Cuvânt și iubire

Cap. XIII

Și a fost. M-a chemat la administrație, m-a luat la braț și m-a dus la un bloc din spatele laboratoarelor, la parter, a sunat și m-a prezentat celei cu care aveam să fiu vecin. Un apartament de două camere, una mică, una mare, cea mică neocupată, repartizată proaspătului cuplu familial. În camera mare locuia familia unui maistru miner, cu nevastă casnică. Surprinzându-mi nedumirirea din privire, Kosteanoï s-a grăbit să mă liniștească șoptindu-mi în limba rusă ”pagadí, pagadí, scoro budet inaci…” (așteaptă, așteaptă, în curând va fi altfel). Camera era aranjată, curată, cu strictul necesar la vedere, cu o sticlă de palincă bihoreană pe masă. A luat trei pahare din dulap, le-a cam umplut cu țuică și ne-a invitat să le dăm ”peste cap”. Doamna și-a muiat jenată buzele în licoare, eu am început să sorb cu încetinitorul, iar Șefu ne-a făcut o demonstrație de cum se savurează o băutură tare, a înghițit-o fără să clipească. Era un pas spre normalizare și m-am dus pușcă la laborator s-o iau pe Babi. Ne-am întors ”acasă” unde am fost serviți cu prăjituri de casă. Gazda, încântată aparent de noii vecini, mi-a atras atenția că am o șoție foarte frumoasă. I-am replicat zâmbind: ”Cu așa soț, nu putea fi altfel…”.

Nu era ceea ce așteptam, dar Babi, cu înțelepciune s-a declarat încântată, mai ales după ce i-am spus de promisiunea lui Kosteanoï. Începeam să avem încredere, mai ales că Mircea și Florica aveau deja o vechime de doi ani la baracă. Era un succes! Conviețuirea cu doi oameni liniștiți nu a ridicat probleme. Aveam o cameră a noastră, curată, caldă, acces la o baie civilizată, cu sfaturile unei gospodine experimentate, cu ”Dl și Dna Inginer” pronunțate cu respect de maistrul miner, fără dezagreabilul tovarășe sau tovarășă, cu subiecte interesante pentru mine privind viața de zi cu zi a minerilor, expuși la radiații ucigătoare, dar mulțumiți de căștigurile realizate. Era un caz fericit, aveam s-o apreciez mai târziu, de miner pentru care băutura era un păhărel de palincă și un pahar de vin de gospodar la o masă consistentă, de fapt cina, căci venea seara de la mină. Băuturi pe care mi le procura și mie de la sursă garantată.

Curiozitatea, arma care scoate din om și ultima picătură de mister, nu putea să ne scutească de întrebări, fel de fel. Când au dibuit că suntem amândoi creștini dar de confesiuni diferite, mirarea, care trădează pe loc surpriza, ca să nu spun nedumirirea, a stârnit o avalanșă de întrebări suplimentare. Lămuririle mele cum că atât ortodocșii cât și romano-catolicii sunt parte din aceeași religie creștină, că o bună parte din rudele Margarítei, de fapt toate, cu excepția fratelui, erau greco-catolici, frați creștini și ei, de aceeași speță, nu au descrețit frunțile încordate ale colocatarilor noștri. ”Aici veți întâlni tot felul, de la ortodocși la greco-catolici, de la baptiști la penticostali, cu bisericile lor proprii, fără a se amesteca. Familii amestecate nu veți prea întâlni. Nici biserică romano-catolică nu avem…” ”Familiile astea ”amestecate” cum le spuneți, adică mixte, sunt un drum al ecumenismului, al revenirii la începuturile creștinismului, când erau toți laolaltă. Ceea ce i-a despărțit au fost niște ”fleacuri” zic eu, peste care s-ar putea trece foarte ușor, numai că acum sunt interese și ierarhice, și, din păcate și economice. Fiecare din părți s-a îmbogățit peste măsură și o reunificare ar ridica probleme mari. În plus, cum să faci din Patriarhi și Papi, o conducere unică. E greu dar nu imposibil și viitorul apropiat ar putea să-i oblige la înțelegere, acum, când desprinderile sectare rup din ambele biserici creștine…” ”Da, dar lumea ortodoxă nu gândește așa. La țară, cum este aici, oamenii nu înțeleg, cum i-ați spus, ecu…” ”ecumenismul”. ”Și Doamna la ce biserică o să meargă?! Aici n-avem biserică romano-catolică…Poate la Beiuș sau la Cău…” ”Unde? La Cău?!…” ”Vașcău, că așa-i spunem…” ”Putem intra și la ortodocși, și la catolici, romano sau greco…să nu uităm că suntem de etnii diferite, eu român basarabean, ea nemțoaică, șvăboaică, după tată…nici țiganii nu sunt de lepădat. În laborator am un tehnician țigan care știe atâta meserie câtă eu n-am să apuc să adun în mine…învăț mereu câte ceva de la el…este foarte talentat și muncitor!” ”Acum avem și sovietici, ruși de toate felurile, muncesc, sunt bine plătiți, dar pe banii noștri…până acuma ne-am înțeles…” ”Și etniile și religiile trebuie să se înțeleagă, altfel ne paște un război cum n-a mai fost…” Cam aceasta era atmosfera în care doi familiști începători luau primele lecții de la viață. Și aveau ce și de la cine învăța.

Cum orice început mai are și câte o surpriză la activ, să nu trec chiar cu vederea peste una care-mi aparține. S-a întâmplat să fiu singur în casă, ce frumos sună acest cuvânt, cu o misiune încredințată ca-n familie. Trebuia să pun la fiert o oală cu lapte. Ca să nu fiu deranjat am pus oala pe o plită electrică, în camera noastră. Eram mulțumit că puteam să mă joc puțin cu poezia lucru de care m-am și apucat. Stătem pe un scaun cu o planșetă mică pe genunchi și cochetam cu o foaie imaculată. O strălucire de gând s-a revărsat asupra condeiului din mână și nu l-am mai putut stăpâni. Curgeau rânduri, rânduri versuri de adolescent, lirice vreau să spun, și atenția mea se concentrase pe orice, numai pe lapte nu. Am simțit eu ceva mișcare browniană a unor fulgi negri prin spațiul camerei, am mai dat neglijent cu mâna ca să-i împiedic să se așeze pe chipul meu îngândurat, dar nu prea aveam spor. Deodată ușa camerei a fost deschisă cu forță și o voce cunoscută, a vecinei, m-a trezit din reverie. ”Domnu inginer, ce se întâmplă?! Laptele s-a transformat în funingine, vai de perdeaua asta nouă…și așternutul…” ”Măi, am fost ocupat cu o lucrare și am fost ca în transă…Ce facem acuma, că vine doamna mea?!…” A deschis geamul, a scos la scuturat așternutul, a dat jos perdeaua și s-a dat la o parte ca să intre cine n-ar fi trebuit să se grăbească cu cumpărăturile. Nu știu ce ar fi făcut altcineva, dar Babi, cu Doamne, Dumnezeule în gură, s-a apucat s-o ajute pe vecină. Era treabă de făcut, nu glumă, așa că a amânat interogatoriul și observațiile dictate de rolul ei de soție pentru ora culcării. Eram dezolat, eram stângaci în încercările de a ajuta la curățenie, și mai stângaci în antamarea unei conversații și, ce mai!?, penibil de încurcat. Dimineața, după ce s-a învârtit toată noaptea, a început să râdă. Era vorba de acel râs care înlocuiește o izbucnire nervoasă, bun nu pentru a netezi lucrurile, ci mai de grabă pentru a-l enerva pe partenerul de discuții. Am sărutat-o protector pe frunte, dar n-am putut, totuși, evita o remarcă. ”Dacă faci așa ceva la laborator, rămânem pe drumuri, domnule inginer!” Ei, asta chiar că mi-a căzut rău și din lipsă de replică, am mai sărutat-o o dată, pe gură. Când am auzit-o spunând ”tu ești lud…” am știut că ne-am împăcat. Camera aia frumos pregătită pentru tinerii însurăței, n-a mai arătat niciodată, adică până la următoarea mutare, ca lumea. Vedeam treaba cu luciditate și, în lipsă de ceva mai bun, am început să visez cu ochii deschiși, la apartamentul cu două camere promis de Kosteanoï și chiar să lansez câte o aluzie. Omul învață mereu, dovadă-i că nu s-a mai întâmplat. Pentru versuri îmi alegeam un loc mai în mijlocul naturii. Oricum, nu popularizam scrierile mele, încă. A mai curs ceva timp la vale fără ca așteptările mele să apară la orizont. Între timp orașul în devenire prindea viață și aspect. Se împlinise anul de la aterizarea noastră în Ștei și, chiar dacă mai eram în cămăruța noastră ușor afumată, ne bucuram de noile lucrări edilitare terminate. O sală de sport după toate regulile artei și un bazin de înot de 25m, ca la carte, cu trambulină și un adevărat parc în jur, apărut ca prin farmec. Pe 24 iunie am organizat o mică petrecere la laborator, împotriva tuturor regulilor, dar cu aprobarea Elenei Petrovna, care, nu știu de ce l-a invitat și pe Kosteanoï. Am organizat petrecerea la Spetrografie, unde curățenia trona și șobolanii ocoleau aria, probabil din respect. Atmosferă veselă, glume cu nemiluita, ce mai, destindere în toată regula, până când Kosteanoï s-a hotărât să spună și el ceva. ”Măi, copii, voi nu v-ați gândit să vă măriți familia? Un băiat, sau o fetiță, v-ar prinde bine. Ce spui Margaríta?…” ”Unde?, în cămăruța aia afumată?!…” ”Cum afumată?!…ce tot spui?…” ”Întrebați-l pe Barís…” Până la urmă a spus ea, așa, mai pe scurt. Râsete ca la comandă. ”Păi, dacă-i așa, atunci, Margaríta ia tu repartiția asta pentru un apartament cu două camere, lipit de ștrand, aproape de laborator…Ce zici, te mai gândești la un copil?” ”Mă gândesc, dar nu acum…de mâine încolo!” Și nici una, nici două, i-a sărit în brațe să-l sărute. Acest colos de om, nu s-a sfiit și a săltat-o ca pe un fulg. Aplauze nu mai primisem în viața mea, m-am înclinat respectos, dar dându-mi seama că nu eu le provocasem, m-am dus și am salvat-o din brațele matahalei. A fost o aniversare a căsătoriei noastre pe nepusă masă, ticluită pe șest, de ”factorii de răspundere”, regizată ad-hoc, cu succes la public. Am zbughit-o săltând, am luat cheile de la administrație și am purces la căutarea noului nostru palat. Erau niște blocuri noi cu trei nivele, am găsit apartamentul la parter, cu un spațiu generos în fața geamului, ideal pentru o grădină cu flori, cu o magazie plasată discret mai într-o parte, bună de garaj, la o adică. Părea un vis, o iluzie, o nu știu ce. Când însoțitorul ne-a părăsit spunându-ne de unde puteam alege ceva mobilier, am închis ușa cu cheia, pe dinăuntru, bineînțeles, și profitând de spațiul liber, am valsat după o muzică închipuită ce răsuna în sufletele noastre. Obosiți ne-am întins pe jos să ne tragem răsuflarea. Am încercat s-o sărut, să-i mângâi fața, dar m-a apostrofat pe loc. ”Lud ai fost, lud ai rămas! Să aranjăm și noi lucrurile, nu să ne tăvălim pe jos…” ”Dar nici nu m-am gândit la nimic, doar suntem în orele de lucru…Sau, tu te-ai gândit?!…” ”Hai să plecăm, că cu tine nu-i de glumit…ești lud și gata!…” Și am plecat înapoi la laborator. Ce ușor ne-am intoxicat cu ”conștiința îndatoririlor cetățenești”. Cam așa aveam să rămânem tot restul vieții noastre, sclavi ai unor principii nu întotdeauna însușite, dar respectate cu sfințenie. Eram încântați și am început să alergăm după ceva mobilă, pe la Beiuș și Vașcău. Nu puteam trage de timp într-o situație de criză majoră de locuințe. Am găsit cam ce doream să ne aparțină, am adus o sufragerie ale cărei vestigii mai strălucesc și azi prin casa noastră, o cameră combinată pentru dormitor și ceva pentru bucătărie. Ne grăbeam să părăsim cămăruța cu pricina, nu pentru amintirea întâmplării cu laptele, care mă sâcâia, ci, mai mult de teama să nu se întâmple ceva cu noua repartiție, cum se mai întâmplase. Cel mai frecvent era ocuparea abuzivă a locuinței de către vreo familie nemulțumită de așteptare. Și ne-am mutat, am pus perdele pentru a opri cât de cât insistența cu care curioșii doreau să știe orice mișcare. Cum s-ar spune ne-am ”baricadat” ceea ce ne-a permis să ne simțim la noi acasă și să mai renunțăm puțin la protocolul unei îmbrăcăminți decente. Aveam halate de baie salvatoare în care ne înfășuram la repezeală când apărea cineva la ușă. Încet, încet, antrenându-ne seară de seară într-o muncă de direticare, nu întotdeauna ușoară după orele de laborator, am ajuns să avem mulțumirea confortului atât de dorit. Au apărut vecini, s-au legat prietenii, s-au organizat seri de pocher, s-au pierdut și multe nopți, dar totul se aranja, parcă, de la sine. Un șantier atractiv pentru mulți prin nivelul mai săltat al salariilor, a adus o pleiadă de ”intelectuali”, așa ne consideram cei cu ceva studii superioare, ingineri, medici, avocați, de toate. Toți veneau din orașe mai mari, universitare, cu apucături specifice gradului de pregătire, persoane dornice de comunicare și pornite pe impunerea unei atmosfere la nivelul pretențiilor. S-au format cercuri, s-au legat prietenii. Pot spune că am pornit in corpore un război izolării specifice unor șantiere mari. Nu de mult încă studenți, unii cuplați din facultate, asta ca să se știe că nu eram singurii, ne întâlneam căutându-ne unii pe alții, mai ieri necunoscuți, astăzi avizi de societate, la sala de sport, la strand, sau pe malul Crișului Negru, prin împrejurimi. Fiecare fărâmă de timp liber era dedicată acestei curse pentru crearea unei atmosfere de viață socială. Liberi, fără prunci, ne permiteam să transformăm apartamentele noastre în cluburi de pocheriști. Am ajuns să ne înțelegem cam patru familii, să ne întâlnim la masa de joc, pe rând, fără mofturi. Dacă refuzai într-o seară o astfel de invitație, erai anunțat fără menajamente de autoinvitarea la tine. Se juca și la două mese improvizate, cu ceva bunătăți stropite, la alegere, cu palincă, vin sau bere. Se asculta muzică simfonică în surdină, de pe discuri. Eu jucam de dragul emoției, liber de ambiție, atras de jocul la cacialma. Se juca pe sume modice, așa că nu se mergea prea departe cu angajarea. Ei, aici nu mă împăcam cu jocul lui Babi. Lua totul în serios, urmărea orice schimbare la față a partenerilor, ținea la câștig mai ceva ca la mine, îmi reproșa eventualele câștiguri la cacialma. Ce mai!, se comporta în joc de parcă pregătea un examen decisiv. Primeam și vizite neanunțate. Cum aveam destui prieteni din lumea geologilor, ne pomeneam uneori cu câte o echipă întreagă, dornici de o atmosferă prietenească, de o gustare, trebuia să avem frigiderul plin, pentru orice eventualitate, de o băutură de la sursă controlată.

Era un început al vechiului meu deziderat cu greu acceptata mea expresie ”împreună”, ca la carte. O bună parte din timpul liber am început să-l petrec la sală, într-o miuță de baschet, sau un volei, dar și la noua atracție din holul sălii, biliardul. E fascinant! Din clipa în care ai mângâiat un tac, i-ai pregătit capul de atac cu o cretă, cum fac amatorii ”profesioniști”, simți că, să nu fiu înțeles greșit, nu te mai grăbețti să ajungi acasă. Se întâmpla să fiu tras de mânecă de Babi, care, spre surprinderea mea, nu era atrasă de acest joc. Nu era un simplu joc! Trebuia să aplici, în clipe de concentrare, cunoștințe din fizica aplicată, de geometrie a liniilor și a unghiurilor, să intuiești rolul abaterilor auxiliare a bilelor deviate de ciocnirile cu manta mesei, să faci abstracție de exclamațiile de dezamăgire ale chibiților, nedumeriți că nu le-ai citit gândul înainte de a face o mișcare. Dar ca s-o termin cu biliardul, am să relatez ceva și din atracția magnetică a acestui joc-sport. Era o petrecere mare organizată de administrație în sala mare a sălii de sport. Nu mai știu ce mare sărbătoare la moda vremii, avea rolul ”politico-social” de a apropia cetățenii orașului. Distracția principală era dansul. Eu, nu știu cum, m-am lipit de biliard și am rămas așa până când, Babi m-a tras de mânecă. Cum nu m-am supus pe loc, s-a întors în sala de dans, cu o mină cam negativă. Kosteanoï, citindu-i expresia a întrebat de mine la care a auzit un ”Unde să fie?!, la biliard…” În văzul lumii, a luat-o în brațe, și, în triumf, a adus-o pe sus la biliard învitându-mă s-o duc înapoi, în brațe, la dans. Puteam face altceva?! Am fost întâmpinați cu aplauze și am ocupat ringul cu un vals care i-a mânat pe toți la perete. Mă mișcam ușor iar Margaríta era suplă, încă, precum un fulg. N-a fost însă de ajuns. La damenvals, m-a invitat o rusoaică din laborator, tânără, drăguță, suplă și ea. După primii pași mi-am dat seama că dacă n-o conduc eu, mă va conduce ea. După primul tur vertiginos, ringul s-a golit și am putut face ce am vrut. Valsul a curs pe ambele sensuri, lin, fără ezitări, cerând parcă aplauze. Și au venit. I-am sărutat mâna, i-am făcut un compliment, și am aflat că făcuse ceva balet în adolescență. Sărutul mâinii a stârnit vociferări de încântare. Până la urmă am ieșit din impasul cu biliardul, dar ceva, discret, mi-a arătat că am dansat bine dar nu și am făcut bine. Vorba Elenei Petrovna, e greu de lucrat cu multe femei. În seara aceea n-am mai dansat profitând de bufetul bine garnisit. Acasă, am așteptat vreo remarcă, dar n-a venit decât o propunere nevinovată. ”Știi, sunt foarte obosită…nu vrei să mă lași să dorm singură?…te poți culca pe canapeaua din sufragerie…” ”Da, să trăiți, Stimată Doamnă!” Așa am făcut, dar după un timp nedefinit, a venit lângă mine și s-a înghesuit pe canapea. Cum nu era prea comod, ne-am rostogolit de pe pe canapea, pe covorul proaspăt cumpărat și ne-am continuat somnul în doi. Dimineața ne dureau toate oasele și încheieturile dar le-am suportat cu zâmbetul pe buze. M-a pupat și a fugit la baie. O concluzie tot am tras. Pentru un adevărat confort nu este de ajuns o singură baie, concluzie care avea să mă urmărească o viață de om.

Încet, încet ne obișnuiam cu viața de șantier, cu necazurile inerente, cu pericolele pe care începeam să le dibuim. Unul din prietenii noștri de gașcă, medic specializat în ”medicina radiațiilor”, plăcut la înfățișare, plăcut în comportament, devenit nu numai partener de pocher împreună cu iubitoarea dar și geloasa sa soție, dar și colaborator în domeniul problemelor de mediu radioactiv, ne mai informa amical, oficial nu era permis, asupra situației nu tocmai roze de pe șantier. Era recunoscută competența lui în domeniu fiind solicitat de diferitele instituții implicate. Tot așa, prietenește am aflat, cum, într-o perioadă în care Gheorghiu Dej acuza o stare de oboseală cronică a fost solicitat pentru a verifica biroul său dela comitetul Central, inclusiv, adică în mod special, fotoliul lui de lucru. Era așa de speriat de misiunea primită încât se ruga lui Dumnezeu să nu găsească nimic știind ce urmări ar fi putut avea, în general, și pentru el în special. A descoperi o sursă de iradiere ascunsă în birou, căci la asta se gândeau, însemna să devii deținătorul unui secret de stat de împortanță deosebită, adică un om nesigur pe propria viață. A ieșit bine din misiune, dar a rămas mereu în atenția securității, atât pentru noi solicitări, cât și pentru eventuale indiscreții. Eram într-adevăr prieteni și nu ne sfiam să ne descărcăm între noi temerile. O altă familie de prieteni cu care nu am avut niciun fel de rezerve, un medic neurolog și o soție medic de laborator ne-au luat în brațele lor și aveam să beneficiem de grija lor de necomparat cu alte relații. Mari amatori de pocher, el un bun jucător de tenis de masă, mai târziu și de tenis de câmp, era un partener de neînlocuit. La Policlinica unde lucrau amândoi, am petrecut multe seri, ținându-i de urât în timpul gărzilor. Cu un halat alb, imaculat, îmbrăcat de la intrare, îl însoțeam chiar și când vizita bolnavii internați, ajungând să fiu apelat cu ”Domnule Doctor”. Într-o zi, un bolnav amărât, văzându-mă singur, mi-a cerut o părere de specialitate, dorind, cumva, să-l controleze pe adevăratul doctor. Eram obișnuiții policlinicii, dar nu ca suferinzi, ci prieteni. Această pereche de medici locuia în blocul alăturat așa că totul se petrecea ca într-o familie. Ei, aveam și prieteni de la Politehnica din Timișoara, chiar în blocul nostru, la etaj. Amândoi ingineri mineri, mai răsăriți ca noi cu vreo doi ani, ne-au luat de la început în primire. Doamnele se înțelegeau foarte bine, mai ales că vecina apela mereu la Babi pentru câte un împrumut. Câștigau ceva mai mult decât noi, dar erau mereu în criză de bani. El mare amator de șah, se întâmpla să ne apuce noaptea jucând și sorbind din licoarea ținutului, cu o friptură în farfurie și cu veșnicul borcan cu murături. Era Șeful Bazei de Depozit a utilajelor și materialelor, unde-i făceam vizite de câte ori avem o fereastră liberă. Motivul era ”secret”. Avea în dotare o duzină de motociclete de 125, ”necesare” geologilor în munca de teren. Și ne-am pus pe studiat. O alee de dus-întors de vreo 2 km, ce înconjura depozitele enorme, ne permitea să facem ”controlul”, el îi spune ”recepția” motocicletelor. Am încercat toată duzina, am învățat să conducem și, eventual, să ne pregătim de examen. Eram la început, dar visam, amândoi să călărim ceva care ocupa un loc de frunte în planurile noastre. La Bază eram cunoscut ca ”specialist în motoare pe două roți”. Cum pe lângă rolul de inginer de laborator, pe șantier aveam și misiunea legată de combustibili, uleiuri și alte drăcovenii legate de chimie cum erau explozibilii pentru minerit, prezența mea la Baza lui Fane, era și oficială și necesară. Numai ideea noastră cu motocicletele nu prea găsea o justificare, dar era utilă, deoarece când predam unui geolog, sau ce era, o motocicletă, putea fi sigur că trecuse toate testele pentru a pleca pe teren.

Acum, când încerc să rememorez clipele acelor ani de început, mă izbesc de multitudinea de întâmplări care ne-au marcat în bine și în rău tinerețea, din care, sincer, nu reușesc să fac o selecție anume. La acei ani fragezi, totul putea fi suportat, îmbrăcat în culori vii, chiar și eșecurile, sau neîmplinirile care, volens-nolens, mă trimiteau cu gândul la sintagma unchiului Alex: ”N-a fost să fie” pe care în acest capitol am înlocuit-o cu succes prin replica ”Ba, a fost…”

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

10  Martie  2015