ar reîntoarce un exilat în patria mamă?

 

Lucian DUMBRAVĂ: Probabil că acela care a reuşit să-şi clădească, prin munca în străinătate, un viitor asigurat în România şi care a atins o anumită etate care-i permite retragerea la casa părintească sau unde şi-a cumpărat casă din banii câştigaţi. Cunosc astfel de cazuri. Ar mai fi cei dezamăgiţi de ce le oferă străinătatea, dar aceştia sunt, cu preoponderenţă, tineri pe care îi aşteaptă părinţii acasă, gata să-i întreţină în continuare. Tot ce se poate că dacă ţara natală ar oferi condiţii de trai similare cu ce oferă străinii, ar fi mulţi şi din toate categoriile, care s-ar reîntoarce.

———————————————–

A consemnat,

 

Nicolae BĂCIUŢ

Târgu-Mureş – Sydney (via internet)

23 martie 2015

———————————————–

 DUMBRAVĂ Lucian, poet şi prozator, născut la data de 15 martie 1974 în Târgu-Mureş. Liceu (1988-1992). Disponibilizat din sistemul bugetar în 2010. Emigrat în Portugalia, cu familia, în 2011. Cărţi publicate: „Departe de ţărm”, versuri, Editura NICO, 2009; „Spini de zăpadă”, versuri, Editura NICO, 2010; „Poeme pentru zile simple”, versuri, Editura NICO, 2010; „Povestiri în alb şi negru”, povestiri, Editura NICO, 2010; „Inimi de-o noapte”, versuri, Editura NICO, 2011; „Nopţi de ceară”, versuri, Editura NICO, 2011;  „Peronul de la linia moartă”, roman, Editura NICO, 2012; „Zăpezi pelagice”, versuri, Editura NICO, 2012; „Maidanul filosofilor”, roman, Editura NICO, 2013; ”Contemporan cu Istoria”, versuri, Editura eLiteratura, 2015. Antologii: „Insomnii mătăsoase”, antologie de poezie şi proză scurtă, Editura Pastel, 2012; „Meridiane lirice (Aripi de vis)” vol.2, antologia poeziei româneşti contemporane, Editura Armonii Culturale, 2013; „Autograf pentru m(â)ine”, lirică, proză şi arte plastice, Editura „Armonii culturale”, 2014. Premii: Premiul „Vatra Veche” pentru debut în proză cu volumul „Povestiri în alb şi negru”, 2011; Premiul special la Concursul Naţional de Literatură „Romulus Guga” 2011, pentru volumul „Inimi de-o noapte” – versuri.