Cuvânt și iubire

Gerul năpraznic şi zilele mohorâte de la jumătatea lunii ianuarie îi ţineau pe cei mai mulţi oameni în casele lor. Gheaţa de pe trotuare nu fusese îndepărtată de angajaţii primăriei şi devenise periculoasă din cauza mormanelor de zăpadă aruncate de pe străzi, care îngustau circulaţia pietonilor. Părintele Vichentie înainta cu greu printre ele şi îşi dădu seama că nu va ajunge prea repede la mitropolie. Se opri lângă statuia lui Eminescu din faţa Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi. Privind-o îşi dădu seama că multe din evenimentele importante ale vieţii lui au fost legate de Mihai Eminescu şi de ziua de 15 ianuarie.

– Cât de mult m-ai influenţat Eminescule! – murmură el în barbă.

Îşi aduse aminte că a fost făcut pionier în urmă cu aproape jumătate de veac în faţa statuii lui Eminescu din Ipoteşti. Drumul din Coşula lui natală la Ipoteşti a fost făcut într-un autobuz vechi, neîncălzit, pe o şosea plină de gropi şi necurăţată de zăpadă, iar pe dealul de la Cătămăreşti un cauciuc a explodat, maşina s-a oprit în şanţ şi copiii au mers până în Ipoteşti pe jos, ajungând îngheţaţi la serbare. Picioarele i s-au udat şi apoi i-au îngheţat, iar învăţătoarea, secretarul de partid şi medicul comunei s-au străduit să-i încălzească pe el şi pe ceilalţi copii, întârziind festivităţile.

Tot pe 15 ianuarie, 14 ani mai târziu, a fost făcut membru al partidului comunist în aceiaşi comună natală a marelui poet. Atunci pancarta de deasupra consiliului popular a fost smulsă de vânt şi în cădere i-a julit urechea şi umărul stâng. A revenit în acelaşi consiliu popular din Ipoteşti după 5 ani la o şedinţă a biroului judeţean de partid pentru a fi numit oficial viceprimar al comunei Copălău, ca să părăsească funcţia tot într-o zi de 15 ianuarie, la scurt timp după evenimentele tulburi din decembrie 1989. Atunci s-a angajat la Judecătoria din Botoşani în speranţa că va intra într-o lume nouă pe care să o slujească, dar şi-a dat seama curând că în Judecătorie avea loc mai curând o batjocorire a ideii de dreptate, o siluire a ei. Sentinţele erau date la ordin şi favorizau fără nici o jenă pe foştii lui colegi din partidul comunist şi pe susţinătorii acestora. De multe ori a încercat să-şi convingă şefii măcar să mimeze mai mult respectul legilor şi al dreptăţii, dar sâcâielile lui începeau să fie privite ca o îndepărtare de vechii aliaţi.

– Te-a virusat şi pe tine propaganda capitalistă anglo-americană! – îi spuneau vechii secretari de partid, iar el roşea ruşinat.

– E de-al nostru, măi! – spunea câte unul privindu-l cum se fâstâcea jenat. Încă nu e pierdut, dar nu înţelege prea bine că justiţia trebuie să slujească puterea patriotică, nu prostimea şi duşmanii ţării.

Iar el a continuat să execute cuminte ordinele primite până când, tot într-o zi de 15 ianuarie, maşina în care se afla a deraiat pe dealurile de lângă Târgu Neamţ şi s-a rostogolit câţiva zeci de metri, prinzându-i corpul între scaun şi volan. Atunci a văzut o femeie apărând din senin lângă el, care l-a scos din maşină cu uşurinţă, ca pe un bagaj şi i-a pansat rana de la picior. Lui i se părea că rana de la gât era mai gravă căci îl umpluse de sânge, dar ea l-a liniştit spunându-i:

            – O să porţi barbă şi nu o să se mai vadă, dar o să ai multe drumuri de făcut în viaţă şi trebuie să poţi merge.

A terminat repede, l-a sărutat pe frunte, i-a făcut o cruce mare binecuvântându-l şi a dispărut tocmai când sirena ambulanţei se auzea foarte aproape. La spitalul de urgenţă doctorii au constatat că rănile erau superficiale, dar foarte bine curăţate şi pansate şi l-au întrebat cine l-a îngrijit. El nu apucase nici măcar să mulţumească femeii care-l ajutase şi nu ştia cine este şi cum o cheamă dar, ridicându-şi privirea pe pereţii camerei de gardă, a văzut icoana Maicii Domnului şi a fost sigur că ea l-a vindecat. A fost atât de zguduit de această descoperire, că s-a ridicat de pe patul de spital ca un creştin convins. Atunci a îngenunchiat pentru prima oară în faţa unei icoane şi i-a promis Maicii Domnului că o va sluji până la sfârşitul zilelor lui şi va merge oriunde-l va trimite ea.

S-a întors la Judecătorie total schimbat şi colegii i-au spus că avea un fel ciudat de a privi, o exaltare care-i lumina tot corpul şi-l făcea să nu mai aibă frică de nimeni, intrând în birourile şefilor şi cerându-le în mod expres să înceteze să mai facă rău oamenilor judecând strâmb. Enervat, unul din superiori i-a înscenat rapid o sustragere a unei sume mici de bani (1.000 lei, echivalentul a 10 ouă) şi l-a arestat preventiv, în ideea că se va trezi la realitate şi va reveni cel dinaintea accidentului. Dar credinţa în inima lui creştea cu asemenea intensitate că nu mai putea fi stăpânită, transformând închisoarea într-un loc de prozelitism, vorbindu-le celorlalţi arestaţi de minunea petrecută cu el, devorând cărţile religioase aduse de preotul penitenciarului. Nu avea ochi pentru mizeriile şi nedreptăţile din celule, nu îl deranja aglomeraţia din camere şi intra cu ajutorul rugăciunii inimii într-o stare de transă, în care vedea aievea întâmplările vieţii lui şi ale altora într-o altă perspectivă, în care toate se legau şi o forţă a binelui se lupta să răzbată şi să pună bună rânduială.

Experienţa juridică l-a ajutat să iasă din închisoare şi să câştige procesul după aproape un an de judecată ajunsă până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dar nu s-a mai întors la Judecătorie pentru a-şi relua funcţia, ci s-a dus direct la mânăstirea Secu şi a cerut să fie primit în rândul călugărilor. Stareţul l-a luat sub aripa lui, i-a devenit duhovnic, iar el a devenit juristul mânăstirii. Acolo a început să scrie primele poezii creştine. Publicase şi înainte două volume de poezii, dar i se păreau acum total lipsite de har deşi încercase şi atunci să-l imite pe Eminescu. În micuţa lui chilie, marele poet i se revela ca un mistic profund pe care n-a reuşit să-l înţeleagă deşi l-a citit de nenumărate ori. În starea de exaltare, de nebunie pentru Hristos, prin care trec mulţi în perioada de noviciat, a simţit că în sufletul lui se revarsă ceva din talentul lui Mihai Eminescu şi a ştiut că nu trebuie să piardă acel dar. Scria cu o pasiune pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Volumul lui de versuri „Lacrima lui Hristos” a cunoscut rapid gloria literară, obţinând premiul Festivalului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” tot într-o zi de 15 ianuarie, iar vestea că un călugăr a primit cel mai mare premiu de poezie din ţară a ajuns curând la urechile stareţului Iustin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă, care l-a luat pe lângă el şi l-a îndemnat să scrie la revistele pe care le edita. Sub influenţa acelui cunoscut duhovnic, a ajuns să înţeleagă cu mare claritate în ce rătăcire anticreştină a trăit cât timp a fost activist comunist, cât de mult rău le-a făcut creştinilor prin funcţiile pe care le-a deţinut şi, mai presus de toate, a înţeles că are o datorie să repare nu doar răul făcut de el lumii, ci şi răul făcut de ceilalţi comunişti. A început o muncă uriaşă de punere în valoare a celor prigoniţi de socialismul ateist, de santificare a celor morţi în închisorile comuniste, de scoatere la lumină a producţiilor literare creştine, ascunse de autorii lor şi de urmaşii acestora prin diverse sertare de teama represaliilor. În fruntea unei echipe de călugări de la Petru Vodă a început la Aiud să cerceteze gropile în care au fost aruncaţi deţinuţii morţi în închisoare, descoperind sute de moaşte, de trupuri neputrezite şi schelete frumos mirositoare. Pentru că prima lui facultate absolvită era în domeniul construcţiilor, a fost pus de părintele Iustin Pârvu să construiască la Aiud Memorialul Martirilor Anticomunişti, iar apoi mânăstirea de la Cergăul Mic. Curând, faima celor două construcţii ridicate de el a devenit naţională, locuri de pelerinaj pentru mulţi credincioşi şi subiecte de dezbateri aprinse în presă.

Toată această muncă făcută cu conştiinciozitate nu părea să-l împlinească, iar părintele Iustin Pârvu şi-a dat seama că sufletul lui tânjeşte după altceva mai înalt şi mai profund. Aşa că l-a trimis pe Athos la vechiul lui prieten Petroniu Tănase, stareţul schitului Prodromu care, văzându-i înclinaţiile literare, l-a pus să scrie despre vieţile celor mai importanţi călugări care s-au nevoit pe Muntele Sfânt. Munca de documentare, lungile interviuri cu cei care i-au cunoscut pe acei mari duhovnici, l-au scos pe părintele Vichentie din schit, mai întâi dormind câteva zile în câte-o chilie ridicată în vârf de munte, apoi în câte-o grotă scobită în stâncă, pe urmă rătăcind săptămâni îndelungate în căutarea unui pustnic cu har despre care auzea că are darul înainte-vederii, până când a ajuns să revină la schit doar în marile posturi pentru a se spovedi şi împărtăşi. Primind de la un pelerin un cort, o saltea gonflabilă şi o pătură, se pornea prin pustia athonită atent la urmele de pe pietre, pentru a găsi ascunse printre stânci căsuţele unor pustnici, lângă care se aciua muncind alături de ei, participând la slujbe împreună şi învăţându-le încet-încet limba, mai întâi greaca, apoi rusa, bulgara, engleza şi sârba.

Vreme de câţiva ani a trăit ca un pustnic, muncind la bucătărie sau în atelierele unor chilii pentru a primi cele două mese zilnice. Iar atunci când sărăcia era prea mare şi hrana era greu de obţinut, picta câteva icoane şi cobora în portul Daphne pentru a le vinde pelerinilor sau a le da la schimb pentru câteva pâini şi portocale.

Tot într-o zi de 15 ianuarie, pe când se afla în port, a văzut un bărbat cu 2-3 ani mai tânăr decât el, care privea neajutorat în jur şi s-a dus spre el dăruindu-i una din icoane şi întrebându-l unde vrea să meargă. I-a spus în rusă că-l cheamă Saşa şi că a venit să-şi găsească un duhovnic să se spovedească. Părintele Vichentie i-a popus să-i fie ghid şi să meargă împreună să vadă câteva mânăstiri şi schituri, să-i prezinte câţiva părinţi despre care ştia că sunt văzători în duh şi căutaţi pentru vorbele pline de har pe care le spuneau. Saşa era tăcut şi-i privea cu suspiciune pe mulţi dintre călugării ce-i erau prezentaţi. Tot mergând pe la mânăstirea Pantelimon, la Vechiul Russikon şi la Sfântul Ilie, părintele Vichentie îi vorbea cu însufleţire despre minunile petrecute în acele locuri, îi spunea întâmplările legate de fiecare icoană, de fiecare chilie, de fiecare altar şi de marii sfinţi ruşi care au trecut pe-acolo. Nici Vichentie nu era de fel un om vorbăreţ, ba chiar i se părea că pustnicindu-se atât de mult a uitat să vorbească, dar vedea că tăcerea lui Saşa se datorează unor grele taine care-i apăsau sufletul şi vorbea neîncetat pentru a-l face să uite de sine, pentru a-l rupe de gândurile lui şi a-i abate atenţia spre minuni şi lucruri mai înălţătoare. La schitul Sfânta Ana, unde el slujea împreună cu alţi călugări români, basarabeni şi greci, a trebuit să spovedească un pelerin venit special pentru el, iar Saşa l-a privit pe acesta din urmă cum se ridică tulburat, dar luminat şi eliberat de povara păcatelor ţinute-n suflet multă vreme, încât un imbold l-a împins să-i ceară părintelui Vichentie să-l spovedească şi pe el, dar punându-l în gardă că va fi o spovedanie lungă şi periculoasă, ce-i va schimba viaţa definitiv.

A aflat astfel că îl cheamă Aleksandr Litvinenko şi că a fost ofiţer al serviciilor secrete ruse. Vreme de 8 ore i-a spus despre toate misiunile pe care le-a avut în KGB şi FSB, despre grupurile de crimă organizată pe care aceste servicii le-au controlat şi coordonat în Rusia şi în multe alte ţări, despre oligarhii, politicienii, jurnaliştii, oamenii de ştiinţă şi activiştii civici pe care i-a promovat şi protejat în toate statele lumii. Un puhoi de nume, de cifre, de date şi de informaţii se revărsa parcă în capul călugărului într-o formă mai tulburătoare decât în orice roman de spionaj citit până atunci. Se chinuia să reţină cât mai multe şi să facă legătura între întâmplările povestite, căci Saşa îl introdusese prin spovedania lui în epicentrul celor mai mari şi mai ascunse jocuri ale geopoliticii mondiale. Îşi uitase atribuţiile de duhovnic şi vedea parcă aievea toate maşinaţiunile serviciilor secrete, înţelegea sensurile ascunse ale celor mai mari acţiuni politice de pe planetă şi mai ales din Estul Europei. Evenimentele din ultimele decenii din România căpătau pentru el alt sens, iar Saşa i-a spus sute de nume ale personalităţilor române aflate în solda Rusiei. Parcă toată istoria ţării lui a fost scrisă de nişte păpuşari cinici, iar el, asemeni tuturor celorlalţi locuitori, a trăit cu pasiune un rol stupid, din care nu a putut ieşi nici după ce s-a călugărit, căci toată renaşterea creştină a fost programată la Kremlin de oameni care îl urau pe Hristos dar voiau să-l folosească în planurile lor de cucerire a lumii. Şi i-a vorbit de noul păpuşar-şef Vladimir Putin, de jafurile şi crimele pe care le-a ordonat şi despre pericolul pe care-l reprezintă pentru omenire acest individ.

– Nu te întreb părinte dacă mă mai pot mântui după relele pe care le-am făcut. Mai degrabă te-am ales să mă ajuţi să le repar, căci de ele oricât voi fugi nu voi putea scăpa. Am fugit în Londra, dar spionii ruşi au venit după mine şi chiar şi aici pe Muntele Sfânt au trimis destui agenţi. Soluţia este să-i neutralizăm fără să-şi dea seama, să le anulăm puterea de a face rău. Dacă le scoatem ruşilor de sub control Athosul, România, Polonia şi ţările baltice, le-am scos toată Europa de Est din subordine. Pentru ideologii ruşi cine controlează Europa de Est controlează întreaga lume şi bătălia pe acest colţ de lume se va accentua în perioada următoare.

– Ce pot face eu, un călugăr sărac, fără bani şi fără relaţii?

– Îi poţi deconspira ca agenţi străini unul câte unul pe toţi călugării spioni de aici. Apoi pe cei din ţara ta şi din ţările din jur. Totul e să începi cu primii 3-4 oameni, că pe urmă lucrurile vor merge de la sine.

Părintele nu i-a dat nici un canon, căci şi-a dat seama că şi-a luat singur unul mai mare decât putea duce un om obişnuit, dar nu l-a împărtăşit decât după încă 3 zile de spovedit şi de povestit, ca să poată înţelege mai bine cum poate opri pericolul rus ce se ivea ameninţător la orizont.

După ce Litvinenko a plecat spre Londra, Vichentie i-a cerut părintelui Petroniu Tănase de la schitul românesc Prodromu să-l spovedească şi i-a spus cele relatate de spionul rus, ştiind că stareţul era un anticomunist convins, un duhovnic respectat în tot muntele şi cu putere de influenţă în rândul autorităţilor. Cu discreţie şi cu tact, acesta i-a alungat din Athos pe toţi agenţii ruşi din mânăstirea Marea Lavră, trimiţându-i sub porunca ascultării în diverse ţări din Asia, America de Sud sau Africa pentru a propaga acolo credinţa ortodoxă. Cu sprijinul câtorva stareţi din Sfânta Chinotită, a reuşit să-i îndepărteze şi pe alţi călugări şi pe falşii lor discipoli, iar pe unii să-i izoleze în chilii aflate departe de centrele de putere ale Athosului. Nu a fost o acţiune uşoară şi chiar patriarhul Moscovei s-a plâns de hărţuirea la care sunt supuşi călugării ruşi, dar Vichentie a adus în locul lor tot ruşi de la mânăstirea Solovetsky din arhipelagul aflat în nordul Rusiei, de la Sfântul Chiril din Belozersky de pe malul lacului Siverskoye, de la Lavra Sfântului Serghie de Radonej din Posad, de la Lavra Pecerska din Kiev, de la mânăstirea Sergheev de lângă Sankt Petersburg şi de la alte mânăstiri ruseşti de mare faimă.

La un an de la acea întâlnire a fost chemat la Londra să spovedească şi alţi ruşi aflaţi acolo în exil. Pe 15 ianuarie 2006 l-a cunoscut pe Boris Berezovski, un miliardar rus, fost oficial guvernamental apropiat al preşedintelui Boris Elţin, deputat, matematician, inginer şi academician, evreu botezat ortodox după ce a scăpat în mod miraculos dintr-un atentat pus la cale de cineva din serviciile secrete ruseşti subordonat vechiului lui adversar Vladimir Putin. Spovedania lui a fost mai scurtă, dar mai riguros organizată, despre generalii care l-au lovit şi pe care i-a distrus sau cu care încă se confruntă, despre complicatele afaceri cu petrol, gaze, ciment, automobile, media şi calculatoare. Faptul că unul din cei mai bogaţi oameni ai lumii l-a ales pe el, unul dintre cei mai săraci oameni de pe faţa pământului, să-i fie duhovnic, îl umplea de mirare dar şi de bucurie, căci vedea că renunţarea la lumea lui i-a deschis alte lumi mai complicate, mai dificil de înţeles, dar în care vedea că este util, oferind înţelegere şi iertarea de păcate.

Ruşii şi ucrainienii care gravitau în jurul miliardarului s-au spovedit şi ei la părintele Vichentie, iar faima călugărului athonit anticomunist s-a răspândit cu repeziciune în lumea londoneză, mai ales după ce Boris Berezovski i-a publicat în limba engleză o antologie de poezii. Vreme de două luni a fost asaltat continuu de curioşi veniţi să vadă cum arată un pustnic din Sfântul Munte, de oameni dornici să se spovedească pentru prima oară în viaţă. După ce tabloidul britanic The Sun i-a făcut o scurtă prezentare, iar BBC Two a prezentat un reportaj despre ascetul athonit poliglot, poet, jurist, inginer constructor şi teolog, care trăieşte de mulţi ani fără bani împărtăşind deopotrivă miliardari şi sărăntoci, ce a convertit la ortodoxie sute de creştini anglicani şi adună la slujbe atât de mulţi de credincioşi încât nu au loc nu doar în biserică, dar nici măcar pe străduţele din jurul ei, călugărul Vichentie a fost nevoit să părăsească Londra în faţa avalanşei de curioşi. A revenit însă la câteva luni, când Aleksandr Litvinenko l-a anunţat că a fost iradiat şi că nu crede că va scăpa cu viaţă din acel atentat. Moartea celebrului spion a înrăutăţit relaţiile dintre Regatul Unit şi Rusia, iar Vichentie a fost anchetat de serviciile secrete engleze şi filat o vreme datorită refuzului de a spune informaţii aflate sub pecetea tainei spovedaniei.

S-a retras din nou în pustia athonită de la Sfânta Ana, dar sufletul îi era tulburat de evenimentele prin care trecuse şi de lucrurile pe care le aflase. Oamenii lui Berezovski l-au mai căutat de câteva ori şi l-au rugat să-i sprijine, devenind duhovnicul lui Victor Iuşcenko şi Ruslana Lijiciko în Kiev, Anatoli Ciubais şi Boris Nemţov în Moscova. Călătorea dintr-un loc în altul, ascultând secretele unor mari oameni ai lumii. Simţea că Estul Europei a început să fiarbă, că centrele de putere se întăresc pentru a ataca şi a cuceri noi spaţii şi resurse, că formaţiuni atee, islamice, mafiote, se adună pentru a da un asalt valorilor creştine ale bătrânului continent şi că el are o misiune grea: să ţină piept acestui asalt. De multe ori îşi reproşa că a devenit un călugăr vagabond, folosit de serviciile secrete în bătălii murdare şi îşi dorea să se oprească, să se retragă la schitul lui din Sfântul Munte, dar de fiecare dată îşi aducea aminte de miracolul salvării lui de către Maica Domnului şi de vorbele spuse atunci, că va călători mult.

– Poate ăsta este destinul meu – îşi zicea adeseori – să colind lumea şi să-i fac pe mai marii ţărilor să nu uite de Hristos. Nu mai sunt un călugăr de mânăstire, ci un călugăr al palatelor puterii.

De multe ori le spunea românilor pe care-i întâlnea că preşedintele Traian Băsescu este un fals democrat, că s-a înconjurat de o mafie securistă de sorginte rusească, că în România nu există partide creştine ci doar ramuri ale aceluiaşi partid comunist. Dar puţini îl luau în serios căci unii voiau să creadă că există formaţiuni anticomuniste, iar alţii nu voiau ca oamenii Bisericii să abordeze chestiuni politice. Nu mică le-a fost mirarea celor care-l cunoşteau când au văzut că se implică în bătălia politică din vara anului 2012 de partea preşedintelui Băsescu.

– E un asalt împotriva lui Hristos, nu al unui preşedinte, le spunea el tuturor. Priviţi cu atenţie cine se află în spatele celor care vor să-l dărâme pe Băsescu. E un asalt al Rusiei împotriva României, sprijinită de forţe islamice, care vor să distrugă Europa creştină. Aici nu e doar o bătălie între două forţe româneşti. Profitând de acest război s-a pornit un alt război nevăzut. Nu doar că statele s-au pus în mişcare interesate în slăbirea României, dar şi sus în cer au început să se mişte duhurile necurate pentru a-l alunga pe Hristos din Europa.

Văzând că nici măcar cei din partidul prezidenţial nu se mobilizează şi-şi acceptă înfrângerea fără să fi făcut măcar o rezistenţă formală, părintele Vichentie a pornit spre Berlin hotărât s-o convingă pe cancelara Angela Merkel să se opună asaltului antihristic de la Bucureşti. Cu sprijinul oamenilor importanţi pe care ajunsese să-i cunoască, uşile Cancelariei Germaniei i s-au deschis, doamna Merkel l-a ascultat cu interes şi nu doar că l-a crezut dar, ca adevărată fiică de preot, a simţit că este datoare să oprească lovitura de stat socialistă. De faţă cu el l-a sunat pe preşedintele SUA Barack Obama şi i-a cerut să-şi asume public sprijinirea lui Traian Băsescu şi apoi a ieşit în conferinţă de presă alături de părintele Vichentie denunţând atacul asupra statului de drept de la Bucureşti. I-a cerut telefonic preşedintelui român să saboteze referendumul de suspendare şi să organizeze rezistenţa prin boicotarea participării la vot. Victoria împotriva comuniştilor români era fragilă, preşedintele şi cei din anturajul lui erau corupţi şi urâţi de populaţie şi un lider creştin încă nu se făcuse remarcat. Cu ajutorul unui sociolog, Vichentie l-a identificat pe primarul oraşului Sibiu, neamţul Klaus Iohannis, ca un potenţial preşedinte puternic şi a început să vorbească despre promovarea lui în toate mediile internaţionale.

Asasinarea lui Boris Berezovski în martie 2013 l-a făcut pe Vichentie să se retragă în chilia lui athonită. Frica începuse să pună stăpânire pe el. Doi din fii lui duhovniceşti au murit în condiţii suspecte şi se temea că vor urma şi alţii în acest război al lumilor. Moartea stareţului Petroniu Tănase cu doi ani înainte îl răvăşise mai mult decât voia să recunoască. Nu reuşea să găsească un alt preot la care să se spovedească şi care să-l înţeleagă, să-l îndrume, să-l sprijine. Mulţi călugări priveau cu suspiciune lungile lui ieşiri în afara muntelui. Pentru ei un călugăr este însurat cu mânăstirea şi prin tunderea în monahism a făcut legământul despărţirii de lume. Agăţarea lui Vichentie de lume li se părea o îndepărtare de canoanele ortodoxe, iar sprijinul pe care i-l arătau făţiş unii stareţi şi mari pustnici fără nici o explicaţie, li se părea unora ceva ocult. Pentru mulţi călugări el era cel care le-a cerut să boicoteze vizita pe Athos a patriarhului Kiril al Moscovei şi al întregii Rusii, lucru care nu li se părea în ordine, căci unii visau la o armonie a tuturor ortodocşilor şi nu agreau facţiuni naţionaliste printre creştinii de rit oriental.

Ar fi vrut să se ascundă, să se topească în masa călugărilor anonimi ai Muntelui şi de multe ori încerca acest lucru, dar diverşi oameni veneau să-l caute şi trebuia să iasă la lumină şi să pornească din nou la drum. Acea vânzoleală crescândă de pelerini pe Athos din ultimul deceniu îi era atribuită lui Vichentie în mare măsură şi mulţi se plângeau că Muntelui Sfânt i-a dispărut liniştea tradiţională, atât de necesară pentru a ajunge la trăiri mistice înalte.

La sfârşitul lunii decembrie 2013 părintele se porni spre Kiev pentru a petrece sărbătoarea Crăciunului alături de fii lui duhovniceşti de acolo, sperând să se întoarcă repede la chilia lui athonită de la Sfânta Ana. Ajuns în capitala Ucrainei a văzut mulţimi de tineri scandând împotriva preşedintelui filorus în piaţa Maidan. Mitingul prelungit i-a adus aminte de Piaţa Universităţii din Bucureşti, de modul în care a fost distrusă acea mişcare, de umilinţele la care au fost supuşi liderii ei şi de refuzul Bisericii Ortodoxe de a se implica în susţinerea revendicărilor lor democratice. Şi în Kiev – la fel ca aproape un sfert de veac în urmă în Bucureşti – ierarhii bisericilor ortodoxe susţineau făţiş politica preşedintelui, acuzându-i pe manifestanţi că sunt manipulaţi de duşmanii occidentali sau spunând că se ţin departe de jocurile politice. Doar greco-catolicii hotărâse să fie alături de popor, lăsând deschise bisericile 24 de ore din 24, oferind adăpost şi mese calde şi celebrând Sfânta Liturghie în mijlocul protestanţilor aflaţi în piaţa Maidan. Părintele Vichentie a ridicat şi el într-un cort o capelă ortodoxă cu altar, crucifix şi icoane, spunându-le manifestanţilor că slujitorii Bisericii Ortodoxe trebuie să asculte cu atenţie vocile oamenilor aflaţi în grija lor duhovnicească.

– Dacă preoţii ortodocşi refuză să fie alături de voi, înseamnă că nu înţeleg esenţa creştinismului – spunea el la microfon, iar vocea lui puternică se auzea în toată piaţa. Dumnezeu este întotdeauna alături de cei care luptă pentru dreptate. Prin acţiunea voastră recreştinaţi Ucraina şi arătaţi lumii că valorile europene care au fundamente creştine nu au pălit în inima voastră oricât s-au luptat pentru acest lucru ateii aflaţi la putere în ultimul secol.

Vestea că în mijlocul protestanţilor din Maidan a venit un călugăr tocmai de la Athos s-a răspândit cu iuţeală şi mai mulţi preoţi şi călugări s-au alăturat lui. În jurul lui s-au strâns şi catolici, greco-catolici, ortodocşi de rit vechi sau nou, aparţinând patriarhiei de la Moscova sau Kiev. Solidarizarea unor reprezentaţi din toate bisericile creştine şi slujbele ţinute împreună într-o armonie nemaiîntâlnită până atunci au dat un nou suflu mişcărilor protestatare din piaţă. Oameni din diverse localităţi din Ucraina, dar şi din alte ţări veneau să participe la manifestaţiile antiprezidenţiale, iar în multe oraşe pieţele centrale au început să fie ocupate de demonstranţi.

Trei ofiţeri din forţele speciale Berkut l-au atacat într-o noapte pe Vichentie în cortul în care dormea în piaţă, dar ţipetele lui i-au trezit pe manifestanţi, care au reuşit să-l salveze. A doua zi cortul lui a fost ţinta unor rafale cu gloanţe de pe clădirile învecinate, rănind doi călugări de la mânăstirea Sfântul Iona care slujeau alături de el. Înţelegând că asaltul asupra manifestanţilor este iminent, primarul Kievului Vitali Kliciko – fiul lui duhovnicesc, un cunoscut boxer devenit lider al manifestanţilor – l-a scos în secret din piaţă, iar un om de-al lui de încredere l-a condus sute de kilometri până la graniţa cu România.

Participând mai bine de două săptămâni la manifestaţiile anticomuniste şi antiruseşti din Kiev, Vichentie a înţeles cu mai multă claritate că Vladimir Putin are un plan de recucerire a ţărilor din Estul Europei şi că se bazează foarte mult pe sprijinul bisericilor ortodoxe. Trebuia să-i convingă pe mitropoliţii români să oprească sprijinul electoral acordat comuniştilor şi ştia că era ceva foarte greu de făcut, căci comuniştii se arătaseră foarte prietenoşi faţă de Biserică în ultimii ani finanţându-i toate proiectele.

Se opri mai întâi la Festivalul de poezie „Mihai Eminescu” din Botoşani pentru a-şi saluta vechii prieteni scriitori şi pentru a-i anunţa despre iminenta lansare a cărţii ”Ctitorii şi aşezăminte româneşti la Sfântul Munte Athos”. Manuscrisul ei a fost citit şi primit cu bucurie de mulţi scriitori prezenţi. Unii au vrut să ciocnească un pahar de vin pentru această carte ce urma să aibă un succes garantat. Cele trei zile ale Festivalului l-au deconectat şi a trăit într-o petrecere cum n-a mai cunoscut de multă vreme. Timp de un sfert de veac n-a băut niciodată mai mult de jumătate de pahar de vin, dar acum băuse în fiecare seară câte 3-4 pahare. Tot povestind despre minunile athonite, despre întâmplările din Ucraina, despre oamenii lângă care a stat, a uitat măsura băuturii, iar gerul de afară parcă-l îndemna să mai bea. Pentru prima dată de când s-a călugărit a lipsit de la Sfânta Liturghie de duminică. Dimineaţă s-a trezit cu capul greu, mahmur şi cu un puternic sentiment de vinovăţie.

A plecat din Botoşani spre Iaşi pentru a ajunge la mitropolie. Căra cu el câteva sticle de vin athonit de împărtăşanie şi icoane pictate de prietenii lui care reproduceau marile icoane făcătoare de minuni ale Muntelui. La statuia lui Eminescu s-a oprit să-şi tragă sufletul. Gerul de-afară îl trezise definitiv şi-i alungase mahmureala, dar parcă nu-şi găsea cuvintele pentru discuţiile pe care urma să le aibă cu superiorii Bisericii. Ceva în interiorul lui îi spunea să se-ntoarcă din drum şi să meargă mai târziu, când se va simţi pregătit, dar niciodată nu a dat înapoi chiar şi când s-a dus la întâlniri mai grele, aşa că s-a ridicat de pe soclul statuii marelui poet şi s-a pornit la drum. Traversând strada în fugă a alunecat pe gheaţă, bagajul din mână i-a căzut peste picior lovindu-l şi pierzându-şi echilibrul s-a prăvălit cu toată greutatea peste piciorul accidentat. A auzit osul cum s-a rupt şi nu s-a mai putut ridica de jos. S-a târât până pe trotuar, trăgând după el sacoşa cu vin şi icoane. Un trecător s-a grăbit să-l ajute să se ridice şi înţelegând că nu poate, a sunat la Salvare. Observând cu câtă grijă îşi verifică sticlele de vin, a bănuit că e un călugăr beat şi asta le-a spus medicilor de pe ambulanţă. Mirosind a vin de la băutura din seara precedentă, dar şi de la sticla ce i s-a vărsat pe haină în cădere, medicii s-au convins că au de-a face cu un călugăr beat şi au anunţat prin staţie că vin cu un individ care a batjocorit haina monahală. Doctorul de gardă a chemat un jurnalist de la presa locală să vadă ciudatul personaj. Asistenta s-a grăbit să-i smulgă sticlele de vin din sacosă să le verse la chiuvetă.

– Nu faceţi asta, o ruga el insistent. E vin de împărtăşanie.

– Eşti beat tataie, ce vin de împărtăşanie – l-a luat femeia la rost, trăgând şi mai vârtos să-i smulgă sacoşa din mâini.

Părintele Vichentie a început să se agite, să ţipe, iar strigătele lui erau însoţite de strigătele personalului medical la adresa lui, iar de la strigăte au trecut la agresiuni, încercând să-l imobilizeze cu forţa. În camera de gardă era o vânzoleală şi un asurzitor cor de înjurături şi vulgarităţi, iar ziaristul aflat acolo a scris ulterior că toate îi aparţin călugărului beat. Adormit imediat în urma unei injecţii, a fost dus în sala de operaţii, unde piciorul i-a fost pus rapid în ghips.

Când s-a trezit, infirmiera i-a pus în braţe un teanc de ziare care relatau păţania lui. Televiziunile şi posturile de radio transmiteau cazul călugărului beat la fiecare jurnal de ştiri într-un mod eronat. „Bărbatul care se recomandă drept călugărul Vichentie”, „beţivul îmbrăcat în veşminte de călugăr”, „un călugăr mort de beat s-a dat în spectacol la Urgenţe”, „un pseudo-călugăr beat turtă a pus pe jar cadrele medicale de la Urgenţe”, „a început să se certe cu asistenta care încerca să-i ia sticla de vin din mână”, „în ciuda durerii bărbatul a ţinut aproape sticla de vin, pe care a «salvat-o» atunci când a căzut pe gheaţă”, „ispita a fost mai puternică decât rugăciunile”, „băutura l-a făcut să uite de Dumnezeu”, „a uitat de credinţă şi, preţ de câteva ore, s-a desfătat cu licori bahice în cantităţi care l-au făcut să nu mai ştie cine e”, „a înjurat pe toată lumea”, „a început să-i înjure pe asistenţi şi pe medici ca la uşa cortului neţinând cont de straiele duhovniceşti sau de legământul de mânăstire”, „în timp ce încerca să se schimbe în pijamale pentru a putea fi internat, călugărul a lăsat sticla pe podea. În acel moment o asistentă i-a luat sticla şi a vărsat-o, moment în care bărbatul a început să înjure din nou”.

Ca om care lucrase o vreme în presă, atent mânuitor al cuvintelor, Vichentie a înţeles imediat că eticheta „călugărul beat” s-a lipit puternic de el şi nu va putea să o dea jos cu uşurinţă. I-a chemat pe jurnalişti la spital să le explice varianta lui, dar nici unul nu a vrut să vină, căci ştirea lor făcuse rating şi nu doreau să o dezmintă. Mai târziu, când s-a externat, s-a dus personal la redacţiile ziarelor şi posturilor de tadio şi tv pentru a obţine un drept la replică, dar nici un jurnalist nu i l-a acordat, deşi unii au recunoscut că au scris ceea ce le-a spus asistenta, fără să verifice personal şi fără să-i ceară şi opinia lui.

Operaţia de la picior – făcută fără aprobarea lui – a fost realizată în bătaie de joc, osul fiind sudat prost, producându-i dureri la fiecare pas aşezat pe podea. Ar fi necesitat câteva  săptămâni de spitalizare, dar a fost externat rapid pentru că nu avea asigurarea medicală plătită în România, ci în Grecia. Târându-şi cu greu piciorul în ghips, Vichentie s-a dus la mitropolie pentru a explica accidentul şi a cere sprijin pentru repararea prejudiciului de imagine adus Bisericii. Discuţiile despre implicarea în politică alături de comunişti a vrut să le lase pentru altă dată, dar cei de-acolo l-au luat în primire cu o vehemenţă neaşteptată.

– Ai făcut de ruşine Biserica! – i-a reproşat unul.

– Ai batjocorit rasa monahală! – i-a spus altul cu dispreţ.

– Aşa v-a învăţat Iustin Pârvu: să fiţi legionari şi să vă îmbătaţi ca porcii. Rămâne să mai faceţi şi crime ca să fie completă spălarea pe creier!

A înţeles cu amărăciune că scandalul iscat de el în presă a fost pretextul pentru destructurarea ”cuiburilor de legionari” de la cele 20 de mânăstiri ctitorite de Iustin Pârvu în toată ţara. Şi-a dat seama nu doar că nu va găsi sprijin în Biserica pe care o slujise cu toată fiinţa lui, ci şi că numele lui a fost dat în consemn la mânăstiri să fie refuzat în cazul în care va bate la uşa lor pentru sprijin.

La ieşirea de la mitropolie picioarele au început să-i tremure; i se părea că toate lumile se întorc împotriva lui cu ură şi dispreţ. Se aşeză pe o bancă din apropiere. Ar fi vrut să-şi sune cunoscuţii, dar pierduse telefonul mobil în căderea pe gheaţă şi nu mai avea datele de contact salvate altundeva. Editura ce urma să-i tipărească noua carte a anulat contractul de editare în urma scandalului din presă. Prietenii scriitori îi întorceau spatele jenaţi. Rămăsese fără nici un ban, fără adăpost, fără haine de schimb, fără prieteni, fără nici un sprijin. Dormea la un azil de bătrâni, iar ziua căuta pe internet la biblioteca publică să dea de urma unor oameni binevoitori la care apelase în trecut. A început să cerşească pentru a strânge bani să ajungă pe Athos, dar sunându-şi vechii colegi de la Sfânta Ana a aflat că i s-a interzis accesul pe Sfântul Munte, iar chilia i-a fost dată altui călugăr. A plecat în Bucureşti dar norocul nu i-a surâs nici acolo. Ar fi vrut să se angajeze într-un post cât de mic, dar care să-i permită să-şi plătească o cazare, mesele zilnice şi tratamentele medicale, dar nimeni nu îl angaja: fie era prea calificat cu trei facultăţi şi un master absolvite, fie îl respingeau când îl vedeau în haina monahală, fie citeau pe internet despre scandalul în care fusese implicat. În fiecare zi bătea la uşa a 4-5 instituţii care anunţau că fac angajări, dar mereu era refuzat sub un pretext oarecare. Se culca de multe ori flămând, căci cantinele pentru săraci erau închise seara.

A găsit într-un târziu de lucru ca profesor suplinitor de limba engleză într-un sat din judeţul Constanţa, dar renumele de „călugărul beat” l-a ajuns curând din urmă şi acolo. La ieşirea din biserică unii copii aruncau după el cu pietre, îl întrebau dacă merge şchiopătând pentru că e beat. Gura lumii în sat era mai puternică decât la oraş, iar directorului şcolii începuse să-i pară rău că l-a angajat, din cauza reacţiilor pe care le stârnea.

Încet-încet, prin rugăciune, şocul căderii a început să fie atenuat. Oamenii au văzut că nu este beţiv şi au au fost dispuşi să-i asculte explicaţiile. Când încrederea a început să se consolideze, le-a vorbit despre răul pe care îl pregăteşte Rusia pentru România şi despre obligaţia pe care o are de a-l opri. Văzuse la televizor masacrul din piaţa Maidan, ocuparea Crimeei, luptele din vestul Ucrainei, iar aceste fapte produceau îngrijorare tuturor locuitorilor comunei. Au început să strângă bani pentru a-i plăti deplasările pe la diverse episcopii pentru a-i convinge pe înalţii ierarhi să se desolidarizeze public de comunişti.

Alegerile pentru preşedinţia României se apropiau şi Vichentie era conştient de miza lor pentru estul Europei. Vedea sondajele în care candidatul comuniştilor era favorit, dar ştia că ele sunt false, publicate pentru a induce o altă opinie şi a face posibilă fraudarea alegerilor, aşa cum se întâmplase în trecut la noi şi în multe ţări din jur. I-a convins pe liderii partidelor care-l susţineau pe Klaus Iohannis să facă eforturi pentru securizarea voturilor. La propunerea lui a fost elaborat un soft care identifica voturile multiple şi toţi delegaţii au fost obligaţi să trimită codul numeric personal al celor care votau pe liste suplimentare. Cu ajutorul acestui soft au fost identificate mii de voturi multiple, iar multe alte zeci sau sute de mii de persoane au fost împiedicate să voteze de mai multe ori.

Călătorind mult în toată Europa a înţeles că democraţia presupune participarea masivă la alegeri şi s-a hotărât să-i aducă la urne pe cât mai mulţi români. Reuşise să ia legătura cu mulţi din discipolii lui Iustin Pârvu ce erau risipiţi prin toate judeţele ţării. I-a rugat să îi trimită datele de contact – telefoane, adrese de email – ale românilor plecaţi la muncă în Occident ce aveau domiciliul în localităţile din jurul mânăstirilor lor. În câteva săptămâni a strâns informaţii despre aproape jumătate de milion de oameni. Toţi au fost sunaţi de respectivii călugări şi rugaţi să facă efortul să se ducă la vot pentru a salva democraţia în România, să nu lase toată puterea în mâinile unui singur om şi să sune în ţară doi cunoscuţi care nu vor să voteze, cerându-le să meargă la urne. Au fost rugaţi să le dea datele de contact ale celor doi cunoscuţi, care au fost apoi şi ei sunaţi de călugări, ce le-a spus că sunt responsabili în faţa lui Dumnezeu dacă lasă ţara pe mâna comuniştilor. Vichentie centraliza răspunsurile în cămăruţa lui din comuna constănţeană şi căuta noi persoane care să se implice benevol în campanie. În săptămâna dinaintea turului doi al alegerilor prezidenţiale sute de călugări şi mireni au sunat la telefon mai mult de două milioane de persoane din ţară şi din străinătate. În ziua alegerilor i-a rugat pe toţi preoţii cunoscuţi să accentueze în pilda bunului samaritean din pericopa evanghelică duminicală modul în care Dumnezeu ne salvează cu ajutorul unor străini de neam şi religie, cum ne-a ridicat pe noi ca neam cu ajutorul regilor germani şi a altor cărturari străini.

Sunând un sociolog pentru a afla rezultatele exit-poll-urilor la ora 12 şi aflând că balanţa înclină în favoarea lui Iohannis, nu s-a putut abţine şi le-a spus vestea enoriaşilor aflaţi la Sfânta Liturghie.

– Ai fost învins Putine! – tuna el din amvon. Ai crezut că poţi păcăli neamul românesc cu aparatul tău propagandistic. Cu toată forţa pe care o ai nu poţi învinge credinţa adevărată în Dumnezeu cel Viu.

Vestea că Vichentie s-a implicat în câştigarea alegerilor de către Klaus Iohannis a ajuns pe muntele Athos la mulţi stareţi şi călugări. Sfânta Chinotită a hotărât să-i ridice interdicţia de intrare pe munte şi să-i redea chilia spre folosinţă.

– E nevoie de sprijinul tuturor călugărilor şi preoţilor noştri pentru a pune stavilă războiului ce stă să vină peste Europa – le-a spus el stareţilor adunaţi în Parlamentul athonit din Kareia. Războiul este un eşec al evanghelizării. Gândiţi-vă că ortodocşii sunt atacaţi de alţi ortodocşi, de oameni care împărtăşesc acelaşi botez! E vina noastră că nu i-am făcut să-l trăiască pe Hristos în inima lor. Toată suflarea ortodoxă priveşte spre Athos ca spre cel mai înalt reper al credinţei. Trebuie să spuneţi tuturor bisericilor că stă în puterea lor să oprească războiul; să arunce anatema asupra lui Putin şi a celor care atacă alte state şi popoare ortodoxe; să-i acuze de război fratricid; să iasă cu icoana lui Hristos în faţa atacatorilor aşa cum au făcut în piaţa Maidan, căci în faţa acestui gest şi preşedintele Ianukovici s-a declarat învins. Nu mai puteţi să lăsaţi bisericile să se ascundă sub masca neutralităţii politice – aici Hristos e atacat şi vor răspunde în faţa Lui pentru laşitate şi abandonarea fiilor lor duhovniceşti.

Bruno ŞTEFAN

13 martie 2015

——————————-

ŞTEFAN Bruno, Născut la 17 ianuarie 1969, la Galaţi. A absolvit Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, în 1993. Doctor în sociologie, Universitatea din Bucureşti, 2005. Sociolog, cadru didactic (lector) la Universitatea „Politehnica” Bucuresti, preşedintele Fundaţiei „Biroul de Cercetări Sociale” (BCS). A coordonat numeroase sondaje de opinie in cadrul Centrului Independent de Studii Sociale şi Sondaje aparţinând de Grupul pentru Dialog Social, calitate care îi certifică experienţa celor peste două sute de cercetări psiho-sociologice intreprinse în domenii din cele mai diverse. Cea mai reprezentativă publicaţie: „Mediul penitenciar românesc”, Editura Institutul European, 2006. Cel mai important proiect profesional: „Ssondarea lunară a opiniei publice naţionale”. (George Roca, Rexlibris Media Group)