Adrian Dinu Rachieru: Nicolae Breban şi „pulsiunea creaţiei”
Paradoxul e că un romancier în care, aparent, gâlgâie spontaneitatea, dezvoltă o literatură cu program, interesată de străfundurile insondabile. Din fericire, tezismul e slujit de un uriaş talent şi, astfel, corectat tacit. Breban nu cultivă scrisul frumos; încercarea de totalitate – utopia tangibilă asupra căreia gândeşte – presupune riscul greoiului, prolixitatea, redundanţa.
Orgoliul creator, mizând pe supremaţia romanului, a învins; în contextul exploziei şaizeciste, N. Breban a urcat impetuos spre statutul de „romancier al generaţiei”. Nichita, în anii de început, paria pe acel june atletic, fără volum încă, negrăbit, afişând, imperativ, o siguranţă nutrită de un imens orgoliu. Care, iată, peste ani, a rodit. Breban a visat să ajungă romancier şi această fascinaţie, „tulbure şi precoce”, l-a însoţit mereu.
Ajuns la o „bătrâneţe înaltă”, vital, traversând – recunoaşte – decenii dificile, confiscat de o „halucinaţie tematică”, „optzecistul” Nicolae Breban şi-a urmărit, cu tenacitate ardelenească, „nordică”, proiectul destinal. Doar entuziastul Nichita, împărţind, cu generozitate, „binecuvântări”, întrevăzuse („o nimerise”, cum zicea G. Dimisianu) marele destin de romancier al acelui ins cu alură atletică, sigur pe el, autoritar, rob al unor lecturi esenţiale, având ca „învăţători” pe Nietzsche, Dostoievski, Thomas Mann ş.a. Totuşi, cu o mărturisită „spaimă de viitor” (v. Confesiuni violente, 1994).
Sfătos, locvace, oferind, din belşug, „lămuriri”, încercând un bilanţ (subiectiv, fireşte) al „înţelegerii critice” de care s-a bucurat opera sa, Nicolae Breban polariza, însă, recepţia, aceasta fluctuând, crede prozatorul, între cecitate şi calomnie, alunecând chiar în denunţ politic (v. Răspuns criticilor mei). Evident, lucrurile nu stau chiar aşa, cărţile brebaniene au avut succes, iar autorul n-a fost nicidecum „ignorat”. E drept, şi din alte pricini. Dacă orice tânăr talentat, orgolios, ambiţios este, necesarmente, un paranoid (recunoştea însuşi Breban), scriitorul a avut răbdare cu sine. După ani de aşteptare a părăsit, fără regrete, acel caiet albastru şi scrisul „plat, fals, şcolăresc”, a vrut „să spargă închisoarea” (cum s-a exprimat, în 1968, la o întrevedere cu Nicolae Ceauşescu), a urcat rapid în ierarhia literară (redactor-şef la România literară) şi politică (membru supleant al CC al PCR, timp de doi ani). Şi a urmat gestul „necugetat” al demisiei, trimisă prin poştă, de la Paris, sfidând dictatura ceauşistă, atunci incipientă, oricum edulcorată faţă de anii stalinişti, cu ecouri în presa momentului (Le Monde, La quinzaine littéraire), denunţând „minirevoluţia culturală”. Poziţia sa directă, frontală contra Tezelor din iulie (1971) l-a „despovărat” de funcţii şi privilegii, condamnându-l, însă, la ani de marginalitate. Asumându-şi riscurile carierei şi eliberându-se moral, în contextul unei schizofrenii sociale în galop. Revenind intempestiv în ţară, cu şansa unei duble cetăţenii, scriind masiv, publicând cu dificultăţi, făcând figura unui harnic şi influent „lepros social”.
Adrian Dinu RACHIERU
