I. L. Caragiale: Păreri libere
…
,,E foarte greu, așa gândesc eu, să scrii românește; nu doar pentru limba românească, fiindcă și în limba noastră se poate spune frumos orice adevăr; ci pentru lumea românească, în fața căreia nu orice adevăr trebuie spus, fie spus cât de frumos — ba, încă mai ales atunci…
Nu e vorba — în lumea toată, totdeauna, nu s-au putut și nu se vor putea spune toate adevărurile; dar nu cred să fie pe lume multe locuri unde să se poată spune mai puține decât la noi.
— De ce oare ?
— Foarte simplu: fiindcă la noi din cale-afară multe adevăruri sunt supărătoare, stricătoare, primejdioase.
— Lumii ‘ntregi ?
— Nu lumii ‘ntregi, ci unei părți din lume, care e mai puternică decât lumea toată.
— O parte mai puternică decât toată lumea ? Cum se poate ?
— Se poate foarte lesne…
— ?
— Fiindcă toată lumea este mai slabă decât acea parte.
Și acesta e temeiul oricărei tiranii.
Învârtește-ți dar condeiul de zece ori în cerneală până să scrii un cuvânt, și, după ce l-ai scris, gândește-te de o sută de ori dacă nu trebuie șters, nu de dragul stilului, ci de teama primejdiei.
Oricând îți va clipi prin minte ceva care ți-a încărcat sufletul, ori înveselindu-l cu prisos, sau mâhnindu-l peste măsură, stinge repede scânteia care-ți poate aprinde foc în cap.
Șterge cuminte șirurile ce simți bine c-ar plăcea la foarte multă lume, ofensând pe acei câțiva mai puternici decât aceasta, și înlocuiește-le cu cea mai sălcie platitudine, și ferește-te chiar atunci să nu cumva s-aluneci afară din tonul amabil al sfintei banalități.
Bune povețe…
Dar asta este pentru unii foarte ușor, și pentru alții foarte greu.
Oricât de cuminte să fii, ți se-ntâmplă de greșești…
Ei ! Atunci nu e drept să pățească nimeni altul urmările greșelii tale decât tu însuți.
Pentru aceea, dacă din greșeală aș putea supăra vreodată pe cineva prin aceste modeste cronici din Universul, îl rog mai dinainte omenește, o dată pentru totdeauna, să nu caute a arunca vina câtuși de puțin asupra altcuiva decât asupra mea.
Un articol iscălit este o faptă absolut mărturisită.
Directorul unui mare ziar ca Universul nu e dator să răspundă de părerile personale ale colaboratorilor săi, pe care el nu le împărtășește
Iată exemplul gata:
Eu sunt de părere că directorul ziarului nu e răspunzător de părerile colaboratorilor, întrucât ele nu ofensează demnitatea acelui ziar.
Directorul nostru poate că nu împărtășește această părere.
Aceasta însă nu însemnează că, dacă eu aș face greșeala să emit aci o părere contrară părerilor sale, directorul ar împărtăși părerea mea.
Ziarele cele mari din străinătate, acelea care nu sunt glasuri de exclusivă clopotniță; ziarele care, ca Universul, sunt organe ale intereselor publicului întreg, nu ale intereselor unei clase sau caste, găzduiesc bucuros orice idee și orice părere, indiferent dacă directorul lor, șeful sau patronul afacerii le împărtășește sau nu.
Căci dacă din punctul de vedere al unor interese particulare de clasă, de castă sau de consorțiu, sunt primejdioase o sumă de adevăruri, orice adevăr este legitim din punctul de vedere al intereselor publicului întreg.
Cine ar fi fost de părere să se spună îndată adevărul despre apariția holerei din urmă la Hamburg ar fi supărat desigur toată negustorimea uriașului port de mare, dar n-ar fi servit rău interesele — aci putem zice vitale — ale publicului german.
Și câte adevăruri ar trebui spuse la noi ! Și câte păreri adevărate stau închise de frică în atâtea oale de os !
Și, ce e mai trist, nu ne bântuie numai frica de a ne spune părerea, ci și frica de a asculta, exprimată cu îndrăzneală de către altcineva, părerea noastră proprie…
Tremurăm ca nu cumva glasul acelui altcineva să pară a fi al nostru; ne îngrozim să nu trădăm cumva, printr-o clipire de ochi fără voie, prin cea mai neînsemnată mișcare reflexă, prin chiar mutismul nostru, că aceea ce s-aude un moment așa de rar este gândirea noastră de toate zilele, adânca noastră convingere de multă vreme.
Trecem pe lângă absurditate și nu ridicăm măcar o sprânceană revoltată; auzim neghiobia și nu zbârcim măcar dintr-o nară dezgustată; vedem impostura și ticăloșia și zâmbim frumos, ca la întâlnirea celor mai bune cunoștințe.
De câte ori și la câți dintre noi nu ne pare societatea noastră, când o privim în complexul ei de activitate, ca un ciudat teatru !
Piesa nu se mai știe deloc: o cârcăleală ca vai de capul ei și al nostru, al privitorilor; tragedie, te face să râzi; comedie, să plângi.
Actorii, chiar aceia la care s-ar întrezări din când în când oarecare bune dispozițiuni și ceea ce se numește le physique de l’emploi [Potrivirea fizică cu rolul jucat (fr.)], n-au nici o vervă.
De ce ?
Fiindcă rolurile au fost distribuite de-a-ndoaselea și piesa se joacă fără nici o probă serioasă.
Junele prim joacă pe tatăl nobil, intrigantul pe amorez, tânăra ingenuă pe eroina fatală, eroul pe bufon, cocoșata pe silfida și copilița pe vrăjitoarea, tipul serios pe farsorul și farsorul pe tipul serios.
Dar cum poate merge un așa teatru ?
Cu decor ! Cu mult decor ! Cu strălucit decor și cu toba mare !
Orbești ochii, asurzești urechile, ca să nu mai încapă pretenții de înțeles…
Într-un așa splendid teatru de lux nu e permisă nici cea mai slabă reflexiune de dezaprobare, nici câtuși de palidă glumă asupra vreunui grav și demn histrion: claca, bine organizată, imediat ar aplauda, pleoscăind pe obrajii îndrăznețului tulburător.
Ba, ceva mai mult… Vrei să stai în pace și măcar să te bucuri cuminte de ridicolul splendidei exhibițiuni ? — trebuie să aplauzi cu entuziasm…
Să aplaudăm dar !”
I. L. Caragiale
Universul, 9 iunie 1900
