Anatol Covali: poesis
Lethe
Mã scald în râul Lethe din ce în ce mai des
şi las în urmã câte-o suferinţã,
uitând cã însoţitã era de umilinţã
şi de-un regret amarnic mai ales.
Îmi limpezesc cu apa-i curatã ochii trişti
şi-n suflet e deodatã primãvarã.
Cântând de fericire de pe vechi cruci coboarã
puzderie de visuri ce-au fost crişti.
Ce rãcoroase umbre sclipesc în jurul meu!
Le mângâi şi trãiesc numai în clipa
în care uit cã-n viaţã m-a însoţit risipa
şi cã mi-a fost adesea mult prea greu.
Ca sã gonesc din gânduri al amintirii plâns
înot ca un copil în râul Lethe.
Îi sorb apa ciudatã când mi se face sete
şi uit cã doar dezamãgiri am strâns.
Prometeu
Era un întuneric voit. Lipsiţi de foc,
care fusese încuiat în ceruri,
chiar Prometeu luptase cu aprigele geruri
ce dãnţuiau al morţii ultim joc.
Pandora deschisese cutia cu minuni.
Zburaserã cu toate-ntr-o clipitã.
Rãmase doar speranţa de-nfrângeri obositã,
pedeapsã pentru oamenii comuni.
Se transformã-n cometã trufaşul Prometeu
şi strãbãtând în iureş constelaţii
furã din locul sacru al primelor vibraţii
focul pãzit de-orgoliosul zeu.
Pedeapsa fuse cruntã. În lanţuri ferecat
e sfâşiat de vultur îndrãzneţul.
Chiar oamenii i-aratã din când în când dispreţul:
Purtând făclii îl umplu cu scuipat.
Orfeu
Am coborât în Hades ca s-o gãsesc pe ea,
iubita adormitã de un şarpe.
Cântam cu pasiune pe mii şi mii de harpe
şi orice zeu ce asculta plângea.
Doream s-o vãd, dar ochii-mi de beznã erau grei.
Mã mângâia doar şoapta-i caldã, blândã.
Cântam, cerşind sã scape de-a morţii grea osândã,
sã lumineze iarãşi anii mei.
Plecaţi, rostirã zeii. Dar sã nu-ncerci s-o vezi
pânã n-ajungeţi în a voastrã lume.
Sã nu rosteşti o vorbã, sã nu o strigi pe nume,
sã fii convins cã vine şi sã crezi.
Într-un târziu lumina în ochi mi-a nãvãlit
şi m-am întors strigând: Euridice!…
Ea a pierit… Şi-n clipa aceea mii de bice
nefericitu-mi suflet l-au snopit.
Anatol Covali
