Cuvânt și iubire

CÂNTECUL UMBREI

 

Şi întinzând paharul, spuse:

Dar să se facă voia Ta, şi nu a mea.

Şi-atunci, pe scaunul de Judecător,

A stat chiar Dracul.

 

Cât despre mine,

Cui îi pasă, dacă mor?

Şi a cui voie să mai cer, să se mai facă?

Când Lumea asta, este voia tuturor.

 

„Iubiţi-vă pe tunuri” – ne-ndemna un visător.

De-atunci, mă mir că lumea-ntreagă

Pe întreaga moarte – nu se cacă.

 

Hai, îndrăzniţi.

Eu sunt doar un învins, învingător.

Veţi învăţa şi voi.

Şi-o să vă placă.

 

Cu voia voastră, Domnilor, la sânul

Întunecimii – Printu-i, vi-e Stăpânul…

 

 

CÂNTECUL LUI PINOCCHIO

 

Dragul meu părinte rătăcitor,

Mă bucur că ai revenit acasă

În mijlocul familiei.

Chiar dacă singur.

Aici va fi întotdeauna o pâine de mâncat

Albă.

Dacă nu a fost pusă pe masă

Nu e vina ta.

Au fost mulţi sărbătoriţi azi.

Şi unde să pui o pâine

Între atâtea bunătăţi?

Unde să mai înghesui

Comorile lumii, în plasă?

Am auzit spunându-se

În jurul meu:

– Cine se supără, să i se taie nasul.

Eu sunt Pinocchio,

Dragă tată Geronimo.

Dă-mi şi mie un suflet

Ca sforile astea

Îmi taie toate oasele

Şi totuşi

Mă bucur

Că suntem împreună

În aceeaşi nostalgie

 

 

CÂNTECUL PORCILOR

 

– Vreţi aurul din Roşia Montana?

– Săpaţi cu gura porcilor, căpuşa,

Şi duceţi-vă drept în Iad, în guşa,

Veninul din Manole, şi din Ana –

 

Şi-n Tribunalul Morţii, toată slana –

Săpaţi cu limba. Că e jucăuşă.

Veni-v-ar Talpa Iadului, Manuşa –

Şi-o veşnicie, să-i gustaţi icoana.

 

 

CÂNTECUL BĂTRÂNULUI

 

Acum ani, doisprezece, plin de sănătate,

Cu buletinu-n mâna, doar – pe pat,

Firesc şi simplu, sânge am donat,

Şi măsa-n dar, am dat-o mai departe –

 

De-atunci, pe-acolo nu am mai călcat,

De-atâtea munci sterile, învăţate,

De-atâtea mese prea remunerate

Pentru trăit, cu sângele intact.

 

În toamna, vechiul centru de donare

L-am căutat, că mamei din spital,

Obolul meu să-i dau, atât de mare,

În loc de feeria vreunui bal –

 

Acum se completa o fisă lungă:

Atâtea boli, atâtea vicii seci,

Atâtea declaraţii foarte reci,

De sânge cald, dar prea bătrân, la punga –

 

Căci, vai, nu mai aveam nici ani cincizeci!

Nu mai puteam dona. Aşa e grila.

Aşa s-a pus pe viaţă, apostila.

Bătrân, şi sănătos – să poţi să pleci.

 

 

Şi sângele donat n-ajunge-n veci.

Tot vin mediciniştii, şi tot roagă

Veniţi cât sunteţi tineri, lume dragă,

Şi sănătoşi la sânge – nu zevzeci –

 

Nefumători şi nedrogati, de tot,

De câte cele vi se pun pe masă,

De câte asaltaţi cu propriul bot,

Şi plasa luaţi, nu dragostea frumoasă –

 

Veniţi ca să citiţi în formular,

Ce fel de sânge mâine vi se cere,

Să-l vindeţi, prea curat, pe galantar,

Ca să trăiască porcii cu avere –

 

Din ce organe pentru exportat,

Cu microcipuri în secret, niznaie,

Cu cifre-n loc de nume, memorat,

În măruntaie, semeni vi se taie –

 

Din care clauze Clawback nu se fac

Medicamente ieftine în ţară,

Ca din puţin, puţin să-şi dea, sărac,

Şi cel ce nu da totul, pe afară –

 

Veniţi, că vreau să vin cu voi, şi eu –

Să dau şi eu, dar legea nu-mi permite –

Săltaţi stacheta, pan’la Dumnezeu,

C-au sânge bun, bătrânele lui vite…

 

 

CÂNTECUL SEMIRAMIDEI

 

Din care pierdere marina şi stelară

Albastra-verde, până de sidef,

Şi netrezita Galateee de povară,

Teşi ochii tăi, cu Terra, pe gherghef?

 

O lebădă pe care o chemară

Beţi de otravă, treji de diabet –

Să-ţi cânte frumuseţea cea amară

Din ger, salvata-n casa – un poet –

 

Cum tremură privirea ta, să moară –

De nu aş bea din ea – ca un stilet –

Tăişul tău de trup de căprioară

Prin pânda mea de foc, anahoret –

 

Dar ce Tamisa, Dunăre, sau Loara,

Să spele dansul ochilor, pustii,

Când pe peronul vieţii, într-o gară,

Petrecem numai trenuri de copii?

 

 

CÂNTECUL CLOVNULUI

 

Copiii noştri, clovni atât de trişti,

Privind cu ochi de sticlă, prin vitrine,

Pe cei ce îi fac mâine să suspine,

Ca să ai azi, din ce să mai exişti –

 

Atâtea şisturi, gaze, cristaline

Izvoare şi omături de artişti,

Se cer incendiate de psaltişti,

Să fie bine, azi – cum nu e, mâine –

 

În move haine, multicolorate,

Şi în trusouri scumpe, mult prea mult,

Pentru întreaga lumii libertate

De a privi spre stele  –  cerul cult –

 

Cu ochi brăzdaţi de gloanţe verticale,

Şi limbi albite-n pastele de dinţi,

Ei,  de-ale lor, îşi văd – prostii banale,

Ca mercenari tocmiţi de-ai lor părinţi –

 

Ruine scumpe, şi caleşti la poartă,

Cai zburători, din orzul tuturor,

Povestea vieţii pruncilor e-o artă

În care mulţi se joacă,  alţii – mor –

 

Le curge şi rimelul în cascade

Din arsenalul bombelor cu fard,

Şi poate unii râd, când alţii ard,

Şi unii urcă, duşi de cel ce cade –

 

Atât de goi, şi simpli, şi egali –

Şi-atât de-nveşmântaţi de o regie

În care viaţa, chiar dacă e vie,

E-o piramidă moartă, de carnali –

 

Şi totuşi – mai există poezie,

Şi totuşi – mai există şi fractali,

Şi totuşi – mai există pineali,

Şi totuşi – mai există omenie,

 

Şi printre-atâtea minţi de canibali,

Există, totuşi –  chiar şi veşnicie!

 

 

CÂNTECUL EMIGRANTULUI

 

A emigrat o Romanie-ntreaga

Din Basarabi, Musatini, Bucovini,

Din Tara Romaneasca si Moldava,

Si Transilvania marilor lumini –

 

E fiecare, singur, azi, pe harta –

Si cere, si ofera, ajutor –

Fara o Stea de Nord, pe Marea Moarta,

Si singur printre falci, navigator –

 

O Romanie-ntreaga emigrata

Se tot revarsa parca fara rost,

Din chiar istoria ei, din poarta-n poarta,

Sa ia pe ea un maxim pret de cost –

 

Si-n candele de limba si iubire,

Si-n clopote de versuri si trairi,

Raman doar cotizantii-n nesimtire,

Ai Marilor Sperante si Uniri –

 

Niste acei de care trage lumea toata –

Niste mereu cu zambetul taiat

De vreun infarct, sau stea paralizata

De vreun toiag, prea greu de lepadat –

 

Niste servanti de rand, in loc de oaste –

Niste afaceristi de rangul trei –

In timp ce floarea romanimii noastre

A progresat – si n-ai de und’ s-o iei –

 

Sunt  candele – atatea – in romana –

Afara, inauntru, ce putini

Sunt cei ce  pot macar un “ziua buna!”

Sa puna-n focul lor de amintiri –

 

Ce straniu ard, cumva impersonale,

Cumva flagrant in slujba vreunui zeu,

Cand nu le-aprind urcusurile tale

Si alor tai – razbind spre Dumnezeu!

 

Caci nu sunt sfinti, si nu e cer, sa sameni,

Si vesnicie nu-i, si nu-i aripa,

De nu sunt oameni, langa marii oameni

Sa arda-n cuget – clipa dupa clipa –

 

O Romanie-ntreaga emigreaza –

In fiecare zi, in scaune, munci,

In noaptea-zi, si ziua-noapte treaza,

In care de nu rupi – macar atunci –

 

O candela ce inca lumineaza –

Nu pentru tine doar, si pentru prunci –

Ci pentru-ntreaga lumii Metastaza

Ce-si bate joc, de tine, prin porunci –

 

Ce Romanie, oare, mai urmeaza?

Noi cine suntem? Cine ne numim?

Cu cine, si de ce, suntem in faza?

Si pentru cine vrem sa mai traim?

 

Sunt candele – atatea – in romana,

Romanul, fiecare, cu a  lui,

Si altii ce incearca, si le-aduna,

Sa cantarim pe limbile oricui

 

Aceasta Romanie – Dacie buna,

Aceasta temelie ce-am pohtit,

De a ne tine viata, impreuna,

Cu toata Omenirea de iubit!

 

 

CÂNTECUL PACIENTULUI

Lăsaţi copiii, totuşi, să se joace!

Nu-i tot dotaţi şi înarmaţi, din ou,

Cu tot ce e mai otrăvit, şi nou,

Cu strâmbe minţi, şi culmi – în loc de pace –

 

Ca puii, adormiţi într-o găoace,

Ei alte zvonuri prind, dintr-un alt imn –

Ei altfel simt şi joacă, cum se face

Un zbor cu aripi de pământ, sublim –

 

Puţin de tot la joacă, au nevoie

De câte-un sfat – din arborii atenţi,

Ce au cântat şi ei, cândva : “Ahoe!”

De unde au căzut, ca pacienţi –

 

Lăsaţi copiii, totuşi, să se joace!

Şi adormiţi-i, seara, cu poveşti!

Doar ele fac, pe lumea rece, pace,

Şi-n ele, viu rămâi, chiar de nu eşti…

 

 

CÂNTECUL SPRÂNCENATULUI

 

Nimeni nu o să vă taie

Mărăcini crescuţi de ploaie

La mormântul din noroaie.

Mie, mi-au tăiat, în dar.

 

Nimeni nu o să vă pună

Lumânarea, ca arvună,

Pentru inima cea bună.

Mie, mi-au aprins-o, iar.

 

Nimeni nu o să vă lase

10 bani, două foloase,

Pentru sufletul din oase.

Mie, mi i-au dat, să ar.

 

Nimeni nu o să se-ncurce

Să vă pună lângă cruce

1 leu vechi, ca să vă urce –

Mie, mi l-au dat, să sar.

 

De aceea, foc mi-e, iată,

Cum e lacrima mea, toată,

Toată ţara minunată,

Din hotar, până-n hotar –

 

Şi cine mi-a dat, să-mi deie,

Deie-i Dumnezeu, să ieie

Lumea toată, de femeie,

Să îi nască-o epopee,

 

Din Hristosul ei, stelar,

Şi Măicuţa lui, cu har,

Şi din tine, Dumnezee…

 

 

CÂNTECUL SERPENTINEI

 

În Turnul Londrei, lângă strada mea,

Stătea o Serpentină, şi fuma –

Cu ochii verzi-albaştri, Oceanidă,

Ca o icoană neagră, în firidă,

Cu faţa aurie, de măslin,

Şi un regal, pe umeri – blond – de vin –

Egreta mâinii ei, cu fibre lungi,

Ţinea săgeata viselor prelungi,

Anselmus o privea, cum tot trăgea

Din amfora-i în pârg,  săgeţi, în ea –

Din turn, de jos, tâşneau ca două vele

Corăbii navigând spre taine grele,

Şi-aş fi privit-o mult, şi după moarte,

Dar ea fuma, din toamnă, mai departe –

Şi nu aveam nimic , nici eu, să-i spun,

Ca un Anselmus, după ea, nebun –

S-o ţinem amândoi, să nu se piardă,

Aşa grăbit, în ceaţa grea –  de  iarnă…

Că revine.

 

Liviu-Florian JIANU

Craiova

februarie 2015