Cuvânt și iubire

Motto:

„Sunt varză… o varză fericită!”

(SML, 10 august 2014 FB)

 

George ROCA: Distinsă doamnă, vă mulţumesc pentru privilegiul de a-mi acorda acest interviu. Mi s-a părut atât de dificil să-l încep, să-i conturez întrebările, datorită faptului că nu vom discuta numai despre realizări şi bucurii ci şi despre situaţii extreme, poate cele mai grele din viaţa unui om! Aş dori să începem cu „amintirile frumoase ale copilăriei”.

Smaranda MILU NÉMETHI: Mi s-a mai pus această întrebare în alte interviuri şi de fiecare dată îmi vine în minte un alt răspuns. Azi îmi aduc aminte de o clipă pe care îmi place să o definesc perfectă. Eram în vacanţă la Marea Neagră împreună cu părinţii şi cu fratele meu. Eu să fi avut vre-o 4 ani. Un fotograf ne încadra pentru poză de concediu. Eram cu toţii bine dispuşi. Îmi amintesc şi în ziua de azi cât de simpatic şi preocupat era acel fotograf ca această poză de familie să iasă bine. Şi a ieşit. Până în ziua de azi, a rămas preferata mea!

George ROCA: Şi apoi… şcolile, educaţia academică, atracţia pentru artă? Pictura de şevalet…

Smaranda MILU NÉMETHI: Ca şi copil eram destul de nepopulară printre ceilalţi copii de vârsta mea, fiindcă de câte ori trebuia să aleg eu „jocul”, propunerea mea era „hai să desenăm”. Atunci nu ştiam că poţi să devii pictor când vei fi mare, aşa că până când am aflat că acest lucru e posibil, spuneam că vreau să devin cosmonaut şi medic ca să am grijă de Buni, ca ea să poată să aibă grijă de cele 100 de bobici (copii) pe care urma să-i nasc. Apoi, într-o zi, când doamna învăţătoare l-a numit ironic pe colegul meu de bancă Cristi, „mare pictor”, am descoperit cuvântul a ceea ce urma să devin. Educaţia mea, de la liceu, până la master s-a axat pe vizual şi creaţie. Am absolvit liceul de artă „Aurel Popp” din Satu-Mare, apoi am studiat la secţia de pictură a Universităţii de arte şi design „Ioan Andreescu” din Cluj.

George ROCA: Specializări în străinătate. Impactul cu Italia! De la Carei, la Satu Mare, apoi de la Cluj la Bucureşti şi Palermo! Câteva cuvinte despre peripluul sicilian!

Smaranda MILU NÉMETHI: În timpul facultăţii am plecat în Italia cu o bursă de un an la Palermo, la Accademia di belle arti e restauro „Abadir” şi apoi mi-am finalizat studiile cu un master în Publicitate la Facultatea de ştiinţe ale comunicării a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Privind în urmă îmi aduc aminte de fiecare dată simţeam ca o iau de la capăt cu cât se lărgea noul oraş în care mă mutam. De fiecare dată în comparaţie cu localnicii mă simţeam fata de la ţară care se mută la oraş. Fiecare oraş pe care îl lăsăm în urmă era mai mic decât următorul, iar eu trebuia să mă adaptez în consecinţă. Contrar aşteptărilor experienta siciliană nu a fost şocantă. Acolo m-am simţit subit acasă. Când am ajuns după 3 zile şi două nopţi de călătorie în gara din Palermo, acolo mă aştepta Don Salvatore Leonarda, abatele Mănăstirii La San Martino Delle Scale, care adăpostea Academia de arte şi restaurare „Abadir”. M-a strâns în braţe, m-a pupat pe obraji şi mi-a urat bun venit cu naturaleţea şi căldura specifică sicilienilor!

George ROCA: Realizarea profesională. Ce este Hybrid Studio şi ce muncă desfăşuraţi acolo? Care sunt clienţi cu care aţi lucrat?

Smaranda MILU NÉMETHI: Soţul meu şi cu mine am acumulat experienţă în mediile în care am muncit în prealabil. Dan Ioan Milu, aşa în cheamă pe soţul meu, este fotograf de profesie. Şi-a dezvoltat măiestria muncind în domeniul fotografiei de business la reviste precum „Campaign”, „Biz”, „Forbes”. Mulţi din cei care lucrează în publicitate au avut ocazia să îl cunoască în perioada „Campaign”. Era foarte apreciat, iar eu am fost un fan al fotografiilor sale înainte de a-l cunoaşte personal. Fotografiile lui erau unul din motivele pentru care colecţionam revista „Campaign”. În ceea ce mă priveşte, am acumulat experienţa ca Art Director în Bucureşti, la „Leo Burnett”, apoi la „Sister” şi la „Gav”. Experienţa de la „Leo” a fost cea care m-a format în primul rând. Acolo am avut norocul să învăţ de la cei mai buni, să lucrez pe proiecte importante, să câştig premii. La „Leo Burnett”, am învăţat ce înseamnă să fii cu adevărat dedicat publicităţii şi oamenilor cu care munceşti zi de zi. Datorită lor am cunoscut sentimentul de premiant în pubicitate atunci când am câştigat la Effie. Fără experienţa de la „Leo Burnett” România nu aş şti multe din lucrurile pe care le ştiu acum.

Ideea de a porni „Hybrid Studio” ne-a venit într-un moment de reinventare personală cât şi ca o necesitate. Trebuia să găsim o soluţie în care să continuăm colaborarea cu clienţii pe care îi aveam freelance, în contextul în care în România s-a schimbat legea dreptului de autor. Ne-am dat seama că puteam să acoperim împreună şi în colaborare cu alţi colegi mai multe cerinţe ale unor potenţiali clienţi. Aveam know–how-ul, aveam entuziasm, aveam clienţii, ne mai trebuia un nume. „Hybrid” pentru că îmbinam mai multe discipline cu scopul de a satisface mai multe nevoi de creaţie, „Studio” pentru că, să fim sinceri, o mână de oameni nu se poate numi agenţie, doar ceva mai mic, care suna chic, se putea numi studio. Aşa s-a născut „Hybrid Studio”. Apoi a venit criza. Personal, eu sunt ataşată de campania „Glontz Energy Drink” şi de proiectele de branding „Tango Caffee” şi mai recent proiectul „Corul Regal”.

George ROCA: Sunteţi o persoană tânără, de 33 de ani… Când mă gândesc la această vârstă minunată îmi sună în minte melodia lui Julio Iglesias: „Treinta y tres años/ Nada mas son media vida/ Treinta y tres años/ Que se van con tanta prisa//” (Treizeci şi trei de ani/ Nimic mai mult, mijlocul vieţii/ Treizeci şi trei de ani/ Care au trecut atât de repede//). Cum vi s-au părut primii 33 de ani de viaţă… cu tristeţi şi bucurii!?

Smaranda MILU NÉMETHI: Când eram studentă, o colegă de an, avea un iubit de 33 de ani. Noi aveam abia abia 20 de ani pe vremea aceea. Mi se părea o prăpastie atât de mare între noi şi acel bărbat de 33 de ani. Atunci mi se părea că mă aflu la ani lumină depărtare de vârstă de 33 de ani. Apoi, într-o dimineaţă m-am trezit că am şi eu 33 de ani. Cum mi s-au părut primii 33 de ani? Mi-am pus şi eu adeseori această întrebare. Credeam că mă voi simţi mai bătrână şi mai înţeleaptă la 33 de ani. E aproape ca şi cum m-ai întreba acum că: „Ai 80 de kg! Privind în urmă la când aveai 65 de kg, eşti mai tristă, sau mai veselă?”

George ROCA: Ce speranţe, ce idealuiri vă plănuiseţi pentru următorii 33 de ani!

Smaranda MILU NÉMETHI: Nu am încetat să plănuiesc, în această ordine: Copii, familie, casă, iubire, asociaţie de binefacere, succes, artă, pictura, belşug, fericire, câini, pisici, sărbători fericite, longevitate…

George ROCA: Şi într-o zi de decembrie 2013 o „eclipsă” a început să vă umbrească viaţa. Am trecut şi eu recent prin aşa ceva… şi de aceea îmi permit să vă întreb! Cum aţi reacţionat la aflarea veştii că acea eclipsă era condiţionată de un cancer la plămâni?

Smaranda MILU NÉMETHI: Când primeşti vestea că ai cancer simţi în sfârşit CEVA!  Realitarea îşi deapănă următoarea poveste: „În decembrie 2013, Smaranda afla că are cancer la plămâni. La 32 de ani, viaţa fetei s-a schimbat, brusc, într-o zi de iarnă. De atunci, zilele ei au curs ca un rollercoaster şi-au fost mai bune, şi mai rele. Boala asta a venit cu tot ce vine o astfel de boală: goană după bani, care înseamnă, de fapt, goană după viaţă, medicamente, călătorii pentru tratamente, amărăciune şi speranţe, paşi mici pentru omenire, dar imenşi pentru Smaranda. Când ai cancer, viaţa se reconfigurează şi într-un fel, îşi arată plenitudinea fix în aceste momente în care, paradoxal, te obligă, cumva, să dai, în numele propriei supravieţuiri, acel 100% pe care, sănătos fiind, îl iei ca pe un dat, o stare care există de la sine...”

George ROCA: Şi eu am zis la un moment dat că aş vrea să îmblânzesc cancerul… să îl cunosc mai bine şi să încerc să îl fac inofensiv. Sper că am reuşit! Dumneavoastră ce părere aveţi?

Smaranda MILU NÉMETHI: (…) Cancerul, după ce te obişnuieşti cu ideea, poate să aducă şi anumite beneficii! Slăbeşti câteva kilograme, îţi vin hainele din liceu, uneori devii centrul atenţiei… Dar cine a fost în locul meu ştie că atunci când ai cancer vrei un singur lucru: să nu îl mai ai. În acelaşi timp, am început să înţeleg cancerul dintr-o nouă perspectivă. În mod bizar, abia atunci când primeşti o etichetă: doi ani, ca din senin, îţi aduci aminte de toate amânările, de toate plăcerile, de fetişurile, de toate ciudăţeniile pe care ţi le-ai refuzat şi începi să trăieşti cu poftă, aşa cum nu ai mai trăit niciodată. Poate că scopul Cancerului nu este acela de a ne ucide. Poate că scopul lui este acela de a ne învăţa să trăim. Să trăim cu adevărat!

George ROCA: Care e diferenţa dintre suferinţa şi durere!? Unii afirmă că suferinţa aparţine de suflet iar durerea de fizic… Aşa o fi oare?

Smaranda MILU NÉMETHI: Durerea provocată de boală funcţioneză cred în două direcţii. Este durerea personală, pe care o simte cel bolnav şi este durerea pe care o simt cei apropiaţi pentru suferinţa celui bolnav. Cum percepi tu cele două dureri şi cum gestionezi durerea celorlalţi? Ai foarte mare dreptate. Ai perceput corect! Sunt două tipuri de dureri. A mea şi cea a familiei mele. Durerea mea o gestionez personal, cu mine însămi, cu un sentiment asemănător cu cel din filmul „Garvity”. Singuratea te închide într-o capsulă cu tine însuţi atunci când însuşi organul cu care evadezi din durere, în mod nornal, acum te doare, creierul!

În ceea ce priveşte familia, am ales să gestionez durerea lor comunicând cu ei, în această perioadă, exclusiv prin mesaje. Nu am mai vorbit cu mama, cu tata sau cu socri ori cu fratele meu de trei săptămâni. Am considerat că, cu cât au mai puţin acces la vocea mea, cu atât îi expun la mai puţină durere. Am vrut să îşi continue vieţile fără să se frământe şi cred că am reuşit. În weekend-ul următor mă întorc în oraşul natal. Am ales să merg cu trenul, ca pe vremuri… Ei să mă aştepte la gară, tot ca pe vremuri! Să fie liniştiţi, să mă vadă coborând din tren, întreagă, nevătămată ca şi pe vremea când eram studentă. Fără stres!

O zi mai bună a mea, înseamnă o zi în care pot mânca, pot să merg la baie şi pot scrie ceva interesant. Îmi place să scriu din ce în ce mai mult. O zi bună, e o zi în care ascult Zucchero, mă joc cu pisica Kara şi cu pisica Eva, trebăluiesc ceva şi dorm. O zi mai proastă e atunci când nu pot să fac nimic din toate acestea…

George ROCA: V-ar plăcea să scrieţi o carte despre viaţă şi suferinţa dumneavoastră? Am citit mai multe rânduri de pe blogul personal (http://helpsmaranda.com/category/blog/) şi vă declar cu mâna pe inimă că aveţi talent. Aş vrea să le public în revistele cu care colaborez.

Smaranda MILU NÉMETHI: Am primit cărţi scrise despre suferinţă (nu le-am citit!), am întâlnit oameni aflaţi în această suferinţă, am condus un unchi pe drumul acestei suferinţe timp de 6 luni. De aceea nu doresc să scriu o carte despre suferinţă. Nici despre a mea şi nici despre a altora. Trăim în o lume preponderent pesimistă. Încă o carte despre suferinţă nu cred că ar fi de folos nimănui. Persoanele sănătoase nu au niciun interes să se informeze despre cancer şi nici pe mine nu mă interesa în mod deosebit până când m-am îmbolnăvit. Ori după ce m-am îmbolnăvit, şi am aflat că mai aveam 2 ani de trăit, suferinţa era ultimul lucru cu care aş mai fi vrut să-mi umplu timpul. Aş vrea să scriu, o carte, poate chiar mai multe, dar cărţi de poveşti. Nu sunt suficient de consecventă să scriu o carte. Şansele sunt mari să mă plictisesc eu însămi de carte, înainte chiar de a o termina de scris. Mi-ar plăcea să scriu articole, să colaborez cu reviste.

George ROCA: Dintr-o pură întâmplare acum câteva zile am cumpărat o carte dintr-o librărie de aici din Sydney. Poate aţi auzit de scriitoarea Brandon Brays şi cartea sa „Călătoria” (The Jouney). A trecut şi dansa printr-o experienţă similară… şi până la urmă s-a vindecat de teribilă boala numită cancer! O tumoare de mărimea unei mingi de baschet! S-a vindecat singură… după ce doctorii nu i-au mai dat de trăit decât câteva luni! Asta a fost în 1992… iar acum după 12 ani, trăieşte într-o „veselie”, e sănătoasă şi scrie cărţi mai abitir decât Dan Brown! Constat, sau mi se pare, că ceea ce a descoperit autoarea psihoterapeută poate fi de mare ajutor oricui are nevoie şi trece printr-o situaţie similară. Este uimitor cum organismul uman are putere de a se vindeca singur. Şi am mai găsit ceva… Mrs. Brays îşi are originile în România!

Smaranda MILU NÉMETHI: Cred că am descoperit pe cont propriu „călătoria”. Cred în autovindecare (partiala), am experimentat căderea când m-am întristat, totul constă în echilibrul sentimentului de fericire. Nu am citit cartea, citesc ceva interesant în schimb acum… „Dulcan”! & e foarte interesant. (Prof.Dr. Dumitru Constantin Dulcan, medic neurolog şi psihiatru, profesor de neurologie şi neuropsihosomatică. Scriitor. N.A.)

George ROCA: Şi aţi început lupta cu cancerul… Cum!? Beneficii, sacrificii, dureri, vise, speranţe…

Smaranda MILU NÉMETHI: După ce am fost diagnosticată în România cu cancer, fără cancer, cu cancer scuamos şi la un moment dat am primit un pronostic de o săptămână, am simţit nevoia de coerenţă. Am plecat în Germania, unde, la spitalul universitar din Greifswald am fost diagnosticată corect: „Adenocarcinom Bronhopulmonar, ALK pozitiv”, tratabil cu Crizotinib, la preţul de 6.500 de euro pe lună.

Am avut câteva vârtejuri mentale când am început să-mi socotesc preţul vieţii în proprietăţi şi apartamente. Nu a durat mult. Cumva ajutorul a început să vină şi mi-am adus aminte de un proverb italian: „Fai bene e dimenticatelo”. Adeseori am gândit aşa, însă de această dată am simţit că toate faptele bune îmi sunt răsplătite acum. În orice caz, nu aş fi reuşit să fac faţă cheltuielilor sau bolii, fără sprijinul soţului meu Dan, fără sprijinul părinţilor şi al socrilor, fără prietenii din Canada sau fără toţi vechii şi mai ales nenumăraţii noi prieteni pe care îi am acum.

Privesc Cancerul cu alţi ochi acum. Nu îl mai văd că un ceva înfricoşător. Este cu adevărat un „ceva” ferm şi hotărât, cu care nu te tragi de şireturi. E alb sau e negru. Dar dacă reuşeşti să îl priveşti din o nouă perspectivă, e mai mult decât o boală letală. Pentru mine a fost alarmă de care aveam nevoie. A venit deghizat în ceva ce părea că vrea să mă ucidă. După ce l-am înţeles, a devenit un „ceva” care m-a forţat să trăiesc. Să trăiesc cu adevărat, cu tot tacâmul, cu curaj, cu emoţii şi cu dragoste de sine.

George ROCA: Cât va costa tratamentul în total şi de unde veţi face rost de aceşti bani?

Smaranda MILU NÉMETHI: După cum am menţionat mai sus tratamentul meu costă 6.500 de euro pe lună, pe o durată de aproximativ 2 ani. Socotiţi dvs. totalul! Mi-e şi frică să-l etalez! Până acum am urmat tratamentul timp de aproximativ 7 luni, cu rezultate foarte bune. Banii vin exclusiv din donaţii.

George ROCA: Dacă cineva ar dori să vă ajute financiar ce ar trebui să facă?

Smaranda MILU NÉMETHI: Oricine doreşte să mă ajute, poate să facă donaţii în conturile bancare deschise pe numele soţului meu, MILU Dan Ioan,

afişate pe situl  www.helpsmaranda.com

Prin Paypal la adresa maramilu@yahoo.com

sau pe situl www.gofundme.com/helpsmaranda,

BCR CONT LEI: IBAN: RO35 RNCB 0318 0707 8478 0001 (RON)

CONT EURO: SWIFT: RNCB RO BU

IBAN: RO31 RNCB 0075 0707 8478 0001 (EURO)

titular : Milu Dan Ioan CNP: 1790611040042

apeland 0900 9000 460900 9000 46 – tarif 8 euro/apel in reteaua Telecom

 

George ROCA: Pe 15 septembrie 2014 revista Business Woman a lansat o campania de intr-ajutorare! De spre ce este vorba?

Smaranda MILU NÉMETHI: O campanie umanitară/socială menită nu numai să mă ajute să adun suma necesară tratamentului, dar şi ca inspiraţie altor femei care confrunta cu aceeaşi boală ca mine. Un reminder că ele sunt şi vor rămâne frumoase mereu şi mai ales dacă nu se vor da bătute în faţa acestei provocări. Am realizat câteva machete pentru cei care doresc să participe la promovarea acestei campanii. Mii de mulţumiri acelora care deja au făcut-o!

George ROCA: Aş dori să public câteva pagini din jurnalul dumneavoastră care apare pe blog în ultimele trei luni! Vă cer permisiunea!

Smaranda MILU NÉMETHI: Desigur! Nu e niciun secret! Menţionez că unele fraze sunt răspunsuri şi la alte interviuri…

 

„Am fost pe la duhovnic, ieri, cu-o mare frământare. Nu era o spovedanie. Am vrut să cer un sfat. Cred c-am greşit şi nu ştiu dacă-i bine să fiu ceva ce nu-s, dacă nu-i din convingere. Când m-am născut ai mei m-au botezat catolică, dar am aflat abia pe la 20 de ani. Nu a contat prea mult, suntem o familie mixtă: părinţi şi doi copii, adică eu şi-un frate. Mai mare. Mezină, am fost cel mai înfocat fan al fratelui meu care era cel mai frumos băiat, din cel mai important liceu din oraş, unde învaţa cel mai bine din clasă, unde toate fetele erau îndrăgostite de el. Profesorii mă comparau cu el şi niciodată nu ajungeam la nivelul excelentei lui geniale. Eu eram copil artist! De-atunci ştiam! Nu mă interesa să concurez cu fratele meu pe care îl adoram mai mult decât toate fetele ce îl iubeau, la un loc ori infinit. Căsătorindu-se, fratele meu, a devenit creştin ortodox, într-o familie practicantă. S-a molipsit şi i-a plăcut. Mi-a zis să mă botez şi eu creştin ortodoxă, să fim mai uniţi, că suntem familie. Aşa eu m-am gândit să-i fac pe plac şi ce-i mai bine. N-am stat pe gânduri şi-am zis: accept. De dragul lui Norbi, puteam să accept orice. Acum însă mă-ntreb oare un moft să-l faci botez, de drag dar nu din crez, nu-i un PĂCAT? Cu faţa-ntoarsă către al meu duhovnic, am întrebat. Duhovnicul meu drag, uimit de întrebare, şi dezbrăcat de straie acut bisericeşti, mi-a spus în vorbe simple, curate şi plăcute: „Domnul e numai unu, oricum vrei să-l numeşti: catolic, ortodox Lui îi e totuna. Ajunge să-L iubeşti!”

 

***

„Ieri am întâlnit cea mai frumoasă fată. Pe seara, fiindcă încep să mă simt din ce în ce mai întreagă, am fost în vizită la ţară. Am fost ca toată lumea normală, la un grătar, acasă la prietena mea cea dragă, Cristiana şi familia ei frumoasă. Am stat pe terasă, la umbră. Aer curat, linişte, seara de vară. Bianca, fata Cristinei, o apariţie celestă, cuminte, roz şi zâmbet pe buze se-aşează lângă mine, cu o privire clară, priveşte atent şi spune: „Smaranda e blondă!” M-a încântat atât de mult! Din cale-afară! Fiindcă toţi priveau şocaţi la freza mea cea actuală, de nou născut şi fără îndoială, gândeau cum să mai dreagă busuiocul. Am râs cu gura până la urechi. Cred că am şi hohotit! Cea mai frumoasă fată, Bianca ştie, ca atunci când o să crească, frizura mea nu va mai fi aşa cum era odată, dar va fi blondă. Şi paradoxal, deşi cred că chiar nu este normal, aseară în oglindă, înainte de culcare, chiar lângă tâmplă am descoperit un singur fir de păr, de circa 1 cm!”

 

***

„Ieri a fost o zi foarte grozavă! Am împlinit 4 ani de căsnicie trainică cu Dan. El zice 3. Eu zic că-i timpul să ne mai uităm şi în hârtii. Apoi am fost la centru Sanador să îmi fac faimosul CT de control. Am lăcrimat de bucurie atunci când am ieşit în stadă şi l-am sunat pe Dan să-i spun rezultatul parţial la telefon, care deja de-atunci, spunea doamna radiolog, se vedea cu ochiul liber regresia. Minus 1 centimetru, pe două din tumorile majore! Şi ziua nu s-a terminat cu-atât! Nu doar că am făcut shopping pentru primul meu proiect de-amenajare, dar am mai primit şi cel mai important cadou de comemorare a zilei. Nu pot să spun de unde şi de ce. Nu pentru că nu ştiu, dar aşa ne-am înţeles să spun. Să spun că am primit donaţie dar să nu spun de unde, de la cine. Tot ieri, pe seara, după masă, am primit o importantă donaţie de la persoane pe care le stimez în gând şi cărora le mulţumesc!”

 

***

„Ieri am primit 3 cutii de Crizotinib! 3 luni de-acuma, respir aproape uşurată. Dacă tumorile se mişca în ritm alert că până acum, sper să mă vindec înainte de pronosticul oncologului de 2 ani. Oricum 3 luni sunt mega importante şi acum, pot să pictez în tihnă. Un gând, o piatră mi-a fost ridicată de pe suflet, ieri, de oameni minunaţi, pe care nu poţi decât să îi iubeşti. Pot să pictez şi să răsuflu uşurată acum! Vă mulţumesc pentru 3 luni de pauză mentală”.

 

***

„A început un fulg să-mi cadă? Şi ce? Recunosc că la un momentan flirtam cu gândul că voi rămâne capilată, dar acum respir uşurată. Azi merg la cosmetică. E timpul să redevin femeie: manichiură, pedichiură, facial, pensat şi un tuns la zero. Asta e planul, apoi merg la „Cyber Knife”. Săptămâna asta am Cyber Kynfe, în continuarea WBRT, care e tot o iradiere a creierului, de această dată punctată. Am încredere că săptămâna care urmează mă voi integra în regnul vertebratelor”.

 

***

E 5 dimineaţa. Azi nu scriu de la insomnie. Am dormit. Acum 4 ore mi se par prea multe ore de somn şi mă trezesc flămândă. O foame care mă arde. Am început să simt prin gură, dar acum am început să simt prea mult. În amorţeala dureroasă din zilele trecute, nu simţeam în gura decât texturi ca de vată şi hârtie, halucinând gusturi în parcări de McDonald’s. Acum treaba stă cu totul altfel. Îmi recapăt sensibiliatea, împreună cu toate cojile, bubele, arsurile, aftele, zgârieturile de pe buze, limbă, obraji, gât, esofag. Parcă am înghiţit o perdea de zale.

 

***

Aşa că frustrarea gurmandă începe cu una din cele mai minunate fiinţe pe care am cunoscut-o în aceste ultime zile. Ea face din stolul de zâni şi zâne bune care au venit în întâmpinarea mea, parcă la un semn DIVIN. Cristiana Ulmeanu este oglinda exactă a numelui ei. Niciun nume nu s-ar potrivi mai bine decât cel pe care-l are. Simplă vocală „a” în plus la nume îmi sună suav de divin, care se împleteşte cu esenţă dreaptă ca de ulm a prezenţei sale. M-a fermecat din prima clipă. Cristiana s-a pronunţat: vreau bicicleta şi vreau să te ajut. Nimic în plus de discutat.

 

Cristiana are micul ei business de produse de la ţară aduse de la 40 de km din afară Bucureştiului. Am crescut şi eu la ţară. Îmi mai aduc aminte gustul intens al produselor crescute-n bătătură: 40 de ouă de casă, o urdă parfumată, un coş de roşii mov, un coş de gogoşari, prune, miere, oţet de mere. Cristiana zâmbeşte victorioasă. Nu stă mult. E mereu grăbită, dar prezenţa ei luminoasă, luminoasă, dreaptă şi zâmbitoare mă asigură că acesta e numai începutul. De două zile mă confrunt cu frustrarea darurilor de la Cristiana.

 

Mi-am făcut omletă muntenească adevărată. De două ori, mirosul de brânză topită în gălbenuşul auriu al ouălor de casă, cu roşiile mov tăiate cuburi, au alunecat suculent pe picurii verzi de ulei de măsline către dejunul iubitului meu soţ. Freamăt de nerăbdare. Mă duc să ling un iaurt plictisitor acum…”

 

***

„Smaranda şi laptopul care reprezintă poarta ei către lume şi prietenii care îi sunt alături. În ultima lună, Smaranda a avut de-a face cu două proceduri numite WBRT şi CYBER KNIFE. Pe scurt, creierul ei a fost supus unor procedee de iradiere pentru că nişte tumori apăsau pe un mănunchi de nervi şi nu există nicio altă intervenţie care să o vindece. Prima, WBRT (whole brain radiotherapy), înseamnă iradierea totală creierului, a doua, CN, înseamnă iradierea punctuală a unei părţi din creier. Eu am fost supusă acestor procedee din cauza ultimei metastaze din creier care se aşeză pe un mănunchi de nervi către coloana vertebrală, imposibil de atins prin alte metode. Netratată, tumora ar fi dus implicit la paralizie. WBRT creierului a dus la dilatarea acestuia. 7 zile de legumă, voma spontană, greaţă de apă, orbire, surzenie şi alte rele asemănătoare. Aşa că m-au trecut pe tratament suportiv în paralel: perfuzii cu substanţe felurite de două ori pe zi. Anumite substanţe care, deşi mă ajutau să reintru în parametri, măcar să pot să ţin ceva în stomac, scădeau imunitatea. Aşa a apărut ciuperca din gură şi senzaţia de hârtie, vata şi carton, doar că s-a întins peste tot şi către stomac. Apoi m-am constipat, 10 zile. La final, am contactat un virus, de fapt s-a activat un virus. Un herpes care s-a întins uşor în gură, gingii, pe obraz, pe limbă. Mă durea în gura de parcă eram murg de Harap Alb, de parcă numai jar aş fi mâncat atunci. Acum mă concentrez pe regenerare...”

 

***

„Smaranda, în casa ei, într-o zi în care energia este la 40%. Ca întotdeauna, pisicile ei o veghează. Cancerul aduce cu el o nouă formă de durere. Cum se simte această durere, cum se manifestă, cum ai descrie-o? Ceea ce Cancerul a adus pentru mine nu este ceva ce aş putea să descriu ca durere, cât că emoţie. După experienţa avută, privesc acest Cancer dintr-o lumină cu totul nouă. Ca indivizi avem nevoie de emoţii ca să putem să TRĂIM. Avem nevoie de simţire, iar Cancerul vine să ne trezească din amorţeală simţurilor cu un impuls uriaş de energie. Dacă până atunci nu, sigur în momentul în care primeşti vestea că ai cancer SIMŢI, poate pentru prima dată, după o lungă perioadă de timp, simţi în sfârşit CEVA …Cum spuneam, din punctul meu de vedere, acum, nu se cheamă durere. Se cheamă emoţie şi este necesară. Poate cu cât o simţi mai intens şi mai des, cu atât eşti mai aproape de vindecare. Cu ce este diferită durerea fizică pe care o da boala faţă de durerea fizică pe care o dă sportul, de pildă? Durerea fizică dată de boală este debilitantă, te umple de frustrări, mai ales atunci când ai o structură sportivă ca a mea, care la bază alergam 10 km pe zi, râzând! Mă dor genunchii acum, mă ridic cu greu dintr-o genuflexiune. Cu ochii minţii privesc cu drag spre viitor, fiindcă mă văd alergând din nou. Visez la încordarea muşchilor şi tânjesc.”

George ROCA: Vă mulţumesc pentru confesiune, pentru această lecţie de viaţă. Sunt convins că va fi un exemplu pentru mulţi cititori care trec prin clipe grele. Sunteţi o luptătoare! Vă doresc sănătate, bucurii şi multă linişte sufletească.

 

 

Interviu realizat de George Roca

 

Bucureşti-Sydney

7 noiembrie 2014