Cuvânt și iubire

Cap. XIV

Intraserăm bine în anul 1956, se apropia o nouă aniversare a lui 24 iunie, o planificam în gând, dar jinduiam după ceva zile libere, fără laborator, fără șantier, fără disputele, aparent nevinovate cu Mircea. Visam la un concediu, cum nu am mai avut, dar lucrurile au început să se complice puțin. În procesul preluării treptate de către români a treburilor șantierului, când Șteiul începea să semene cu o localitate atractivă, a sosit și noul Coordonator General, Ministru adjunct la Interne, cu sediu stabil, alături de noi. A trecut și pe la Laborator,  ne-a recunoscut, de fapt, cred că a recunoscut-o pe Babi și ne-a ,,agățat” în văzul lumii. ,,Te cunosc de la Timișoara, nu?…”

,,Ba da!, domnule ministru de la meciurile echipei de volei…eram răi, câteodată…” ,,Eu vă cunosc de pe străzile Timișoarei, chiar mă întrebam dacă mai aveați timp și de facultate…” ”Am făcut de toate și a ieșit bine…Avem o echipă de volei divizionară…o să jucați?, măcar la antrenamente…” ,,Până atunci am venit să-i predau Șefia Laboratoarelor soțului tău, îl cunoști, nu?…Hai, Boris, vino în față…de acum nu mai aveți o Șefă, aveți un Șef…ia tradu tu asta în rusă, să afle toată lumea…” A fost poate momentul cel mai penibil de la intrarea mea în laborator. Nu cu mult înainte Elena Petrovna a fost înlocuită cu o tânără, frumușică foc, fără nimic de chimist pe fața ei, la vedere vreau să spun, dar prietenoasă, fără ifose. Clava, Claudia după noi, a venit lângă mine să mă felicite strângându-mi mâna, cu o plecăciune. După ceremonia instalării am întrebat-o dacă ”plecăciunea” a fost din respect pentru situație, sau, o ironie. ”Nu mă lua cu de-astea…Cât voi sta aici ne vom înțelege…îmi place la voi, îmi plac românii, cu toate că tu pari un fel de rusnac educat…poate mergem odată în delegație, să-mi arăți Bucureștiul…aranjăm cu Kosteanoï…o luăm și pe Margaríta, acuma tu ești șeful ei…” ”Clavocïca, tî haroșaia devușca! (…ești o fetiță bună).

Puiu Mănescu a venit cu intenții mari și cu ceva susținere. Obsesia lui era să preluăm cât mai multe de la sovietici. Cu, sau fără intenție, a răspândit ideile sale sperând într-o susținere a românilor. Și a avut-o. S-a creat, pe loc, aș spune, o atmosferă anti rusească, eu i-aș spune antisovietică, era și normal să gândesc așa, cu moaca mea de ”rusnac educat”. Și Puiu al nostru pe care nu o dată l-am huiduit la Timișoara, a început să primească aplauzele noastre ”patriotice”. A adus pe posturi de consilieri oameni de vază, cu dosar profesional impresionant, dacă aș cita doar câteva nume: Profesorul Universitar Mihailovici, profesorul universitar Facsko și cu ei o pleiadă de cadre de încredere, lectori și asistenți universitari, cu o susținere fără rezerve din partea Academicianului Profesor Dr Coriolan Drăgulescu, toți nume în Politehnica din Timișoara. Eu și Babi eram încântați fiind cu păreri bune atestate încă la Timișoara. Cum Facsko avea misiunea de a îndruma activitatea laboratoarelor, cea mai mare parte din timp o petrecea la laborator, când ne și pescuia pentru bridge, în compania prof. Mihailovici și a Leliei, devenită soția lui Facsko, fostă colegă de an și foarte bună prietenă cu mine și cu Babi. La prima vizită a lui Facsko la laborator mi-a adus de la Profesorul de Tehnologie Cocheci, un exemplar dintr-o lucrare în care figuram alături de el la autori. Era o lucrare în care erau valorificate rezultatele lucrării mele de licență, cercetări îndrumate de profesor, pe când, student încă, mă bucuram de deplin acces la cabinetul și laboratorul personal al profesorului. În acele vremuri, Babi era Preparator la Catedra lui. A vrut să ne rețină asistenți, am fost respinși amândoi de Cadrele Institutului, pentru niște ”pete negre la dosar”. Peste Cadre nu a putut trece nici nașul lui Cocheci, Academicianul Savant Murgulescu, ministru, emblema Chimiei Fizice din România. Gestul lui Cocheci m-a impresionat mult. Ne-am mai întâlnit la congresele de chimie, într-o atmosferă de ”parcă ieri”, cu referiri superlative la anii noștri de studenție. Noi ne-am considerat întotdeauna, chiar și azi, copiii de suflet ai acestui oraș, care ne-a adunat și ne-a lansat în lumea maturității. Multe legături cu fostele cadre universitare, cu foștii colegi de facultate, sclavi ai unor amintiri de neuitat.
De câte ori vine vorba de Timișoara devin sentimental și mă adăp cu izvoarele tinereții noastre, care țâșnesc și astăzi, din colțuirle numai de noi cunoscute, ale oarașului din ”Fruncea Banatului”.

Dar să revin la laborator. În timpul vizitei lui Facsko, s-a interesat de cum mă descurc cu electrochimia. L-am dus într-o încăpere de tristă amintire, fost laborator de mineralogie. Am întâlnit destui pasionați de meseria lor, dar un caz similar cu a lui Zotov, mineralogul venit de la Moscova, nu. Era trup și suflet cu bolovanii lui radioactivi, exemplare unice în lumea acelor vremuri, pe care-i ținea pe masa de lucru lângă microscop, în jurul mesei, peste tot. Vorba unui coleg, numai în poală nu-i ținea. S-a întâmplat ceea ce trebuia să se întâmple. Iradiat până-n strâfundul oaselor, a plecat acasă și în câteva luni s-a stins. Cel care i-a urmat, un român, nu i-a urmat și calea. Eu am ocupat camera, după o bună înlăturare a surselor ucigătoare și mi-am organizat un laborator de polarografie și electrogravimetrie. Mă ocupam de el în clipele de relaxare, ca mijloc de diversificare a preocupărilor mele profesionale. Îmi plăcea electrochimia, poate, tot atât de mult ca și spectrofotometria. I-a plăcut și s-a oprit, puțin surprins, în fața unei improvizații de ale mele, pentru electrogravimetrie. ”Ce vrea să fie, jucăria asta?!” ”M-am inspirat din invenția Dumneavoastră, de la Baia Mare, instalația de electrogravimetrie cu electrod vibrator…” ”Și, merge?!…” ”La el fac toate dozările de cupru…i-am scutit pe cei de la chimie…” ”Ce-ai folosit, din ce l-ai construit, e compact, nu se lasă descifrat pe dinafară…” ”Un buzer telefonic ca vibrator, un mic potențiometru variabil pentru reglarea vibrației, un agitator electromagnetic cu plită, românesc, electrodul cu sită de platină, și cam asta…” ”M-ai cucerit, am să-ți trimit din lucrările mele practice, de cercetare, poate mai improvizezi ceva. Ce-am făcut eu pentru Baia Mare, e o mică uzină, dar nu m-am gândit la ceva de laborator analitic, sunt măgulit că ți-a atras atenția…” Într-o astfel de colaborare cu un profesor pe care l-am admirat, am prins chef de comunicare cu cei dinafară. Omul era autorizat în funcția lui de consilier al ministrului, așa că puteam trece peste opreliștea secretului care ne cam tăia aripile. În plus, mai știa că am fost și am rămas prieteni buni cu fosta noastră colegă de an și actuala lui soție. Lelia, ținea morțiș să ne cupleze la cercul lor de bridge în care veriga principală era profesorul Mihailovici. Interesat de întrega activitate de prospețiuni, dar și de exploatare, înainte de orice partidă, mai bine spus de orice încercare de a ne converti, Mihailovici mă supunea unui adevărat interogatoriu privind rezultatele de laborator. Pentru funcția sa de consilier personal al lui Mănescu, nu era o opreliște de a discuta chiar și probleme încadrate la ”secret de importanță deosebită”. Partidele serale de bridge nu s-au putut bucura de prea mult succes din partea mea. Presupunea o atenție deosebită pentru a face față unor împătimiți, iar eu, adept al unor jocuri precum șahul, sau chiar pocherul, am rezistat cât am rezistat, dar după câteva săptămâni în care i-am mulțumit pe profesioniști, am cedat printr-o manevră delicată de retragere. Cu Babi a fost altfel. S-a ambalat din primele ședințe și făcând uz de capacitatea-i proverbială de concentrare, s-a descurcat excelent. Am continuat să ne vedem la insistențele Leliei, dar unde nu e o atracție bilaterală, nimic nu e. Ori noi, încă mai eram legați de acel ”împreună” și ne ajungea programul făcut de prietenii noi câștigați, care erau foarte convingători. Munceam mult, foarte mult chiar, la laborator, într-un mediu epuizant, ca să ne facem un program ”simandicos” de petrecere a puținului timp liber de care puteam dispune.

Venirea lui Puiu Mănescu la Ștei, cu sediu cu tot, deci permanent în ceafa sovieticilor, însoțit de nume pretențioase dar cu atestate proofesionale în regulă, a trezit în reprezentanții români ai intelectualității aciuate, un sentiment de mascată nemulțumire. Sub ochii noștri se derula un program de lichidare a unui zăcământ de uraniu unic în lume, pentru alimentarea unor uzine din țara sovietelor, într-un ritm barbar, fără nicio preocupare pentru dezvoltarea unui sector românesc de valorificare a unor bogății nestemate. Chiar începători fiind, visam la o uzină românească, chiar la poalele Apusenilor, cu locuri de muncă bine plătite, care să ridice cât de cât nivelul de trai al minunaților moți. Se construia, e adevărat, dar pe banii noștri, fără perspectivă pentru această zonă minieră, epuizându-se șansa unui profit de lungă durată pentru localnici. Iar localnicii o duceau greu și erau lăsați de izbeliște pe linie de protecție împotriva radiațiilor. La poalele Băiței, sub culmile de la Avram Iancu, oamenii neîndrumați, profitând de bolovănișul ”steril” scos la suprafață, foloseau acest material de ”construcție” la ridicarea caselor din zonele Băița, Nucet. Când amicul meu, doctorul cu protejarea omului și a mediului, a făcut primele investigații, măsurând radioactivitatea ”reziduală” din pereții locuințelor, a semnalat absurdul situației, trimițând în raport cu statistica îmbolnăvirilor neelucidate, nu doar a minerilor ci și a membrilor lor de familie, instituind o stare de alertă mascată de nefericitul ”secret de stat”. Încercarea de a-i determina pe localnici să dărâme pereții buclucași s-a izbit de o adevărată revoltă.

Acest nou spirit care punea stăpânire pe noi cei cu vechime, cum ne consideram, ne punea și într-o nouă poziție, mascată, dar reală, față de partenerii noștri sovietici. Ca indivizi nu aveam ce să împărțim. În general erau aleși pe sprânceană ”profesională” și în multe situații am putut să profităm și să ne instruim. Eram novici în domeniu, iar ei au fost trimiși să facă treabă bună și rapidă. Degeaba număram îngroziți garniturile de tren care plecau zilnic încărcate cu minereu, de la Ștei la Halmeu, treaba asta cel mult ne întărâta, dar o discutam între noi în șoaptă. Am spus ”între noi” deoarece acești noi erau puțini. Provocatori au lucrat permanent în spatele nostru, iar securitatea era permanent la post.
Apropo de securitate. Într-o dimineață am fost trezit și dus ”însoțit” la biroul colonelului Ungureanu care răspundea de ”comportamentul” nostru. Un tip ajuns până la liceu care se străduia să-și completeze studiile luând ore de meditație de la Mircea al meu. Foc în sala mare a chimiei. Pompieri, încercări de limitare a focului prin mijloace cunoscute – distrugere a tot ce le cădea sub mână. Târnăcopul și furtunul cu apă sub presiune erau armele ce le mânuiau cu dexteritate. Focul izbucnise la una din nișele de pe culoarul din dreapta. Nu era de ajunsă apa în care plutea, până la genunchi toată averea de reactivi ai laboratorului, dar în sârguința pompierilor au fos sparte și sticlele cu acid sulfuric, acid care ne-a dat mult de furcă, celor neînarmați cu cizmele de cauciuc necesare. Alergam prin această maree acră, pișcăcioasă, încercând să ridicăm pe mese tot ce se bălăcea în apă. Atunci a apărut în sală și grupul de ”investigatori” ai tovarășului colonel, toți echipați ca de război, cu cizme înalte și pelerine de plastic. Și, chiar în preajma mea, au ieșit din gura ”protectorului nostru” fatidicele cuvinte: ”mână criminală, mână criminală!…” Nu am mai simțit acreala apei în care ne bălăceam ci un fior rece, de spaimă. Știam ce înseamnă la ei o investigație, acuzatoare din fașă, amenințătoare, în desemnarea unui vinovat, a unui dușman al poporului. Eram, cumva, principalul suspect, ca ultima persoană ce părăsise laboratorul în seara din ajun. Lucrul acesta se întâmpla zilnic și numai de neglijență nu puteam fi acuzat. În plus, lucram în aripa în care aveam laboratoarele de spectrofotometrie și electrochimie. Laboratorul de chimie era încuiat odată cu plecarea Șefei de la chimie analitică, adică ”colaboratoarea” mea, persoană scoasă de sub orice posibilă investigare, fiind sovietică. S-a apropiat de mine și m-a întrebat ce tot spune ”omul ăsta”. Când i-am tradus, a adăugat: ”Ca la noi, acasă…” Focul a fost stins cu chiu cu vai, bineînțeles cu prețul urmelor lăsate de pompieri. Au rămas doar securiștii de pază pentru a nu permite nicio intervenție. Am sugerat-o cu speranța că vom găsi la ancheta tehnică cauza reală a incendiului, lucru pe care tovarășul colonel l-a acceptat. Suspecții, adică eu și trei din chimiștii care părăsiseră ultimii laboratorul în ajunul evenimentului, am fost ”însoțiți” până la biroul colonelului, de unde, rând pe rând, am fost preluați de un subofițer pentru consemnarea unui interogatoriu primar. Aici a început circul, care nu m-a amuzat, dar mi-a indus o bună doză de îngrijorare și, inerent, de scârbă. Stăteam la o mică măsuță, față în față, eu urmărind, la început curios, apoi cu vădită nedumerire, ca să nu-i spun revoltă. Omul avea în față o coală albă de hîrtie pe care scria la autodictare, întrebarea. Eu urmăream atent chinurile prin care trecea sărmanul nevinovat și citeam, urmărind pe dos, mișcările greoaie ale creionului. Urma răspunsul meu, formulat cu maximum de prudență, concis până la refuz. Cântăream fiecare vorbă. Omul mă întrerupea pentru a putea înregistra declarația mea, cuvânt de cuvânt, ceea ce era practic imposibil. Urmărind ce apărea la răspunsul meu, interveneam întrerupându-l pentru neconcordanță. ”Crezi că nu știu să fac un interogatoriu?!…dacă mă tot oprești din scris nu terminăm până dimineața…” ”Nu mă supără cât durează, mă supără că scrii ceea ce nu am spus, tovarășe dragă!…”Dacă mă mai întrerupi, îi raportez tovarășului colonel că te sustragi interogatoriului!” Am continuat, el transpirând, eu încercând să mă stăpânesc. Din unele întrebări am înțeles că cineva dăduse ceva informații despre timpul meu petrecut prin laboratoare. Erau specificate ore, minute, locul…Singurii care obișnuiau să mă viziteze la mine în laborator nu puteau fi decât noii veniți la chimie, dar nu și să mă monitorizeze. Dintre cei trei noi veniți care m-au însoțit și la interogatoriu, doar unul mă călca zilnic, cu glume spuse într-o limba rusă cam stâlcită. Tipul făcuse facultatea la Moscova de unde s-a întors gata însurat cu o rusoaică, sovietică get-beget. Ne mai întâlneam și în sala de sport exersând aruncările la coș. Făcuse ceva baschet în prima tinerețe la Cluj. Doamna era de factură șovină. Se uita la noi de parcă nu ei erau invadatorii. De fapt a și refuzat ostentativ să ia cetățenia română, când s-a pus problema, petrecând concediile, tot ostentativ, doar la Moscova. Am făcut listarea celor câteva nume care îmi frecventau laboratorul de spectrofotometrie, fără o treabă anume, intrigat de întrebările la care răspunsurile mele erau corectate pe loc de către interlocutorul meu, cu un ochi ațintit spre niște ”notițe” pregătite în prealabil. Ceilalți doi, i-am scos de pe lista suspiciunilor mele fiind timișoreni aduși cu noul val de angajări. Cu timpul mi-am dat seama că nimeni nu trebuia scos apriori de pe acea listă. Oricum, interogatoriul a continuat până dimineața, în același stil tracasant. Predat colonelului, l-am însoțit, sau m-a însoțit, la locul faptei în așteptarea unui ofițer de la interne, inginer la bază, expert în investigarea cazurilor mai delicate. Când l-am auzit vorbind rusește cu Claudia, mi-am dat seama că era școlit în Uniunea Sovietică. Colonelul stătea lângă ei neînțelegând nimic, dar tot dând din cap a aprobare. Dacă ar fi fost bulgar, semnalul ar fi indicat o negare. Stăteau la ușa laboratorului în timp ce eu, însoțit de Țigănușul meu, cotrobăiam printre nișele nealterate de incendiu. S-a apropiat și expertul, cu un halat alb aruncat peste umeri și s-a prezentat. Apoi s-a alăturat nouă în munca de căutare a indiciilor. ColonelulaApropiindu-se pâș, pâș de grupul nostru, ca să-și manifeste prezența ”activă”, a pronunțat sentențios sintagma-i preferată, probabil universal valabilă…”mână criminală, mână criminală!…” Intrigat expertul i-a replicat…”pe ce vă bazați?…aveți indicii?!…” ”La experiența mea, mirosul de copoi mă informează, tovarășe căpitan!” ”E bună și experiența, și intuiția, dar nu sunt suficiente în rezolvarea unor astfel de cazuri complexe…E rolul meu aici de a găsi probe pro, sau contra…intuiția mea îmi spune că suntem aproape de o explicație logică, tehnică…lăsați-ne să continuăm fără grabă, fără concluzii pripite, tovarășe colonel”…A urmat o pauză de tăcere pe care, eu, am considerat-o de bun augur. Împins de vorbele expertului, am intrat cât am putut în dulapul de sub nișă și pipăind planșeul, am sărit ca ars afară, alergând la primul robinet de apă rece. Am ținut mâna în jetul rece, binefăcător, până senzația de arsură a cedat din intensitate. ”Ce-ai pățit, omule?!” ”O lanternă și vom vedea…” Țigănuș a apărut cu o lanternă, cu stativ, gen auto. Curios, expertul m-a rugat să-l las și, l-am lăsat. A ieșit tușind și a cerut ceva de scrijelit si un vas de adunat scrijelitura. O daltă și o capsulă de porțelan au constituit instrumentele de investigație. A ieșit cu măna dreaptă ciupită ca de scântei și l-a rugat pe Țigănuș să mai scoată puțin material. Planșeul pe care era instalată nișa, format dintr-o scândură groasă de brad, dulap în limbajul constructorilor, și un strat de faianțe fixate cu adeziv, se supraîncălzea de la plitele electrice mari, de 2 Kw, folosite la dezagregări. În dulapul de sub nișe, încăpător, se păstrau sticlele cu reactivi curent folosiți, printre care și puternic oxidanți precum acidul azotic. Un proces lent, dar continuu de încălzire, asociat cu o atmosferă oxidantă, și-a făcut datoria. Scândura de sub nișă, era o masă de cărbune mocnind, care aștepta un moment prielnic pentru a trece în flacără. Norocul nostru a fost că rămăsesera o serie de nișe neînflăcărate, martor de necontestat al celor survenite. Un adevărat consiliu de război s-a înfiripat ad-hoc, la care figura colonelului de securitate, pierzând expresia de siguranță, de încântare, părea neavenită. Lipsit de autoritatea cu care era obișnuit, prin prezența deranjantă pentru el a expertului de la interne, pufăia cerându-ne să nu ne ”pripim”. S-a apropiat și Clava și, neinspirat, m-a întrebat cine a proiectat acest laborator. ”Păi, proiectul e al vostru, de pe vremea când noi nu aveam încă acces…” ”Dar cine a construit?” ”Tot ai voștri, cu muncitori de la noi, dar coordonați tot de voi…”

Cred că a fost prima mea reacție de ”relaxare răuvoitoare”, aruncând unei femei nevinovate, abia venite, o aluzie la începuturile ”strict secrete” ale șantierului. Expertul s-a prins și discret mi-a făcut cu ochiul. A fost al doilea meu moment de relaxare, satisfăcut de maniera în care urma să se încheie un moment dramatic din viața mea și a Margarítei. Nu aveam nicio experiență în privința unor evenimente de așa anvergură, am primit o lecție de profesionalism din partea unui necunoscut, am trecut printr-un coșmar în noaptea interogatoriului și a sintagmei aruncate amenințător de atotputernicul colonel. Mă vedeam ”vinovat fără vină” aspru pedepsit, la început de carieră, o vedeam pe Babi cu cariera distrusă. Dosarele noastre cu ”pete negre” ar fi cântărit greu la emiterea sentinței de ”dușman al poporului”. N-a fost să fie, și bine că așa a fost, prea eram încrezători în capacitățile noastre profesionale, am câștigat teren pe linie de recunoaștere și, culmea ironiei, soarta noastră a stat în mâna unui analfabet, colonel de securitate, care încerca să-și astupe lacunele școlare, cu ajutorul unor meditații inutile, ajutat de fratele meu. Când după încheierea întregii tevaturi l-am întrebat pe Mircea al meu dacă Ungureanu i-a spus ceva despre mine și despre caz, mi-a spus mulțumit că acest ”neica nimeni” m-a ”scos curat din încurcătură”. M-am pregătit să-l abordez în public, adică în prezența celor care cunoșteau din fir a păr povestea, dar Babi m-a oprit, invitându-mă să fiu înțelept. L-am lăsat în pace dar cel care a deschis subiectul a fost chiar colonelul, între patru ochi. ”Ei, tovarășul Boris, a ieșit totul bine, până la urmă, nu?!” ”În afara ”acelei mâini criminale”, care n-a ieșit la iveală, nu?!” ”Și asta făcea parte din adevărata anchetă…așa se află adevărul ascuns…o anchetă este lucru greu!”. Cu timpul a plecat la Oradea unde a preluat funcția supremă de Șef al Serviciului de Securitate. Vorba lui, ”și asta a făcut parte din anchetă”. Un eșec i-a servit drpet trambulină pentru avansare.

Lucrările de restaurare a aripii laboratorului afectat au fost urgentate, dar și așa, au durat destul ca să dea lucrurile peste cap. S-a lucrat improvizat, prin colțurile neafectate, dar s-a lucrat. Garniturile spre Halmeu trtebuiau să meargă, iar analizele nu puteau fi amânate. Personal am mai avut de suferit de avalanșa de vizitatori, oameni din laborator, dar tot vizitatori, care nici măcar nu se invitau. Intrau, se așezau comod, așteptau chiar o cafea, lucru cu care Țigănuș se descurca de minune. Avalanșa asta o deranja chiar și pe Babi care obișnuia să vină din când în când să se relaxeze, dar nu-i făcea plăcere să mă găsească înconjurat de ”tot felul de colege”. Apropo de asta, pe linie de atmosferă, de glume lansate cu nevinovăție, amicul cu baschetul, de care am mai pomenit și în amintirile legate de anchetă, obișnuia s-o avertizeze pe Babi, în glumă, că ar fi bine să treacă mai des pe la mine. ”Babi, treci mai des pe la Spectral…omul ăla petrece prea mult timp în camera obscură, sau în cămăruța de la Flamfotometrie unde încuie și ușa uneori. De fapt nu-i singur, e cu Ala, dar, oricum, e plin de aparatură, de tuburi cu acetilenă sau protoxid de azot…” Ala nu era o invenție, venise cu grupul de la Timișoara, absolvise chimia industrială cu vreo doi ani după noi, foarte plăcută la înfățișare în comportament. Ne cunoșteam și o simpatizam ca majoritatea colegilor, mai mici sau mai mari, căsătorită, la a doua încercare, cu un director la modă, care, în timp îi făcuse viața un continuu coșmar. O consideram drăguță și isteață. Foarte conștiincioasă, s-a alăturat cu mult interes în descifrarea acestui atât de interesant domeniu, al opticii spectrale. Se înțelegea foarte bine cu Babi și, după plecarea și a ei, și a noastră, la București au devenit colege la institutul de cercetări miniere și apoi la Instituul Geologic. Glumele ”instigatoare”, pe care Babi mi le raporta râzând, n-o afectau. Eram toți trei foarte buni prieteni. O întâmplare, nu chiar întâmplătoare, a adus numele Alei pe buzele tuturor. Lucram cu ea la Flamfotometru și pregăteam un experiment, cu avizul lui Facsko, pentru a obține ceva performanțe îmbunătățite. Doream să experimentez înlocuirea flăcării de oxigen-acetilenă cu o flacără mai ionizantă de protoxid de azot-acetilenă. Acest lucru presupunea schimbarea dispozitivului de amestec-pulverizare cu unul care-mi lipsea din dotație și nici nu era oferit la import. Bănuiam că era posibilă o explozie locală a dispozitivului și mi-am instalat un paravan de protecție dintr-o placă de asbest. Din acest motiv mi-a trebuit și o aprobare de la Facsko. ”Fă-o, dar protejează-te și lucrează singur cu gardă la ușa deschisă”. Ala s-a dat în vânt după o astfel de experiență și m-a convins să stea lângă mine. Zis, făcut! Am pregătit totul, am instruit-o să sară în spate în caz de ceva și am purces la treabă, eu urmând să sar la butelii să le opresc. Am pornit experimentul, am obținut flacăra mult dorită și, o bubuitură care a alarmat întreg laboratorul ne-a făcut să sărim spre spate. Ar fi mers ca la carte, după previziune, dar Ala, cu un strigăt mai ceva ca al exploziei, din săritură s-a agățat de gâtul meu împiedicându-mă să ajung la buteliile cu gazele de ardere. Din reflex am împins-o la perete, cam brusc, e adevărat, și am sărit la butelii. Le-am închis și am luat-o în brațe s-o liniștesc. Plângea cu sughițuri strângându-mă la piept. Am încercat s-o liniștesc, să-i spun că totul a fost cum am prevăzut, dar nu a fost chip. Mi-a șoptit că a făcut pe ea. ”Du-te și te schimbă!…” ”Cu ce?, n-am nimic în laborator…” ”Du-te acasă și nu te opri cu nimeni…pune un alt halat mare, de aici” ”Și chiloții?” Scoate-i și aruncă-i!..nu, păstrează-i ca amintire…” N-am apucat să ne desprindem unul de altul când o droaie de colegi, colege în special, au năvălit peste noi. Curgeau întrebările mai ceva ca la un interogatoriu, dar rămâneau fără răspuns. Ce explicații puteam da?! Pe unele fețe am văzut îngrijorare, pe altele, cele care nu lipsesc niciodată, zâmbete cu subînțeles. Babi s-a apropiat și m-a mângâiat pe obraz. Am sărutat-o pentru a o liniști. Știa de experiment, știa că nu mă putea opri, avea încredere în mine, chiar și după întâmplarea cu fiertul laptelui. Amintirea se estompase și, după vorba ei, aștepta o nouă, inevitabilă aventură. A luat-o după umeri pe Ala și a dus-o la toaletă.

Ca să nu fac o tragedie din această întâmplare, am curățat locul, am adunat dispozitivul pulverizat de explozie, l-am înlocuit cu unul de rezervă, l-am pus pe Țigănuș să scoată din laborator butelia cu protoxid de azot și așezat pe scaunul de lucru mi-am spus cu amărăciune: ”N-a fost să fie”, în memoria unchiului Alex care mi-a lăsat moștenire sintagma bună la toate.

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

15  Martie  2015