Ion Humă: Comentarii asupra articolului ,,Creștinism și capitalism” de prof. Viorel Roman
Stimate domnule profesor Viorel Roman,
Am primit şi eu mesajul Dv. din Bangkok. Aş putea spune că acesta este semnificativ prin omisiunea elocventă a relatărilor despre lumea altfel plină de culoare, pentru noi europenii, a acelor locuri în care v-aţi aflat de-a lungul mai multor zile. Cum rezultă, nu aţi lăsat în urmă o Europă uitată, abandonându-vă senzaţiei epidermice a turistului grăbit să ofere retinei noi imagini; dimpotrivă, v-au urmărit ca un ecou problemele de aici, mai ales întrebările pe care vi le puneţi de o bucată de vreme cât priveşte destinul civilizaţiei creştine într-o lume care, astăzi, se globalizează depersonalizant şi contradictoriu.
Cu ceva timp în urmă, mă frapa în articolele Dv. tonul absolutizant în care, după mine, trataţi diferenţele dintre creştinismul occidental ( privit de Dv. îndeosebi din unghiul catolicismului) şi ortodoxism, propriu bunei părţi a lumii est-europene. E drept, întâlneam ca şi acum îndemnul la unitatea dorită a creştinismului, privită nu doar ca bază spirituală a unităţii originare a Continentului, ci şi ca un factor efectiv de convergenţă şi integrare europeană contemporană. Dar îndemnul în cauză nu avea forţa persuasivă pe care o constat de această dată; în parte, pentru că era aproape pus în surdină de preocuparea de a evidenţia cu precădere ceea ce desparte aripile creştinismului (cu efecte supralicitate şi asupra pretinselor diferenţe de metalitate şi cultură dintre ardeleni şi „restul românilor, «moldo-valahi», cum îi mai numiţi); tot în parte, deoarece soluţia preconizată a refacerii unităţii creştine era, după Dv., aceea a unităţii cu Roma”, înţeleasă în ultimă instanţă ca o topire reductivă a valorilor ortodoxismului în arealul spiritual catolic. Constat de această dată că nu mai susţineţi – cel puţin explicit – prevalenţa necondiţionată a imperativului unităţii creştine. După cum afirmaţi acum, „Creştinismul respiră cu doi plămâni”, ceea ce induce ideea că fiecare pas spre unitatea creştină adevărată se face prin dialog şi contribuţie valorică reciproc recunoscută fiecăreia dintre părţi. În acest sens, vă puneţi îndreptăţite speranţe în Sinodul Panortodox din 2016 de la Constantinopol, chemat să ofere, în ordinea lui, deschiderea spre refacerea unităţii creştine. Fără aceasta din urmă, aşa cum adăugaţi pe bună dreptate, „fractura dintre est şi vest generează conflicte binecunoscute de la Marea Schismă la Războiul rece”.
Mi se pare de asemenea semnificativ faptul că priviţi refacerea unităţii creştine şi ca un factor favorizant al depăşirii crizei moral-politice occidentale, caracterizată, cum scrieţi, prin „deformări grave: ateism, modernism, materialism, naţionalism, fascism, socialism, naţional-socialism, consumerism”.
Pe fondul neînţelegerilor de un mileniu încoace dintre catolicism şi ortodoxism, s-a creat, cum remarcaţi, „un întreg catalog de prejudecăţi reciproce”, multiplicate astăzi şi care, la rându-le, după cum se poate observa, alimentează ca un feed-back schisma de la începutul mileniului al doilea. Conştientizarea lor este primul pas spre aşteptata concordie, ea însăşi atât salt decisiv, cât şi manifestare a doritei unităţi, apte să redea viziunii creştine coerenţa şi forţa spirituală primordială.
Cred însă că depăşirea prejudecăţilor – această necesară pledoarie pe care o faceţi –, are ea însăşi un prag ce trebuie depăşit şi care, în opinia mea, subzistă încă în modul în care puneţi în discuţie cauza. Iată, între altele, afirmaţia că „Revoluţia papală din secolele XI-XIII a pus bazele civilizaţiei occidentale actuale”. Dar se ştie că factorul religios nu ar fi putut juca rolul pe care l-a avut în afirmarea civilizaţiei occidentale decât integrat unui ansamblu socio-istoric de factori evolutivi, între care acelora tehnico-ştiinţific şi economic capitalist, însoţiţi de treptate secularizări instituţionale şi psohosociale inevitabile, le revenea procesual o importanţă decisivă. Iar „dreptul, individualitatea şi proprietatea privată de la romani” nu au evoluat, cum estimaţi, „în slujba escatoligiei şi eticii Bibliei”; nu doar sorgintea precreştină a celor dintâi, ci şi finalitatea lor, cu vector concurenţial spre o economie de piaţă întemeiată în principiul materialist al producţiei de mărfuri şi profitului, le-a făcut să depăşească în timp intersectările cu mobilurile, câte au fost, de natură religioasă. Însăşi etica protestantă a muncii nu a putut feri evoluţia Occidentului de înstrăinările insularizării individului, de ceea ce chiar Dv. numiţi a fi ”laicismul arogant” şi de celelalte definitorii manifestări secularizante ale vieţii, înclusiv libertinajul lubric de astăzi, acoperit moral şi juridic prin ideologia deformant-egocentristă a drepturilor omului, pretins model universalist al libertăţii umane. Iar teza că principiul individualităţii şi instituţia de drept a proprietăţii private constituie „o sinteză străină ortodoxiei”, se însoţeşte la rându-i, chiar în limitele adevărului ei, aşa cum este proclamat, cu o serie de mentalităţi inoperante pentru dialogul scontat al celor două spaţii culturale europene totuşi centripete. Aşa cum am desprins pe larg în răspunsul meu anterior la cărţile Dv., Estul european a excelat prin zidirea religioasă eminamente sufletească a omului, în fond complementară laturii pragmatice a prezenţei omului în lume, ilustrată de epopeea capitalismului. Faptul că valorile individualităţii şi proprietăţii private sunt un construct etic şi politico-juridic cu accent occidental nu este în sine o lipsă a Europei estice, ci o contribuţie a Vestului continental. Estul, în condiţiile sale istorice, de a căror evoluţie nu a fost străin nici Vestul, a oferit Europei şi, de ce nu, lumii întregi prinosul său de continuitate spirituală a antichităţii romane, cu valorizări de sinteză umanistă a cărei bogăţie şi acuitate este cu atât mai evidentă şi necesară astăzi în depăşirea crizei spirituale a postmodernismului globalist. Toate acestea nu sunt însă, aşa cum totuşi asertaţi, o dovadă că „ortodocşii cred în superioritatea lor duhovnicească şi sobornicească” în raport cu Occidentul. Ar fi o vanitate contrazisă de substanţa metafizică a ortodoxiei, ce se refuză orgoliului luciferic.
În context, Dv. susţineţi că, în timp ce „occidentalii îl preamăresc pe Creator prin muncă […], ortodocşii cred că astfel El este mai degrabă […] trădat”. După mine, şi această teză se alimentează într-o apreciere reductivă. Ar fi superfluu să trec în revistă pleiada personalităţilor est-europene înscrise definitiv în istoria descoperirilor ştiinţifice fundamentale ori de ordin tehnic reprezentativ, evidenţiind, ca şi creaţia populară ori de cultură majoră a popoarelor est-europene, vocaţia şi elogiul adus muncii omeneşti, împletite însă aici cu poate mai susţinute aspiraţii metafizice întregitoare pentru orizontul existenţial al lui homo faber!
Pe de altă parte, vorbiţi de o „revoltă ortodoxă” a Rusiei lui Putin, a Greciei premierului Tsipras, dar şi a premierului român Victor Ponta. Dar revigorarea Maicii Rusii sub semnul panslavismului nu face din ortodoxismul post-sovietic un scop în sine; e doar un mijloc de propagandă expansionistă servind obiective politice, nu misionarist-dogmatice. Iar grecii nu vor decât să tragă foloase şi dintr-o parte şi din cealaltă parte a Europei: foloase financiare, nu religioase. În context, refuzul guvernului român de a prelungi Acordul cu FMI rezidă în eşecul dovedit al măsurilor de redresare economică impuse României şi altor state de această agentură cămătărească internaţionalistă; nici căutând cu lumânarea nu am putea găsi la mijloc motivaţii religioase. Încât, România ortodoxă, într-o măsură şi unită ori reformată, şi nu numai, nu are nicio legătură cu aşa-zisa revoltă ortodoxă putiniană. Nu doar originea de neam, de stat şi de cultură, în care însăşi confesiunea ortodoxă s-a înscris la noi ca un factor coagulant al valorilor europene integrative, ci tot ceea ce ne recomandă în istoria europeană ne plasează conjunct în cadrul mişcării ei centripete. E drept, am iradiat, în năzuinţa noastră creativă, în spaţii trans-est-europene, dar nu am rămas ţintuiţi în proiecte străine orizontului nostru formativ. Încât, apartenenţa nu trebuie să o mai demonstrăm, deşi trebuie să o întreţinem permanent!
Astăzi, într-o lume inerent, deşi deloc integral şi definitiv secularizată, factorul religios nu mai poate fi ridicat la rangul cauzal-explicativ al ansamblului determinării istorice, după cum nici nu poate fi ignorat, când conflictele politice la scară planetară se înveşmântă religios. Să fie oare fiecare epocă istorică un etern Ev Mediu, cu intensiuni diferite, dar de care să nu ne dăm seama? Sau e cazul să facem din sentimentul religios unul dintre acele sentimente superioare, de autocunoaştere şi, totodată, de concordie universală, de proiectare în perenitatea condiţiei umane? Aici cred că putem miza pe miraculoasa energie constructivă a credinţelor. Altfel, ele ne aruncă, ca şi până acum, în prăpastia intoleranţei. Nu ştiu, de aceea, dacă mult invocata întrebare privind destinul secolului XXI – dacă va fi un secol religios sau nu va exista deloc – nu ar trebui să cedeze alteia: cum să eliberăm cathartic energiile credinţelor în absolut pentru a clădi, pe cât posibil neînstrăinant şi nici iluzoriu, o lume a concordiei universale!
Domnule profesor Viorel Roman, vă doresc o primăvară frumoasă, cu deosebite realizări şi sănătate!
Cu preţuire,
Ioan HUMĂ
1 de Mărţişor 2015
Iaşi
