Cuvânt și iubire

„Religia este dialogul etern dintre omenire şi Dumnezeu.”

 – Franz Werfel

   Am citit cu surprindere articole recent publicate cu privire la Religie, precum și comentariile. Din multe articole reiese, dureros de tare, dorința de a îngropa credința celor mulți. Cum de a reușit comunismul să infiltreze atât de adânc ideologia sa ateistă? Un preot ne-a amintit că sovieticii chiar aveau manuale precum Călăuza ateistului, o carte apărută în România în 1961. Cât de inconștienți putem fi de a nu vedea repercusiunile acestei ideologii asupra generațiilor următoare, comportamentul care se manifestă cu ură și fără de iubire în relațiile cu semenii? Cum de nu ne-am putut trezi încă de sub influența materialismului? Și când va fi aceasta? Cum se pot uita însușirile sufletești ale poporului român, credința sa de veacuri? Cum de nu se înțelege că viața unui popor este prețuită după acele însușiri, după nivelul spiritualității sale? Cum de nu suntem conștienți că puterea sufletească este mobilul mișcării în viața noastră, că este, în principal, ceea ce are mai bun nația? Ne dorim, în prezent, o schimbare a mentalității, dar ea ar trebui să rămână cu rădăcinile ei, să crească ca un pom, să se dezvolte și să dea roade, în modernitate. Dacă nu privim în sus și nu vrem să creștem, și ne aplecăm ramurile în jos atingând noroiul existent, unde vom ajunge? Așa cum fiecare om are o menire pe acest pământ, așa și fiecare popor are menirea sa. Nu vrem să mergem pe calea arătată de divinitate, ne vom nărui! Nu putem închide ochii și nu putem rămâne pasivi în fața gândirii multor rătăciți. Cineva a profețit că vom ajunge să nu ne mai înțelegem între noi, și vai!, cred că suntem în acest punct. La ce mai putem spera? Și pe când?

   Și în timp ce îmi puneam aceste întrebări, iată că cei mai mulți părinți și-au manifestat dorința orei de religie pentru copiii lor, au luat în brațe spiritualitatea, credința într-o ordine creată și eternă, convingerea că omul religios este omul moral, întrucât dobândește un sistem de valori la care aderă.

   Cineva afirmase că religia în școli ar duce la îndoctrinarea copiilor, le-ar strica mințile. Cum adică? Educația creștină, dragostea şi iertarea creştină sună a îndoctrinare? Religia în școli este educație și cultură, lărgește orizontul copilului și nicidecum nu îl îngustează. Părinții își educă copiii conform propriei lor credințe strămoșești, copilul dacă asimilează este îmbogățit, dacă nu – sărăcește. Apoi vine școala care adaugă, explică, clarifică și la fel, dacă învață, deprinde, copilul este îmbogățit.

   Mulți am văzut că urmăresc eventualele imperfecțiuni din manualele de religie. Posibil să aibă dreptate. Poate mai trebuie câte ceva corijat, adaptat la condițiile vieții noastre, mobilată altfel casa, dar nu dărâmată și distrusă fundația ei.

   Cuvântul Religie, mai amintim, vine de la latinescul religio, derivat al verbului religare = a lega, fiind legătura conștientă și liberă a omului cu Dumnezeu, iar legătura înseamnă cunoașterea de Dumnezeu și trăirea după voia Lui: trăirea morală și cea de cult divin, adică partea teoretică a religie și partea practică.

   Am găsit citate cuvintele Înalt Preasfinţitului Ioan, Mitropolitul Banatului: „… Marile bătălii nu s-au dat pe câmpurile de luptă, ci în conştiinţa unui om şi a unei naţiuni, iar cine va câştiga această mare bătălie culturală va domina lumea. Cultura este mintea unui neam! Avem, ca naţie, atâta minte câtă cultură avem”, și ale Înalt Preasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, care atrage atenţia asupra pericolului lipsei de educaţie religioasă: „Cine ar renunţa, dintre părinţi, la ora de Religie ar mutila propriul copil (…) ora de Religie este un liant, Dumnezeu este şi al ştiinţei, dar şi al înţelepciunii. Ora de Religie le creează un orizont al înţelepciunii care, în îngemănare cu ştiinţa, formează personalitatea omului pornind din copilărie”.

   Terorismul este cea mai cumplită formă de lipsă de educaţie religioasă și îndoctrinare cu ideologia răului, a urii față de semeni, cum am văzut imaginile de la televizor cu copii care în loc de jucării țin arme adevărate în mână. Uciderea iubirii față de semeni este păcat cu consecințe dintre cele mai grave. Copiii trebuie să învețe să gândească binele, iar scaunele de profesori să fie ocupate de oameni competenți, cu Dumnezeu în gând și-n fapte. Un tânăr educat, cultivat nu va putea fi manevrat, exceptând cazurile de alienați mintal. „Religia transformă poporul într-o masă de oameni culți”, era de părere și filozoful nostru Petre Țuțea (1902-1991), care mai spunea că absența afectivității sterilizează ființa: „superioritatea religiei, credinței, speranței și iubirii asupra științei, constă în perenitatea și puterea consolatoare a dogmelor sale, a căror natură extramundană nu este roasă de speculație și experiență”. Religia își deschide brațele pentru celelalte surori ale ei, știința, arta, filozofia, astăzi mai mult ca în trecut, când au existat oameni care nu au admis acest amestec, fiecare apărându-și și păstrându-și „imperiul”.

   La vremea când eram copil de școală, la fel ca-n vremurile de acum, la ora de religie ni se spunea că omul a fost creat de Dumnezeu, iar la ora de științe naturale, că omul este rezultatul unei îndelungate evoluţii a unei specii de animale, ivite accidental. Și nu am devenit copii „schizofrenici”. Această contrazicere unii copii au reținut-o ca informație, pe alții i-a făcut să gândească, să aprofundeze cunoștințele. Nu ne-a „blocat mintea”, contradicţiile au ambiționat, au dus la dorința de documentare profundă, la cercetare, la noi afirmări sau infirmări, la progresul cunoștințelor. Îndepărtarea copiilor de la aceste cunoștințe este tot o alegere, adevărat, dar ea trebuie cântărită bine. „Exilarea discursului metafizic (teologic) amputează, pur şi simplu, minţile copiilor de o dimensiune intelectuală indispensabilă pentru orice mare performanţă”, se scrie în alt articol și este foarte adevărat.

   Întrucât religia s-a manifestat de-a lungul timpului în diferite forme, a fost necesar studiul numit Istoria religiilor și de care s-a ocupat istoricul, scriitorul, filozoful român Mircea Eliade (1907-1968), arătând că omul preistoric a avut religie, dovada cea mai sigură fiind aceea a cultului morților. În primul său volum din Istoria religiilor, scrie: „Credința într-o supraviețuire post-mortem pare demonstrată, pentru cele mai vechi timpuri, prin utilizarea ocrului roșu, substituit ritualul sângelui, deci simbolul vieții”, cultul morților presupunând credința în existența sufletului, a unei vieți viitoare, a divinității creatoare și ocrotitoare. Faptul că atât în preistorie cât și în istorie omul apare ca având religie, semnifică faptul că ea răspunde unei necesități firești a vieții sufletești umane. Filozoful german Eduard Von Hartmann (1842-1906) consideră că ideea de Dumnezeu a fost punctul de plecare conștient al fiecărei religii. Religia a urmat omul pretutindeni și întotdeauna, în diferite forme, funcție de loc, timp, comunități umane. Ideea divinității este prezentă în toate religiile, ca atare religia premerge experienței umane, este legătura omului cu Dumnezeu. Fără ideea de Dumnezeu nu poate exista sentimentul religios și deci nici religie. Și viceversa, dacă alungăm religia, îl alungăm pe Dumnezeu.

   Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) a subordonat religia moralei: „Religia este recunoașterea datoriilor morale ale omului ca porunci ale lui Dumnezeu”. Închinând un imn datoriei, el a scos datoria morală de sub instanța criteriilor religioase, dar, datoria care este tot o supunere, nu are nimic amenințător și nici atrăgător, este goală de patos, de afectivitate. Și-atunci ne putem întreba spre ce să înclinăm, spre datoria rațională sau spre afectivitate? Logică sau pasiune? Personal, întotdeauna am optat pentru echilibrul lor, sau mai bine zis pentru străduința de a obține un echilibru, fiindcă nu știm niciodată dinainte cât cântărește raționalul unei probleme a existenței, față de partea afectivă a ei; este ceva oscilant, ceva ce poate suferi schimbare funcție de timpul, de spațiul în care se definește, deci un calcul greu de evaluat și greu de exprimat. Datoria fiind unica motivație morală a lui Kant, ne mai putem întreba: fără partea afectivă, simțul datoriei nu poate purta în el pe cel al vinovăției? Ar fi mult de spus și în această privință! Kant, ca să revin, a supraevaluat logica în detrimentul pasiunii, în final propovăduind credința, admițând sfințenia legii lui Dumnezeu și răutatea de neînvins a inimilor noastre.

   Teologul german protestant Werner Gruehn (1887-1961) definea religia ca fiind „sinteza cea mai desăvârșită a celor mai înalte însușiri și funcții ale sufletului omenesc, puse în serviciul a două idei: ideea de Dumnezeu și cea a legăturii omului cu El”. Simplu și convingător, Fericitul Augustin definea religia ca fiind „modul de a cunoaște și a cinsti pe Dumnezeu”.

   Religia încununează multe domenii. Pe lângă informaţia de cultură generală, religia e poarta de intrare spre valorile morale importante ce conturează identitatea noastră. Unii începători în ale științei declară cu emfază că sunt oameni de știință și nu pot admite religia, neștiind că în cadrul științei se ajunge la o limită și se intră fără voie în spațiul metafizicii, că metafizica a apărut din neîndestularea fizicii. De la semnele noastre de întrebare și până la cunoaștere este cale lungă, necesită înțelegere și trăire a unei vieți religioase, care se reflectă apoi în activitățile zilnice. Dacă avem religia, vine moralitatea cu cele două înțelesuri diferite: norma de conduită impusă din afară și sensul general al conduitei noastre. Când sunt respectate legile societății, se poate crede că omul este perfect moral, dar se respectă numai structura sufletească a societății, nu și cea interioară, cea a vieții după indicațiile absolutului, pe care unii o resping conștient sau mai puțin conștient. Apostolul Pavel spunea că morala este înscrisă în inima omului, că există o lege morală cu care te naști, adică acea predispoziție de a alege Binele de Rău; dar există și o conștiință morală, cea care-l face pe om să discearnă cu bună știință, adică cunoscând să poată alege și să se manifeste ca atare. Atât legea morală cât și conștiința morală – conștiința fiind un produs al activității creierului uman – își au izvorul în ființa lui Dumnezeu. În acest mod s-a construit și se menține lumea; necredința distruge omul, distruge lumea. Să ne reamintim spusele lui Petre Țuțea, om al elitei intelectuale a țării noastre, care a supraviețuit și a putut să ne mai vorbească: „Fără credință, fără Dumnezeu, omul devine un animal rațional care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. Cartea de căpătâi a moralității de ordin religios fiind Biblia, concluzia este că morala are nevoie de religie.

    Nu ne este străină ideea unora că religiile vor dispărea pe măsură ce progresele în domeniul civilizației materiale vor progresa, că ele sunt „ca un fel de boală infantilă a omenirii”. Religia a fost pusă sub mare semn de întrebare din momentul apariției ateismului, cel despre care se spune că a pus multe întrebări, dar nu a dat răspunsuri. Rădăcinile ateismului le găsim în secolul XIX-lea, cu reprezentanții lui, Marx, Freud, Nietzsche. Marx își exprima ateismul spunând că religia „este opiu pentru popor”, neluând în considerație faptul că spiritul religiei este spiritul tradiției și al fascinației față de ceea ce este în lumea noastră. Freud, în capitolul „Viitorul unei iluzii” din volumul I al operelor sale, consideră învățăturile religioase ca fiind: „iluzii, afirmații nedemonstrabile, nimeni neputând fi constrâns să le considere adevărate sau să creadă în ele […] Enigmele universului ni se dezvăluie destul de încet cu ajutorul cercetării, multor întrebări știința neputând încă să le dea răspuns. Totuși, munca științifică este pentru noi singura cale de cunoaștere a realității”. De la ateistul Freud rămas credincios materialismului în calitate de cercetător, dar oarecum sceptic ca observator în rezultatele psihanalizei, s-a ajuns ca astăzi să existe mulți psihanaliști credincioși care consideră știința legată de credință. Autorul traducerii invită la cugetarea: „Dacă li se demonstrează oamenilor că nu există Dumnezeu atotputernic și drept, nici o ordine divină a lumii și nici o viață viitoare, ei se vor simți liberi de orice obligație de a urma prescripțiile societății. Fiecare va fi neînfrânat, neînfricat, dând curs instinctelor sale asociale, egoiste, căutând să-și arate puterea; se va instala din nou haosul căruia i-am pus capăt datorită miilor de ani de lucrare a civilizației”. Aceste considerații și-au dovedit astăzi veridicitatea. Filozoful german ateu Friedrich Nietzsche (1844-1900), cel însetat de „voința de putere”, rămas în mentalul colectiv cu blasfemia „Dumnezeu a murit!” și care a trăit într-un timp al necredinței, când intelectualii din Europa doreau eliminarea credinței în Dumnezeu, lipsa Lui din preocupările omului, a afirmat în cele din urmă că nu există teorie a adevărului căreia să nu-i corespundă credința în existența lui Dumnezeu.

   Dramaturgul, nuvelistul german Otto Ludwig (1813-1865) afirma: „Cine nu poartă Cerul în el însuși, degeaba îl caută în tot universul”. Așa și este! Pe Dumnezeu trebuie să-l porți în suflet, astfel îl ai sau nu-L ai. Poetul nostru Marin Sorescu în poemul „Simetrie” a simțit soarta tristă a omului obișnuit, incapabil să aleagă drumul cel bun, silit uneori să parcurgă drumul greșit: „Și după aceea în fața mea s-au căscat două Prăpăstii:/ Una la dreapta, alta la stânga./ M-am aruncat în cea din stânga,/ Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,/ Grămada cu mine în cea din stânga,/ Care, vai, nu era cea căptușită cu puf.”  Atenție la „puful” pe care-l întrezăresc părinții care refuză studiul religiei pentru copiii lor!

   Matematicianul, fizicianul, filozoful francez Blaise Pascal (1623-1662), cel care a luat calea credinței la vârsta de 31 ani, în urma unei revelații religioase, până atunci oscilând între raționalism și scepticism, spunea: „Cei cărora Dumnezeu le-a dăruit credința prin sentimentele inimii sunt fericiți, celor care nu o au, noi nu le-o putem dărui decât prin raționament, așteptând ca Dumnezeu să le-o dăruiască și prin sentimentele inimii, fără de care credința nu e decât omenească și inutilă pentru mântuire”. Și se întâmplă de atâtea ori ca Dumnezeu să le dăruiască!

   Respectul faţă de religie, față de toate confesiunile și tratarea lor în mod egal, asigură adevărata libertate. Cei care predau religia trebuie să aibă un orizont larg al cunoașterii în multiple domenii, să permită dialogul cu tinerii învățăcei, să cultive în mod fertil credinţa, tradiţiile.

   Să nu-i lăsăm pe copii singuri, fără Dumnezeu! Să gândim la binele lor intelectual și moral.

Vavila Popovici – Carolina de Nord