Cuvânt și iubire

HERBERT: Adevăratul Dumnezeu traversează lumea, precum goarnele, tamburele şi drapelele, recrutând voluntari de-a lungul străzilor. Trebuie să ne aliem lui, să-i acceptăm disciplina şi să ne livrăm luptelor sale. El este căpitanul nostru, a-l cunoaşte înseamnă a avea de acum înainte pe cineva care ne dirijează viaţa. El simte prezenţa noastră şi ne cunoaşte; el este ajutat şi se bucură prin noi. El speră şi intreprinde. El este pretutindeni imediat la îndemâna noastră, întocmai cum ar fi o a patra dimensiune.Este o fiinţă care face parte din spiritul oamenilor şi îi locuieşte. El este în contact direct cu cei care-l sesizează. Dar religia modernă afirmă că, chiar dacă Dumnezeu nu există nici în materie, nici în spaţiu, el există în timp, absolut, cum îl poate face un curent de gândire; ea afirmă că el se transformă şi creşte, cum o fac desenele unui om, pe măsură ce el ia conştiinţă; care-a avut un început, pe undeva, în zorii umanităţii, şi care a crescut cu umanitatea. Prin ochii noştri a privit universul, pe care l-a invadat; l-a capturat servindu-se de mâinile noastre. Toată veritatea noastră, toate intenţiile noastre, toate actele noastre el le absoarbe în el. El este imortala memorie umană, voinţa umană ce păşeşte crescând.

*

Scena 5

(ŞCOALĂ, Boian, lecţie deschisă (1994). Euforia supunerii când austriacului, când românului (sic), când rusului şi acum ucraineanului. Ce drog şi stăpânirea de alţii, generaţii, ce schimb de vederi. Vorba naturală de Boian. 30 locuri eminesciene la Cernăuţi.

GEORGIAS: M-ai prins, Monsieur… Sort, fason, bref, M., pastrate din original, cumva la bobeala. Abia cam pe la a mia pagina de tradus, a aparut si  o M-lle, singura versus toti mascurii histeoriei, care, intuitiv, este receptabila. A fi tradus M cu D-l? Apelatia, in ambele limbi, era, in 1934 (cand a aparut cartea), ca si acum, mi s-a parut, valabila pentru numele personalitatilor in viata, acum duse (si poate mascarite cu M, dar destui nu mai traiau nici atunci, nici Platon, si au scapat si de M si de Dl).

 DIMI: ADEVAR SI REVELATIE”, de DUMITRU DRAGHICESCU! …Este, oarecum (“avant la lettre”!), in linia viitoarei lucrari a lui NIKOLAI BERDIAEV, “ADEVAR SI REVELATIE” – cea din 1954!!! BERDIAEV are, insa, un continut mistic mai accentuat – DRAGHICESCU – unul savant, mai accentuat…!

GEORIAS: Ipoteza colonizarii planetei Terra cu extraterestrii in diferite etape este astazi admisa ca de bun simt si acceptata de cercetatori evoluati pe plan mental si spiritual.
Un pionier al acestei teorii ultrarevolutionare a fost, cum nu se poate produce nici o mirare, un roman. În Revista de Filosofie numarul 2 din anul 1938, valceanul Dumitru Draghicescu (4 mai 1875 – 25 august 1945) a publicat articolul “Reflexions sur l’origine et la destinée de l’homme”. El admite ca originea omului este legata de vizita unor extraterestrii care au aterizat in Asia sau in Atlantida. Acestia au putut veni din planete diferite, de unde s-ar explica si rasele diferite de la noi. Contactul s-a stabilit pe vremea aparitiei omului de la Piltdown, om care deja nu mai avea fruntea tesita, caracteristica omului din Neanderthal din Pleistocen. Dumitru Draghicescu, doctor in Sociologie sub conducerea lui Emil Durkheim, conferentiar la Universitatea din Bucuresti, senator si deputat de Valcea, colaborator apropiat al lui Nicolae Titulescu, ambasador al tarii noastre in Mexic, deci incontestabil a fost o mare personalitate.

ȘTEFAN: Sunt nascut foarte aproape de localitatea in care s-a nascut el, Zavoieni DE LANGA MACIUCA. Este personajul principal al romanului meu ‘ “SI TU VEI FI VAZDUH” Sunt unul dintre nepotii dapartati ai lui Dimitrie Draghicescu.. O sora de a lui este stra-strabunica mea. Părintii lui sunt deci si stra, stra, starbunici ai mei.

GEORGIAS: Sa fie Subiectivitatea umana cu privire la ea insasi tema colocviului filosofic pe care-l întrevezi in Bucuresti? Blaga vedea pe Parvan, in Getica, proiectandu-si propria spiritualitate asupra dacilor, asa si tu, poate, asupra suedezilor. Pentru ca, suferinda de schizofrenie, Yvona Pop, din Stokholm, proiectandu-se si ea asupra acelorasi realizabili, ii deconstruieste (si intr-un roman al meu). In doua saptamani, or so, in Stokholm si Uppsala (o zi), n-avui decat sa zic din gura ca tine. Despre romani numai de…bine. Daca nu jucasi golf, eu fusei in Herastrau. Imi si dadu o profesoara cartea ei – Copii dusmani ai poporului – in care, la Falticeni, sub Stalin, numai familiile evreiesti se purtau, scrie, mai omenos spune, ca romanii… Ea tot vrea sa intre, la 72 de ani, in Uniunea Scriitorilor.

DIMI: …adauga raspunsul meu ca semn de exclamatie la subiectivitatea umana cu privire la ea insasi! Toate societatile umane sunt formate din oameni si scandinavii nu sunt cei mai sociali pamanteni, nu stai cu ei la taifas in avion, in statie de autobus sau la piata, dar strainii care au trait acolo mult timp, ca mine vreo 40 de ani, stiu ca, mai ales suedezii, sunt foarte creativi, au mult simt al umorului si fac prieteni genuini, pe viata. Englezii nu pot sa-i critice just si nici francezii, americanii sau nemtii, poate mai curand japonezii, cu care se aseamana putin. Romanii sunt, bine-nteles exceptionali, nu pot spune altceva, deoarece prin vinele mele de aroman, curge si sange romanesc, dar inca nu stiu cum sa descriu sau sa clasific “excelenta romanilor”. De aceea fiecare individ cara cu el multa responsabilitate, fiind intotdeauna un ambasador al natiei lui!

*

Scena 8

(CAMERA Saminei, Stockcholm, SUFRAGERIA familiei Rana, Bucureşti, video-audio, Samina confesându-se Virginicăi. Rămânem în exil.)

SAMINA

Când eşti ‘suedeză’ e una şi când eşti ‘româncă’ e altceva!

VIRGINICA

Tu, Teodorina, fiică-ta.

SAMINA

Ea are cetăţenie suedeză dar spune că e româncă. Prin America e mai simplu şi se pare că şi pe la Londra. Ea ştie engleză şi suedeză. Deci nu poate fi vorba decât de ţări cu astfel de  limbi.

VIRGINICA

Nu de România.

SAMINA

M-am îmbolnăvit de nervi la întoarcerea acasă şi nu puteam lucra în servicii şi-mi dădeam demisia şi multe alte abateri şi nebunii Mano-Depresive. Am fost foarte nefericită. Nu mă simţeam bine acolo ca şi acum fiindcă sunt foarte impresionabilă şi simt toate durerile lumii în inima mea şi nu pot apoi dormi noaptea şi le sar în ajutor şi complic familia mea şi fac acte necugetate şi dau banii toţi deşi nu avem decât pensii modeste etc. etc.

VIRGINICA

De nivel suedez…

SAMINA

 Ia gândeşte-te un pic la cei din România. Ia du-te să vezi ce prăpăd este de mi-am dat haina de pe mine când am văzut în plină iarnă o ţigancă în picioarele goale şi dezbrăcată cu un copil în braţe. I-am simţit frigul ei şi m-am impresionat foarte tare şi m-am dezbrăcat şi am îmbrăcat-o pe ea făcând o reală pomană pentru cei dragi! Aşa am rămas eu acum fără paltonul meu îmblănit şi fără pulover.

VIRGINICA

Îmbrăcaţi-i pe cei goi…

SAMINA

Ca să zic aşa în România sunt toţi drogaţi fiindcă foarte mulţi iau benzodiazepine. Dacă ai cunoştinţe la farmacie (dar şi fără cunoştinţe), le poţi cumpăra fără reţete de la doctori psihiatrici (ca şi în America, de altfel, unde mi le cumpăram fără probleme).

VIRGINICA

Din ce în ce mai bine.

SAMINA

 Mă simt rău de mică şi de foarte tânără. Eu pe mine nu m-am înţeles. Cum să mă înţeleagă alţii? Deci, Timi este un erou care a supravieţuit tuturor intemperiilor de i-a mirat pe suedezi.

VIRGINICA

Doar e diplomat

SAMINA

Iată nişte versuri ale unui poet din Bucureşti: Eu sunt nebun, Ei sunt cuminţi, Mie nu-mi plac nevestele lor, Lor nu le place iubita mea…etc.etc.

VIRGINICA

Trist!

SAMINA

 Am crezut că am scăpat şi când colo au venit valuri mai mari peste mine şi m-au dus cu poliţia fiindcă eu nu mai vroiam să mă tratez şi să fiu internată în spital. Dar mă puteam sinucide, ceea ce mi-a trecut prin cap (Dumnezeu să mă ierte, fiindcă viaţa şi crucea mea sunt la El şi trebuie s-o duc până la capăt. Nemaivorbind ce ar marca-o pe Teodorina care e tot mai îngrijorată din pricina mea şi a stărilor mele din ce în ce mai grave).

VIRGINICA

Eşti bine acum.

SAMINA

Eu nu funcţionez şi am prins un fel de fobie de oameni şi petreceri.

VIRGINICA

Până la urmă, Teodorina nu vrei să se mărite.

SAMINA

E mai bine ca în Suedia cu formula sambo (căsătorie fără acte) sau căsătorie la distanţă (sarbo), adică stau la două adrese (bărbatul la una şi femeia la alta şi se întâlnesc când au chef unul de altul). Sau ai un prieten şi nu stai cu el tot timpul.

VIRGINICA

Tu te-ai măritat bine.

SAMINA

Am fost foarte nefericită şi mereu singură, măritată cu mine însămi. Eu sunt bucuroasă că Teodorina s-a întors în Europa, după 6 ani de Hollywood şi Los Angeles şi New York şi este la Londra. Ştiind limba engleză îi este mai uşor ca la Paris. De la Londra poate veni simplu şi ieftin aici, la Stockholm. A fost acum câteva luni la noi să ne vadă şi vorbim permanent la telefon (mobil) şi ne scriem emailuri. Am să-ţi trimit unele în engleză să vezi ce splendori îmi scrie şi lui taică-so. Este extrem de credincioasă şi foarte, foarte strălucitoare la minte şi  foarte şarmantă şi prietenoasă. Şi ea e cetăţeană suedeză şi e împreună cu suedezele, fiindcă româncele, din păcate, nu ajung pe unde umblă suedezele. Şi mai trece multă apă pe Dunăre şi multe generaţii până ajung ca suedezele.

VIRGINICA

Cum dă Dumnezeu.

SAMINA

 Aşa e viaţa mea de mano-depresivă nediagnosticată o jumătate de secol.

Sunt sinucideri în lanţ.   Serotoninul lipseşte, aşa de rău te simţi încât îţi poţi pune capăt zilelor, eşti mort de viu. Să n-avem vorbe!

*

II

Scena 1

 

(FENOMEN)

DUMITRU: Patriotismul este religia națiunii, cultul națiunii devenit absolut, după cum catolicismul este religia universalismului, care depășește națiunile; unul este produsul ideologiei strâmte și exclusiviste a națiunii, celălalt este cel al ideologiei largi, al universalismului, al umanității reunite și solidare, într-un singur și unic organism social global; unul este cultul cetății naționale –al polis-ului -, celălalt cultul cetății universale a cosmopolis-ului. Și când egalitatea și fraternitatea de caracter funciarmente universal se va ridica și afirma cu Liga Egalilor, de unde va ieși mai târziu socialismul internațional, patriotismul va reacționa violent împotriva ei și o va extermina. În 1871, toleranța timpurilor moderne nu a împiedicat masacrul comunarzilor, care jertfiseră unei alte divinități, unei divinități internaționale în detrimentul patriei.

Robespierre introduse cultul zeiței Raison. Patria ținea natural locul lui Dumnezeu Tatăl. Rațiunea era echivalentul Sfântului-Spirit. Nu lipsea decât Iisus, revelatorul, al cărui rol era umplut fără îndoială de Robespierre însuși.

Nimic mai caracteristic, la acest subiect, decât cultul Ioanei d’Arc. Patriotismul francez, sentimentul național, în Franța, a avut punctul său de plecare în conștiința acestei tinere țărănci și în faptele ei prodigioase, așa cum religia creștină a avut punctul său de plecare în conștiința și actele lui Iisus. Pe măsură ce sentimentul național se va afirma și va triumfa, personalitatea virginei eroice și opera sa, vor crește și vor lua proporții supraomenești. Iat-o, în aceste ultime timpuri, instalată în centrul conștiinței franceze. Și, probă vivantă că ea a devenit un veritabil simbol religios în Franța este că acest cult al ei a reunit aproape toți francezii, catolicii ca și liber-gânditorii. Care va fi, în viitor, soarta acestui cult patriotic?

ALFRED:  Biserica pentru noi este scumpa și bătrâna noastră națiune, Franța noastră iubită, umanitatea noastră franceză în care noi servim umanitatea universală.

DUMITRU: În aparență, englezii fac impresia unui popor rămas fidel Bibliei. Dar, în fond, credința lor este atât de descompusă în fărâme, că s-au făcut tot atâtea forme și nuanțe câte biserici și pastori. Unitatea credinței religioase este realmente pulverizată. În locul ei s-a instalat religia Patriei. Ca să vă dați seama, vizitați Saint-Paul din Londra, dar mai ales Wesminster Abbey. În aceasta din urmă, nu găsiți urmă de Iisus și de Virgina mamă. Ceea ce vă va frapa este că locul lui Iisus a fost oferit unui îndepărtat rejeton al rasei sale, prestigiosului lord Beaconsfield, alias Disraeli; alături de el, vedeți astăzi pe Gladstone și, mâine, Lord Asquith și David Lloyd George. Religia creștină, pulverizându-se ca doctrină, s-a transformat în panteon al tuturor gloriilor națiunii. Considerați că Panthéon și Dôme des Invalides sunt Biserici dezafectate.

Să mai vorbim, egal, de venerația religioasă pe care patria și națiunea engleză o inspiră copiilor săi, și al cărui scriitor Kipling este preotul și profetul ?

HERBERT: Naționalismul din care noi facem un dumnezeu trebuie să meargă să se alăture în limburi celorlalți dumnezei ai tribului. Am devenit naționalii umanității.

DUMITRU: Dar aceasta, se înțelege, a returnat cultul cosmopolis-ului socialist, acest monoteism al viitorului.

ALFRED:  Din toţi beligeranții, germanii sunt cei care se reclamă cel mai mult de la Dumnezeu… Dumnezeu nu este Dumnezeul germanilor… la fel de bine nu este abia decât ca un ofiţer general în suita împăratului, care-l tratează familiar. Acest bătrân Dumnezeu este spiritul Germaniei, geniul său tutelar, expresia mistică a forţei sale. El nu este personificarea unui mare ideal uman… Dumnezeul germanilor este personificarea unui apetit naţional şi el nu apare mare decât prin proporţiile colosale ale acestui apetit pe care-l figurează… Dumnezeul germanilor este o formă de orgoliu german. Nu se bat pentru el, ci el este cel care, împreună cu germanii şi pentru ei, se bate pentru Germania. Guillaume II scria cândva că acest dumnezeu inspirase pe bunicul său Guillaume I pentru fondarea imperiului german; fără îndoială el l-a inspirat şi pe Guillaume II pentru războiul prezent. Dumnezeul germanilor este un bătrân dumnezeu. Când regii din Ninive făceau relatarea oficială a expediţiilor lor uitau să scrie: „Cu protecţia zeului Assur, seniorul meu, am marşat contra cutărei ţări”. Dumnezeu purta numele poporului: Assur era Asiria, Assur era asirian. Dumnezeul germanilor este Germania; el este german.

Astfel creştinismul devine german şi prin aceeaşi ocazie dumnezeul creştinilor se face belicos şi crud. Individualismul religios cel mai absolut s-a rezolvat în naţionalismul cel mai orgolios şi cel mai fanatic. O asemenea formă de individualism este deja o alterare a Evangheliei care nu cunoaşte indivizi izolaţi în Dumnezeu, ci fraţi adunaţi în el pentru caritate. O umbră de creştinism, incosistentă în ea însăşi, va fi deci acomodată germanismului în creştere şi i se va da aparenţa de evanghelie. La fel progresele culturii germane, expresia influenţei germane, dominaţia universală a Germaniei şi a imperiului său, sunt domnia lui Dumnezeu… Aberaţie intelectuală şi morală pe care anticii profeţi o reproşau unei foarte mândre culturi ce se numea Senacherib şi Nabucodonosor.

După  Deissmann, războiul german este un război sfânt, cea mai mare manifestare de forță şi – prin aceasta – de religie vivantă pe care universul a văzut-o vreodată…  El vede în acest război cel mai perfect acompaniament al Evangheliei care se poate visa.

Este incontestabil că în acest timp de război nu mai există popoare creştine. Aceasta poate pentru că nu existaseră mai mult nici în timp de pace, şi că noţiunea de Dumnezeu, tată, creator, arbitru, judecător binevoitor al tuturor oamenilor… suportă rău contactul realităţilor, mai ales şocul unei realităţi atât de formidabile ca războiul prezent. A proclama neutralitatea lui Dumnezeu e la fel de bine ca a-l anula…

Dumnezeul lui Deissmann nu se retrage în neutralitate, el este franc german şi dumnezeu al germanilor. Altădată, spune el, în sălile de curs, se surâdea un pic zeilor naţionali, dar acum noi reluăm voluntar formulele din Vehiul Testament, şi împăratul nu este singurul care vorbeşte despre dumnezeul germanilor, se amestecă şi poporul, poeţii şi savanţii, şi un istoric, Max Lenz, n-a manifiat el „revelaţia lui Dumnezeu german în războiul nostru sfânt”? Proclamându-l dumnezeu al germanilor, ei nu fac, afirmă Deissmann,  decât să porteze religia lor la gradul superior al eroismului.

S-ar putea întreba,  în faţa textelor revelatoare la acest punct, dacă Europa mai este creştină încă sau dacă a fost vreodată. Căci creştinismul a proclamat fraternitatea popoarelor sau mai degrabă fraternitatea tuturor oamenilor fără distincţie de naţionalitate. Or există naţiuni pretins creştine care acum exterminează fără milă. Este creştinismul în curs de a se distruge pe sine însuşi sau foarte bine nici nu mai există deja? A trecut el peste lume ca un vis de imortalitate preafericită, fără a-i lăsa măcar amintirea legii iubirii de care el zicea că e a lui? Dumnezeii care au fost înlocuiţi par să resusciteze. Asur din Ninive, Marduk din Babilon, Amon din Teba, Jupiter Capitolinul revin în dumnezeul germanilor.

FEODOR:  La fiecare popor, în fiecare perioadă a existenței sale, scopul oricărei mișcări naționale este doar căutatrea lui Dumnezeu, al unui Dumnezeu în el, în cel în care crede ca e singurul veritabil. Dumnezeu este personalitatea sintetică a oricărui popor, considerat de la originea sa până la sfârșitul său. Nu s-au văzut toate popoarele sau multe dintre ele să se reunească în adorația comună a unui singur Dumnezeu; totdeauna fiecare a avut divinitatea sa proprie.  Când  cultele  încep să se generalizeze, destrucția naționalităților este aproape.

DUMITRU: Oare nu acesta a fost cazul epocii în care cetățile antichității s-au cufundat în prăpastia imperiului roman și în care adorația Dumnezeului universal a marcat la un moment dat crepusculul Dumnezeilor națiunilor?

FEODOR: Când  zeii pierd caracterul lor indigen, ei mor, și cu ei popoarele. Cu cât o națiune este mai puternică, cu atât dumnezeul ei este mai distinct de alții.

Minimalizez pe Dumnezeu considerându-l un atribut al naționalității? Dimpotrivă, ridic poporul până la Dumnezeu. Și când a fost altfel? Poporul este corpul lui Dumnezeu. O națiune nu merită acest nume decât atâta timp cât are Dumnezeul ei particular și cât ea le respinge obstinat pe toate celelalte. Așa a fost de la începutul secolelor credința tuturor marilor popoare, a tuturor care, cel puțin, au fost în capul umanității… Roma a divinizat poporul în Stat, și ea a legat statul de națiunile moderne. (Posedații)

DUMITRU: Tot ce ne frapează ca anormal și paradoxal în impietatea naționaliștilor excesivi germani și englezi este deci, după Dostoievski,în ordinea normală a lucrurilor.

 În Italia, a fost, ca în Franța, triumful Statului laic și al religiei patriotice în jurul lui Garibaldi, Cavour și Victor-Emanuel II. Vedeți mai curând piețele publice ale tuturor orașelor italiene. În  ultimul timp, religia lui Karl Marx a fost izgonită de Mussolini. Cine știe ce rezervă viitorul religiei Patriei italiene, acestui nou zeu vivant al credinței italiene, și cine se încarnează atât de bine sub trăsăturile acestui vechi fanatic al socialismului?

Singură, Spania pare să facă excepție. Dar cazul Spaniei este foarte particular și se poate vedea în el una din acele excepții care confirmă regula. Se va lumina comparând-o cu vechea Austro-Ungarie. Acolo, catolicismul era stăpân exclusiv și triumfa spiritul iacobin și patriotic, dar pentru că conștiința națională era nulă și pentru că imperiul nu era decât un corp fără suflet. La fel, în Spania, națiunea și, prin urmare, conștiința națională n-a încetat să slăbească de trei secole. Aceasta a făcut succesul catolicismului și nu, cum au crezut spiritele superficiale, catolicismul a cauzat slăbirea și declinul națiunii spaniole. Dar, deja, în Spania, viața națională se trezește. Ea nu va întârzia să reducă credința catolică. Spiritul liber și iacobin a câștigat destul teren pentru aceasta.

HERBERT: Trebie recunoscut  că această tendinţă spre unitate este contrariată de alte forţe: frica şi ura faţă de  popoarele şi lucrurile străine, iubirea de tradiţii, patriotismul, prejudecăţile de rasă, instinctele joase, egoismul.

 Suflul credinţei, a unei credinţe spălată de orice corupţie, va trece curând, poate ca un mare vânt. Educaţia oamenilor, când va fi inspirată de o religie reînnoită pentru a deveni religioasă, va fi atotputernică pentru ameliorarea moravurilor şi a moralei oamenilor. Noi credem că separarea învăţământului religios şi a educaţiei nu este poate decât un fenomen temporar, că în curând edudcaţia va deveni, în spirit şi în intenţie religioasă şi că instinctul de devoţiune, de uitare de sine, care a fost fondul tuturor marilor religii, va reapărea, purificat, aerat, veritabilă piatră unghiulară a oricărei societăţi umane.

DUMITRU:Noi credem deci, cu Wells – care de altel nu este singurul a gândi astfel -, că problema Societății Națiunilor, la fel de bine ca și cea a luptei claselor și cea a ameliorării moravurilor, este o chestiune de credință, de religie. Problema religioasă este rezultatul și soluția tuturor celorlalte probleme, centrul în care se intersectează toate liniile evoluției istorico-sociale sub toate formele sale. Credința este în acest moment resortul de care depinde destinul umanității, singurul care poate salva civilizația și declanșa un ciclu nou de evoluție istorico-socială ascendentă. Dar este oare posibilă în acest moment o religie reînnoită sau nouă, cu ceea ce are dogmatic și deci irațional în ea? Este chestiunea „a fi sau a nu fi”. Va trebui a crede pentru a trăi.

LUDOVIC: Dacă este o utopie  de a vrea să suprimi războiul, a crede că civilizația europeană ar putea suporta un nou război fără a pieri, este o utopie încă și mai mare.

BRAN:  Progresele științei, douăzeci și cinci la treizeci de ani de aici încolo, vor face viitorul război o ucidere analogă celei pe care tocmai am văzut-o și suferit-o, și incomparabil mai rapid și mai masiv; în loc de 8 la 10 milioane de oameni, el va doborî 100 milioane, adică va aneantiza în parte rasa umană și o va ruina complet.

GEORGES: Dacă aveam de ales, poate aș fi avut slăbiciunea de a înclina spre apoteoză. Toată chestiunea este de a ști dacă eu am sau nu de ales.

PARTENER IMAGINAR: Ei bine, această alegere, permiteți-mi, în ce mă privește, să mi-o atribui. Ce-mi propuneți, pe de altă parte, să mă efortez pentru neant? Conveniți că eu nu mă găsesc în dispozițiile necesare.

GEORGES: Spuneți că vă displace să vă acomodați cu asta. Acomodarea la eu, asemeni celei a celorlalți companioni de existență, este o respingere ireductibilă a spusei dumneavoastră fiindcă probează că este posibilă acomodarea.

*

Scena 2

 

(CABINET / FENOMEN intră o bătrână (Samina?) în baston, cu basmaua trasă pe faţă, ochelari,  dă să mă alerge ridicând bastonul)

BĂTRÂNA

Te bag în p. mă-tii!

(mă doare discul, mă feresc greu)

GEORGIAS

Nu sunt eu ministrul.

(mă aşez lângă o haină, de disc, se plimbă înspre singurul fotoliu gol.)

BĂTRÂNA

Am avut trei, primul a fost Schiller…

GEORGIAS

Friedrich Schiller…

(am completat, s-o abat. M-am trezit cu gândul la cine o fi fost al doilea, convins că al treilea eram eu. A, era moartea, ceva mai bătrână.)

BĂTRÂNA

Al doilea ar fi Schopenhauer, o moarte

pentru fiecare.

(Apoi e vorba, totuşi, de tata, i-o fi vizualizat diazepamul idila, pe echivalarea zacerii cu zboruri onirice.)

Daţi-mi telefonul – sun ministrul chimiei – îl găsesc eu,

nici eu nu aveam carte de vizită.

(Tusea Platei e automat o ploaie, un vuiet de pădure sau un fluviu. Feresc motanul, dau să strivesc căţelul, rămân în patru labe deasupra, el se trezeşte speriat de moarte, eu cu discul)

BĂTRÂNA

Ce, era să cad pe câine, nimic, aşa o fi căzut

şi tata, da’ uite că eu mă ridic şi nu mi s-o urca

 discul la creier.

(Apoi, la lucru, uitând de doctorul Schiller şi a lui. Discul lui Vishnu, banii dăruiţilor de Lakshmi.)

GEORGIAS

Scena, cum vezi, e foarte largă. Masele corale şi figuraţia pot, prin urmare, circula în culise cu înlesnire. Această imensă lărgime a scenei se motivează prin faptul că podeala ei (platoul) e, în realitate, compusă din cinci podele identice, culisând una după alta, pe şine îngropate în parchetul de sub ele pot fi înlocuite una prin alta, rulând pe bile. Pe toate podelele (afară de una, al cărei loc gol va fi totdeauna la dreapta podelei pe care joacă actorii) se montează decorurile cerute de piesa care se prezintă. Pe când, pe o podea, joacă actorii în decorul actului în curs de reprezentare, maşinişti, în culise, demontează decorul utilizat şi montează alt decor, dacă mai e nevoie. Cu modul acesta se pot face iute schimbările de decoruri şi se pot reprezenta capodopere nejucate pentru că spectacolul ar fi prea lung. Astfel scăpăm şi de exigenţele scenei turnante (maşinării complicate, decoruri greu de montat etc.), o vechitură nepractică.

DIMI

Ai văzut soldaţii? Nu mă mai impresionează nimic. Măreţi faţă de civili. De la ONU. Does man progress in discarnate life? Nu poţi despărţi masa Ierusalimului de energie. Când eşti numai spirit, eşti toţi la un loc. Unde este Iisus acum? E acolo unde este Dumnezeu, peste tot şi nicăieri. Haiducii făceau o faptă rea şi una bună. Piaza rea nu văzuse soldaţii, eu da, i-am auzit vorbind nemţeşte, câte-o vorbă în engleză, ce mai, the Impending New Age of interplanetary exploration.

GEORGIAS

Recită tirada, rogu-te, cum ţi-am rostit-o eu, uşor curgător; ci dacă o răcneşti, aşa cum fac mulţi dintre actorii ăştia, mai bine îl pun pe crainicul oraşului să-mi recite versurile… Nu fi nici prea moale, ci lasă-te călăuzit de bunul simţ pe care-l ai: potriveşte-ţi gestul după cuvânt, cuvântul după gest… Iar cei ce fac pe paiaţele, să nu spună un cuvânt mai mult peste ce este scris; căci sunt unii care se apucă să râdă, ca să facă o liotă de spectatori nerozi să râdă şi ei, deşi tocmai atunci se joacă o scenă importantă la care lumea ar trebui să ia aminte: asta-i o ticăloşie şi dovedeşte o ambiţie vrednică de milă la neisprăvitul care se dedă ei…

DIMI

Nimeni să nu-şi toarne vinul nou în burdufuri vechi, căci vinul nou va sparge burdufurile vechi şi vinul se va împrăştia şi burdufurile se vor pierde, ci vinul nou trebuie turnat în burdufuri noi (Ulfila). A dat la lumină unul dintre cele mai necesarie opuri pentru buna crescere în cercul familiei sub titlul Icoana crescerei din care a împărţit gratis la ambele regimente de români câte o sută exemplare. Parte pierdută, parte distrusă, nevânzându-se, spre înnebunirea traducătorului editor

*

Scena 3

(Teatrul FENOMEN. Y1(ying), Y2(yang). Songuri în dodii.)

Y1

aici ar fi de Wallace

cântând Maria Callas

cu Noica în mandala-s

traduşii de la Dallas

Y2

că şi tu reciti-vei

din Hegel Paraschivei

potrivei nepotrivei

a treia împotivei

Y1

azi se joacă Noica

sala plină noi ca

Noica perestroika

toaca acioica

Y2

despre om despre venire

devenire în trăire

în fiinţă patrafire

peste fire ne deşire

Y1

ce arest ce accident

ne citeşte occident

ne pune corespondent

pe o scenă continent

Y2

şut în ţeastă gol mormânt

dezgropatului nesfânt

pe troiţă bate vânt

comunismul pe pământ

Y1

tanant chiriei pe tanin

mai chiromant şi mai ronin

 parâma Parma haramin

nu cogniac în Dunedin

Y2

am un teatru stau în cuşcă

de ani n-am mai dat o duşcă

nici câinele nu mă muşcă

 musca dacă mă împuşcă

*

Scena 4

(FENOMEN. Spectacol / lectură)

AUGUSTIN:  Iartă pe cei învinși și îmbânzește pe cei superbi.

DUMITRU:  Meseria de profet este periculoasă până la ridicol; ridicolul a ucis profetismul. ONOMADEME:  Eu cred că e bine să dăm lecții dușmanilor noștri în oraș; căci, dacă-i vânăm pe toți, între prieteni vor izbucni ura și războiul civil.

VICTOR: Iată că încep să sosească marile animale sălbatice din Africa, lei, pantere, se aruncă unul contra altuia, şi curând vor ataca oamenii. Acest spectacol de cărnuri sfâşiate de vii, membre măcinate în dinţi, măruntaie încă palpitând, târâte pe arenă, vor face să alerge pe sub băncile amfiteatrului asemenea fremătări de bucurie încât, pentru a se delecta mai des ochii poporului, se va edicta un gen nou de supliciu, condamnatul aruncat la fiare.

DUMITRU: Au fost votate: legea Orchia, care limita numărul de convivi și al cheltuielilor la festinuri; legea Villia, care reprima intriga; legea Voconia, pentru a împiedica, precum la Sparta, acumularea de bunuri în mâinile femeilor; legea Fannia, contra luxului mesei, și, în fine, în 159, o lege a consulilor, care pronunța pedeapsa capitală pentru candidații convinși de a fi cumpărat la prețul argintului voturile.

GASTON: Fidelii se asociază totdeauna la durerea divină; doar fasonul lor de a compătimi se schimbă cu țările.

ISIS: Frigienii mă numesc Marea Mamă a Idei, atenienii Minerva, ciprioţii Venus, cretanii Diana. Sicilienii Proserpina, locuitorii din Eleusis Ceres, alţii Iunona, Belona, Hecate… eu sunt regina Isis.

DUMITRU: Ultimii Merovingieni s-au stins. Charles Martel a strivit în toată Franța tiranii care revendicau dominația. Cei mai redutabili dintre acești tirani sunt ecleziaștii.

JULES: Gândirea umană era mai puțin revoltată decât descurajată, abatută și stinsă. Se spera sfârșitul lumii: unii îl fixaseră în anul 1356. Ce rămăsese în fapt, de nu a muri ?

DUMITRU: Ca după războaiele civile ale Romei, când se aștepta sfârșitul acestei lumi și începutul unei lumi noi, la sfârșitul evului mediu de asemenea omul a avut sentimentul a ceea ce trebuia să se întâmple. La fel în zilele noastre, profeții mai mult sau mai puțin filosofi ne anunță o mare catastrofă sau returul la un ev mediu.

HERBERT: Marea idee a unui Stat mondial şi a unei vaste comunităţi economice nu şi-a făcut încă drum decât foarte lent; ea nu se impune decât unei minorităţi de spirite de o calitate cu totul excepţională. Dar din tragedia actuală va ieşi poate o renaştere morală şi intelectuală, o renaştere religioasă.

ÉMILE-AUGUSTE:  Pentru sau contra războiului? Este vorba de a judeca; înţeleg să decid în loc să aştept probele. Situaţie singulară; dacă tu decizi pentru război, probele abundă, şi propria ta decizie se adaugă ca încă una; până la efectul care te va face în fine glorios ca un doctor în politică: ‘Eu l-am prevăzut bine.’ – ‘Eh, da, sunteţi mii care l-aţi prevăzut bine; şi asta pentru că l-aţi prevăzut când a sosit.’ Şi adaugă: ‘Trebuie considerat, prin invincibilă prejudecată, războiul ca evitabil dacă nu se vrea a contribui la a-l face inevitabil.

DUMITRU: Modificaţi foarte puţin termenii şi raţionamentul se aplică exact la Societatea Naţiunilor. Pentru ca să fie, trebuie mai întâi a crede în ea; ca Dumnezeul lui Dostoievski, ea nu va fi decât în măsura în care s-a crezut în ea.

MAXIME: Nu putem spera o schimbare în raporturile internaționale decât pentru că concepția despre suveranitate  tinde să se substituie unui drept politic în care Statul nu mai apare decât un serviciu public responsabil, fără imperium.Pacea internațională nu mai apare decât ca o prelungire a păcii civile… în regimul egalității democratice.

*

Scena 5

FIRMA INTERNAŢIONALĂ. Corina, stresată de traducerea statistică la care tot lucrează, pare a-l auzi, confesându-se, pe bărbosul fabulos pictat de Cumpăna, peste care se suprapune capul lui V.G.Paleolog, dacă nu al lui D. Draghicesco.

BĂTRÂNUL (DIN TABLOU)

Am istovit studiile. Am fost eliminat din toate şcolile din ţară. Am plecat atunci în lume şi mi-am schimbat destinul.

CORINA: mai ştim şi pe alţii.

BĂTRÂNUL (continuare)

Singur Brâncuşi poate să angajeze arta în cel de-al treilea ev. Picasso e mort, s-a isprăvit cu el.

CORINA o sună pe VIRGINICA, aşa cum fac amândouă, mai des fata, de mai multe ori pe zi.

CORINA

Mamă, ţie-ţi mai place Picasso?

VIRGINICA

Nu mă omor după el.

CORINA

Da’ Brâncuşi?

VIRGINICA

Brâncuşi citea din Milarepa.

*

Scena 6

 TEATRUL FENOMEN. Iată cam ce citea Brâncuşi:

MILA

 Cu trupul de acum nu voi dobândi doctrina, mă duc să mă omor.

GNOPA

Dacă mori înainte de vreme, comiţi crima de a ucide un zeu. De aceea sinuciderea e o atât de grea crimă.

MARPA

Cu toate că acel ce-a minţit odată este bănuit de minciună şi mai apoi, trec peste această regulă comună. Te numesc Mila-Trofeu-de-Diamant. Fiul meu, ai fost din primul ceas un discipol capabil de instrucţie. În noaptea venirii tale aici, un vis mi-a arătat că tu erai destinat servirii doctrinei lui Buddha. Soţia, într-un vis asemănător şi încă mai grăitor, zări o fată tânără, păzitoare într-un templu, şi zeii pontifi ai religiei”.

Milarepa intră în meditaţie, în prezenţa maestrului – zi şi noapte, cu o lampă deasupra capului. Marpa trece sufletul fiului său – Dharma-dode – mort, în cadavrul unei porumbiţe care zboară în India. Visează un stâlp cu un vultur zburându-i deasupra.

Îşi face un pat peste oasele mamei şi, netulburat de corp, de cuvânt şi de gândire, cade în contemplaţie.

MILAREPA

Nu ştiu decât să meditez şi nu voi face nimic altceva. Acolo unde nu găseşti nimic în plină zi, încearcă să găseşti ceva în toiul nopţii. Acest corp greu de obţinut, uşor de distrus. Oamenii mă văd zburând în aer.

*

Scena 7

 FIRMA.

BĂTRÂNUL (continuare)

Himera, Eva, Regele Regilor. Adam e mai bătrân, Eva e  mai bătrână. decât Adam.  Adam-ul a vrut să devină stăpân, că el îl avea scos în afară. Ea s-a redus, săraca. Dar îşi ia revanşa. Ai văzut-o pe Eva, ce frumoasă e, cum calcă înainte?

CORINA (către Virginica, la telefon)

Eva e mai bătrână ca Adam?

VIRGINICA

Tot pe-acolo.

CORINA

Ca tine cu tata.

BĂTRÂNUL (continuare)

Nevastă-mea credea că vom pierde războiul din 1914, că nemţii vor câştiga. S-a întâmplat numai un singur lucru – generalul, şef de armată, a pierdut noţiunea timpului dedându-se, 36 de ore, la vânat de cerbi într-un parc naţional. Iar Galiani (corsican), observând că s-a creat un fel de hău între armate, a aruncat 300.000 de oameni în acest gol care desfăcea armata. Armatele germane n-au avansat, iar la Marna s-a schimbat soarta războiului.

CORINA (către Virginica, la telefon)

Am pierdut noţiunea timpului. Tataia în ce război a fost?

VIRGINICA

În al doilea.

BĂTRÂNUL (continuare)

Aşa s-a schimbat şi soarta mea, septembrie 1914. M-am dus voluntar în armata franceză. Bine că nu m-am prezentat să-mi iau haine – pentru că unii mi-au lăsat impresia că pot ajunge la un potou de trădător. Mulţi voluntari isprăveau la potou. Aşa că am înţeles istoria lumii. Războiul care trebuia să fie blitz a devenit război de poziţii, să ne batem în noroiul tranşeelor.

*

Scena 8

FIRMA. N-ar strica un CEAI. La fapte, în compania Bătrânului POVESTITOR hermeneut. Se pot preumbla oricând şeful secund, american, care s-a întâlnit cu Madelaine Albright, aici în oraş, şeful nr. 1, olandez, homosexual, neamţul român cu istoria din portretele de pe bancnote, afişată la el în birou, dar şi itinerată prin firmă. Care trece, e întrebat: Tea?

BĂTRÂNUL (continuare)

Revoluţia din ‘917 a fost făcută cu material de război românesc. Au jefuit depozitele noastre de arme. Noi am fost înarmaţi de franţuji, au venit să ne reorganizeze, am făcut parte din misiunea militară română. Ruşii umblau cu balalaica. N-am pus piciorul în Rusia. Numai în Murmansk. N-am făcut decât să beau ceai. Stam în bordeie îngheţate. Dacă trecea câinele cu coada în sus, băţ, nu ne ridicam de la ceai, dacă era lăsată coada, atunci ne aventuram. Ruşii doar au venit cu balalaici şi se plimbau, mâine-i batem.

FIRMA. Pe uşă intră un bărbat elegant, semănând cu ION ŢIRIAC. Corina se ridică şi-l salută, DA, sună la şef, americanul îşi face apariţia şi-l preia.

BĂTRÂNUL (continuare)

Altceva e a trăi şi altceva e a crea. Acum nu facem decât să creăm. Fiecare moment al vieţii ne e o creaţie. Se petrec minuni în fiecare zi, pentru orişice om sensibil la neprevăzut (l’imprevu). A mai mare minune e aia a lui Joyce. Minune a fost cu vipera cornută, Brâncuşi trebuia să-i fie victimă dacă nu i-ar fi determinat atenţia câinele, se deştepta meduzat, lăsa să-i scape pietroiul din mână.

FIRMA. CORINA se duce după apă, udă florile, începând cu cele de sub tablou. Chiar, unde vrea să ajungă?

BĂTRÂNUL (continuare)

La ce vreau eu să ajung? Să conştientizez dodia.Ce mă obsedează cel mai mult, ce i-a apărut lui Daniel pe zid la ospăţul lui Sardanapal. Când oi putea să înţelegi rolul Dodonei, atunci o să-ţi dai seama cum noi putem să facem saltul ăsta nemaipomenit în inconştient. În fond, ce este, mă, ce se cade să cauţi este sinea. Tâmpitu’ de neamţ, ein siech, sinea, restul e fenomenul, dă-l dracu’. Îmi închipui că voi reuşi, uite atâta, cât e într-o unghie, din conştient în inconştient. Adică să-l validez, mă, dă-l dracu’. A valida inconştientul este extraordinar. N-a făcut-o Joyce.

CORINA (la telefon, către Vizante)

Tată, dodia e sinea?

VIZANTE

Depinde.

BĂTRÂNUL (continuare)

Dodia mumă e bătrână. Poţi să te duci cu ea

la sciţi. Cea mai nouă dodie, aceste cuvinte

magice, care au apărut pe zid. Nabucodonosor.

Şi ce i-a apărut şi lui bietu’ Kant când a văzut

sinea, ein siech. Ce e mai mare decât sinea noastră?

*

Scena 9

FENOMEN

JULES: Abailard trata  politicos religia, o mânuia cu grijă, dar ea i se topea în mână.

DUMITRU: Abailard a ruinat creștinismul negând păcatul originar.

JULES: Aceasta făcea mântuirea inutilă… astfel omul nu mai era culpabil, carnea era justificată, reabilitată .

DUMITRU: Raționalismul sceptic al lui Abailard, care coincide cu marele conflict între catolicism și mahomedanism nu este oare decât simptomul în fapt al zguduirii profunde ce rezultă de aici pentru dogmele creștine?

          Umanismul raționalist și păgân al lui d’Abailard corespunde pe alt plan acestei idolatrii a imperiului: ea inaugurează păgânismul Renașterii.

          Dar Abailard a fost învins, și raționalismul său sufocat de contemporanul și rivalul său, sfântul Bernard. Credința acestuia triumfă asupra logicii adversarului său, ceea ce probează că dogma creștină a învins, în momentul în care Ierusalimul era eliberat și mahomedanii învinși. Dar, scepticismul raționalist, sufocat în Franța fu purtat în Italia prin Arnoldo di Brescia, discipolul lui d’Abailard. Acolo, el a găsit mari cetăți italiene, unde burghezia prospera, un teren cu totul preparat pentru ecloziunea Renașterii, și pentru libertatea politică și intelectuală. A fost sămânța bună care a rodit cu Dante, Giotto, în timp ce lupta sfântului Bernard va fi reluată de sfântul Francisc din Assisi.

JULES: Regele, noul dumnezeu,  se substituie papilor în capul Bisericii naționalizate și îl expropriază pe Dumnezeu și pe vicarul său de cea mai mare parte a impozitelor care i se plăteau înainte. – Astfel sunt consecințele cruciadelor și ale prăbușirii feudalității.

*

Scena 10

(FENOMEN)

SIMION: Ce împăratul Râmului alt ajutoriu nu i-au făgăduit, ce i-au dat răspunsu într-acesta chip, de i-au zis: “Eu suntu jurat, cândŭ am stătut la împărăție, om de sabiia mea și de județul mieu să nu moară. Pentru acéia oameni răi s-au făcut în țara mea și câte temnițe am, toate suntu pline de dânșii și nu mai am ce le face, ci ți-i voi da ție, să faci izbândă cu dânșii și eu să-mi curățescu țara de dânșii. Iară în țara mea să nu-i mai aduci, că ți-iu dăruiescu ție.”

DUMITRU:   Neamul românesc, fruct al îmbinării şi căsniciei daco-romane, lângă Carpaţi şi Dunăre, este un copil rămas orfan de la naştere, căci părinţii lui muriră în ziua chiar când el văzu lumina zilei. Popo­rul român, aşa născut, fu un orfan fără familie, fără rude, părăsit pe drumurile pe cari se năpusteau năvălirile barbare din Asia spre Europa.

„Dacă slavii, bulgarii, ungurii, turcii, tătarii, grecii, rușii, francezii, germanii stăpâniră, rând pe rând, țările române, pentru a altera, slăbi și sărăci elementele voinței noastre, toți aceștia îmbogățiră mintalitatea românească”.

Sub raportul inteligenţii, românii au fost dăruiţi de creatorul lor, Istoria, cu o sumă de bune însuşiri luminoase, drept recompensă pentru lipsurile şi umbrele ce a aşternut pe suprafaţa caracterului nostru. De unde vine inferioritatea caracterului românilor, de acolo vine superioritatea inteligenţei lor.

SIMION: Și daca s-au așezat acolo, la vréme de mas, Tomșa și cu alți împotrivitori ai săi au sfătuit în ce chip vor putea pleca némții, ca să fie întru una cu dânșii asupra lui Dispot. Ce știind că némții unde slujăscu, cu direptate slujăsc domnu-său și nu pre lesne îi vor pleca, ci aflară să trimiță iscoade pre ascunsu, să nu știe némții,  să facă a să duce împotriva tătarilor, mai apoi întorcându-să, să aducă véste bună, cum tătarii s-au întorsu înapoi. Și cându fu a doao zi, făcură véste că s-au întorsu tătarii și pentru bucurie ziseră boierii să să veselească toți și cinstiră pre némți, pănă îi îmbătară și priste noapte îi uciseră pre toți.

GEORGIAS: Ieri am venit cu Charles în Mauritius.

Paul și Virginie trepidează generații în paradisul sinuciderii.

Hanuman în Curepipe. Cel mai nepotrivit ar fi să fiu împușcat.

Leul mănâncă un boa și nu-i mai trebuie trei zile. 

Ești Hanuman, mă întrbase bătrâna, să mi se roage.

*

Scena 11

FENOMEN

DUMITRU: Pădurea este în fapt ca o abstracție materializată, concretă, căzând direct sub simțuri. Dacă se consideră arborii mai de aproape, ea dispare: nu există decât arbori. Dar dacă se privește de un pic mai departe, arborii sunt cei care dispar și nu se vede decât pădurea. Dar, privind bine arborii în pădure, se observă repede și net existența acesteia, căci ea dă arborilor o menținere, o factură, un fason pe care ei nu-l au atunci când trăiesc izolat. Viața colectivă a arborilor în pădure le disciplinează creșterea, le mărește talia, îi fac drepți, înalți și netezi. Pădurea împiedică puseul crengilor; ea nu permite arborelui decât pe cele din vârf, cele care privesc cerul și soarele; ea le dirijează creșterea spre înaltele sfere ale aerului și ale luminii. Din contră, arborii care trăiesc izolați cresc stufoși, îndesați, cu trunchi și crengi noduroase.

          Societatea este pentru indivizi ceea ce este pădurea pentru arbori; societate, națiune, Stat sunt, ca și pădurea, abstracții concrete.

ABATELE HUGER: Corpul mistic al lui Iisus   este societatea care formează Cristul şi Biserica, unul fiind capul, celălalt corpul, dar pe de altă parte, corpurile noastre sunt numite membrele lui Hristos. După Epistola către Corinteni, toţi convertiţii sunt un singur corp… Sociologia creştină este fondată pe unirea fidelilor într-un singur corp, corpul mistic al lui Hristos… sufletul acestui corp, principiul vital care animă toate membrele, vivifiază şi specifică actele şi funcţiunile sale, este Sfântul Spirit… legătura care uneşte toate membrele este caritatea… totul trebuie anvizajat în raport cu utilitatea socială pentru corpul întreg…

ANTONIN:  Rarele popoare care par să nu adore nicio divinitate creatoare… au totuşi fetişuri… adică proiectează în afara lor… acest surplus de activitate interioară pe care orice om îl poartă în sine. Credinţele şi instituţiile religioase din toate timpurile exprimă la cel mai înalt punct acest caracter: Nevoia de a incarna într-un dumnezeu fiecare din aspectele vieţii umane: forţa în Hercule, frumuseţea în Venus, arta în Apollon, ingeniozitatea laborioasă în Vulcan, este de acelaţi ordin.

DUMITRU:  Se imaginează dificil emoţia şi înalta satisfacţie a bulei umane de a replonja şi a se pierde în oceanul morţii. Cum se face, atunci, că nimic nu este mai oribil pentru om decât această emoţie în momentul de a se replonja prin moarte în Brahma?

GIOVANNI: Dumnezeul pe care îl puteți găsi este cel căruia trebuie să vă dați ființa; de aceea credința este o virtute și presupune iubire. Vană este pretenția ateului care cere să i se probeze existența lui Dumnezeu, fără a-și da silința să se deranjeze și să se despoaie de ateismul său. Dar la fel de vană este pretenția naturalistului care invită filosoful să-i arate spiritul… în natură, care este prin definiție absență!

ERNEST  RENÉ:  Deja mai mult de o conferinţă a fost suprimată. Iată ceea ce probează credinţa în Dumnezeu. Certitudinea lui Dumnezeu ar fi împlinirea lui Dumnezeu: moralitatea ne apropie de certitudine ajutând împlinirea. Da aceea proba absolută a existenței lui Dumnezeu nu poate fi dată; ea nu este susceptibilă decât de o probabilitate numită a crede cu succesul însuși al moralității.

CHARLES  BERNARD: Persoana umană fiind mărginită în cunoaștere, și în toate puterile sale, ideea perfectă a personalității trebuie să se ia în persoana supremă a cărei inteligență  îmbrățișează toată sfera  inteligibilului, a cărei putere s-ar întinde asupra întregului posibil și asupra totalității ființei. În niciun timp credința în dumnezei n-a fost vreodată nici n-a putut să fie altceva decât personificarea calităților și a puterilor, ale cărei idei s-ar fi tras de la cunoașterea persoanelor. Pe măsură ce ideea de personalitate a crescut sau s-a epurat, ideea de Dumnezeu a devenit cea a personalității cu facultăți împlinite, care este cea veritabilă. Ea a fost doar afabilă și combătută de doctrinele Infinitului și ale absolutului, care tind toate să înlocuiască divinitatea prin abstracții”.

Puterea creatorului… nu este decât expresia perfectă și extrema rază a puterilor pe care le posedă conștiințele incomplete, exterior mărginite, ca ale noastre.

DUMITRU: Renouvier înlocuiește deci infinitul și absolutul atributelor divinității prin perfecțiune. Ca și cum perfecțiunea n-ar fi fost pur și simplu o abstracțiune de același sort ca infinitul și absolutul.

CHARLES  BERNARD: Fiinţa creată nu a putut fi constituită decât cu atributele însele ale autorului, dar atunci multiplicate, individual, şi neposedând aceste atribute decât în stare imperfectă, la un grad sau altul de dezvoltare… Starea fiinţei superioare nu este dată exclusiv în  tipul uman pentru că în acesta este doar unul din atribute de care ne putem face, idealizându-le, idee de persoanele moral şi intelectual cele mai perfecte, ideea persoanei supreme.

RUDOLF  CRISTOPF: Cu noua manieră de a gândi care consistă în a apropia unul de altul divinul şi umanul, nu este decât un pas de făcut pentru a absorbi în uman tot ceea ce s-a petrecut înainte pentru un efect divin, pentru a face din religie o simplă porţiune a culturii generale şi a-i înlătura orice superioritate în schimbul evoluţiilor şi transformărilor sale. Rezultă mai întâi o presantă ameninţare pentru caracterul de veritate absolută la care religia n-ar putea să renunţe; mereu mai mult eternul este afiliat timpului şi finalmente absorbit de acesta.

Dacă forța lui Dumnezeu nu era deloc în noi, cum ar fi putut divinul să ne răpească?

LÉON:  Vom iubi pe Dumnezeu mai mult decât o facem… Omul evoluției este într-adevăr omul Dumnezeu al Creștinismului.  Ne-ar plăcea Dumnezeu în om, viitor în prezent, ideal în real.

SF. AUGUSTIN: irrequitus est cor nostrum, domine, usque requiescat in te.

SF. TOMA:  Dorinţa naturii nu poate fi vană şi înşelătoare.Desiderium naturae non potest ese inane.

DUMITRU: Amintirea celor care sunt morți, chiar atunci când erau diferenți, cel puțin să nu fi fost inamici sau ticăloși, șterge persoana lor de orice defecte, tot ce avea în ea strâmt, dezagreabil sau imoral, și pun în relief calitățile, înfrumusețându-le toate trăsăturile. Formula de mortibus nihil nisi bene nu este un sfat sau o exhortație, ci o simplă constatare. Or, dacă se întâmplă (și se întâmplă într-adevăr uneori) ca persoana moartă să fie o persoană foarte iubită, foarte stimată și puternică, și, în plus, la fel de frumoasă la fizic ca la moral, cele două potențe de idealizare, iubirea și moartea, acționând împreună, duc la maximum capacitatea lor de idealizare. Sub acțiunea lor combinată, umanul devine direct divin. Persoana astfel venerată, idealizată, devine sau sfârșește prin a deveni Dumnezeu. Ar fi fost deasupra forțelor umane ca persoana lui Iulius Cezar, a lui August, a lui Traian, a lu Marc Aureliu să fie divinizată. În timpurile moderne s-a advenit aici chiar pentru Ioana d’Arc, Napoleon, sau mai aproape de noi, Gambetta, Bismark, Lenin..

ANTONIN: De ce obiectele cele mai înalte, cele mai capabile, în aparenţă, de a sătura pe cei care le iau, sunt, adesea, aproape totdeauna, ele care lasă cel mai mare vid? Când savanţii şi-au sfârşit misiunea lor, ei declară că nu ştiu nimic. Politicii mor, cea mai mare parte, disperaţi de insuccesul lor, sau obosiţi de platitudinea celor pe care-i guvernează, artiştii, poeţii, care muncesc pentru glorie, sfârşesc prin a o denigra. Ei spun toţi cu Septimius Sever: „Eu am avut totul şi am văzut că nimic nu valorează… sau cu Michelangelo, adăpat de glorie şi scriind în carnetul său această frază lugubră: „orice lucru mă întristează. Binele, din cauza scurtei sale durate, copleşeşte şi oprimă sufletul meu mai mult decât răul însuşi”. Iată cum vorbesc ajunşii vieţii: „”Ni se dau suflete de Dumnezeu, şi ni se face o viaţă mizerabilă”. „De ce cauza care a creat viaţa noastră nu face una la măsura celeilalte?”. Măsura vine, dar cu timpul, şi în condiţii date. Numai astfel geneza Ideii de Dumnezeu şi realizarea efectivă a lui Dumnezeu în om sunt, nu numai posibile, dar necesare, prin urmare asigurate şi ca şi fatale… Dacă un locuitor din marte ar cădea de pe planeta sa şi ar arăta aripi, orice naturalist ar fi spus că există în Marte o atmosferă. şi dacă există aripi în sufletul nostru, nu trebuie să concludem divinului această atmosferă a divinului?

DUMITRU: Pentru ca progresul să fi putut să realizeze divinul în uman, el trebuia să fie mijlocul de a elimina răul şi durerea, dar în acelaşi timp sursa unui rău şi a unor dureri mai sensibile. Şi este precis ceea ce este progresul în realitate.

HERBERT: Inimile Fiinţei voalate, există în spatele tuturor lucrurilor cunoscute, ca o perdea impenetrabilă, pare a nu şti nimic nici de viaţă nici de moarte, nici de bine nici de rău… Ea se poate să fie dotată cu o complexitate şi posibilităţi aproape ilimitate. Noua religie nu pretinde decât ca Dumnezeul vieţii sale să fie această fiinţă… Într-o zi, într-un foarte îndepărtat viitor, va străluci poate o cunoaştere, o comprehensiune… care va traversa aceste voaluri opace. Poate Dumnezeul nostru, Căpitanul umanităţii ne va conduce până acolo.

DUMITRU: Dar ştiinţele naturale au îndeplinit deja o parte din misiunea pe care Dl. Wells o aşteaptă de la Căpitanul Umanităţii şi au traversat mai mult de unul din voalurile opace ale Fiinţei voalate.

HENRI LOUIS:  Misticii sunt unanimi a mărturisi că Dumnezeu are nevoie de noi, așa cum noi avem nevoie de Dumnezeu… Creația va apărea ca o antrepriză a lui Dumnezeu pentru a crea creatori.

DUMITRU:  Dar negând existența efectivă a lui Dumnezeu și afirmând că el există virtual în umanitate, vom fi noi pasibili de acuzația de a propune umanitatea adorației omului? Nu, pentru că pentru noi umanitatea actuală nu este Dumnezeu, departe de aceasta; la fel de bine n-o propunem ca obiect de cult sau de admirație, ci cel mult ca obiect demn de simpatie și de iubire. Dacă totuși noi părem a merita mai mult sau mai puțin o asemenea acuzație, vom fi în bună companie cu Parinții Bisericii, cu toți cei pentru care Iisus Hristos este în întregime Dumnezeu și în întregime om, toți cei care, de la Irineu, concep religia și cultul ca un mijloc pentru a deifica omul. Ei au identificat mai întâi omul-Iisus cu Dumnezeu și au vrut apoi să identifice, prin mijlocirea cultului, toți oamenii cu Iisus, omul divin și, prin urmare, indirect cu Dumnezeu. Dacă noi umanizăm pe Dumnezeu, nu facem decât să-i continuăm.

JEAN-MARIE: Asigurarea, iată încă o concepţie cu totul modernă care va substitui acţiunea directă a omului, intervenţiei lui Dumnezeu în evenimentele particulare şi care vor permite de a compensa o nenorocire înainte chiar ca ea să se fi produs. Este probabil că asigurarea, care nu datează decât de câţiva ani şi merge extinzându-se rapid, se va aplica într-o zi aproape la toate accidentele care pot frapa omul, se va plia pe toate circumstanţele vieţii, ne va acompania peste tot, ne va acoperi cu o reţea protectoare. Atunci agricultura chiar, marina, toate meseriile şi toate artele în care iniţiativa umană are o parte cel puţin, în care trebuie să aştepte acolo o „binecuvânare particulară a cerului” şi în care succesul final rămâne totdeauna aleatoriu, se vor vedea devenind din ce în ce mai independente şi libere. Se poate crede că într-o zi ideea de providenţă particulară va fi complet eliminată din sfera economică: tot ce, de-o manieră sau alta, se va putea estima în bani va fi acoperit de o asigurare, pusă la adăpost de soartă, retrasă de la favoarea divină.

DUMITRU: Într-adevăr, dacă Dumnezeu n-a fost imaginat decât pentru ca omul să poată stăpâni universul, pe sine însuși și pe ceilalți cu concursul atot-puterniciei sale, existența exterioară a lui Dumnezeu dispare sau se diminuează cu dispariția sau diminuarea rațiunii sale de a fi.

EMIL:  Atunci când se întreprinde a se explica un fenomen social, trebuie căutat separat cauza eficientă care-l produce și funcțiunea pe care el o îndeplinește.

ERNEST:  Libertatea noastră ţine în veghe activitatea divină; îndată universul vizibil şi universul invizibil devin fecunde în combinaţii înnoitoare, din care iese, cu o ordine nouă, concilierea facilă şi minunată a libertăţii noastre şi a voinţei divine. În artă, oglindă magică în care veritatea se reflectă în stare simbolică, sensibilă şi dacă pot spune profetică, se numeşte inspiraţie…. Prin inspiraţie, o idee apare în raport cu ideea absolută. Prin muncă, ea se face particulară, se opune absolutului şi îmbracă o formă care îi este proprie… Geniul este forţa care rezolvă opoziţia… Văzut de jos, el apare vulgarului ca o nebunie inchietantă care nu inspiră nici măcar milă. Căci orice suferinţă superioară găseşte oamenii nemiloşi… Geniul este facultatea de a crea. El concepe şi ca atare este pasiv. Apoi, ideea concepută face în el munca sa secretă. El o poartă. Suferă operaţia sa latentă şi misterioasă. Reacţionează, este activ. Totul este conceput în bucurie şi născut în durere… va fi făcută o creaţie şi geniul nu-şi va mai aminti de naşterea dureroasă pentru că o operă de artă va fi apărut în lume.   DUMITRU: Hello parafraza astfel un text foarte caracteristic al Evangheliilor.

ERNEST: Geniul s-a antrenat. Talentul merge în pasul lui… Geniul creează urmând legile creaţiei. Talentul fabrică urmând legile industriei.  Talentul calculează, geniul priveşte şi vede. Organul său este intuiţia; această intuiţie este convingerea că nu este singur, că este instrument, că stăpânul care-l amploaiază nu-l va abandona în drum, astfel el pleacă fără teamă. El ştie că va ajunge căci se simte împins. Cristofor Columb nu prevăzuse totul când a pus piciorul pe nava binecuvântată… Şi dacă ar fi calculat, şi-ar fi ratat ţinta… El a avut încredere în complicitatea lui Dumnezeu. Când un om de talent se pregăteşte să dea bătălia, el examinează, discută, pune pentru şi contra. Omul de geniu vede câmpul de bătaie şi se simte învingător; el are cuvântul Dumnezeului armelor. Geniul activ afirmă pe Dumnezeu cu o afirmaţie pozitivă în sensul că el afirmă ceva despre ce este Dumnezeu.   DUMITRU: Cuvinte la care noi subscriem fără rezervă. Am fi zis doar, cu mai multă exactitate, credem, geniul creează ceva despre ceea ce este Dumnezeu, pentru că el este efectul înfloririi în om a germenului divin pe care el îl conţine. Şi mai bucuroşi subscriem la ce urmează.

ERNEST: Creştinimul distingând finitul de infinit şi legându-le totodată de cel care reconciliază orice lucru în persoana sa  umanizând pe Dumnezeu, divinizând omul, fără a confunda un singur instant omul şi Dumnezeu, făcând distincţia cu atât mai imensă cu cât el face unirea mai intimă .   DUMITRU: Încă este în favoarea tezei noastre şi ceea ce pledează rândurile următoare.

ERNEST: Prima preparaţie pentru cel ce vrea să primească creştinismul este sentimentul profund de neputinţă a omului (a omului luat individual) pe care se fondează… Ştim deci: abordând creştinismul, abordăm  graţia, ordinea supranaturală, abandonăm domeniul pe care efortul individual îl poate cuceri”.

EMIL:  Crima  este legătura dintre condiţiile fundamentale ale întregii vieţi sociale şi pin chiar aceasta este utilă, este un factor de sănătate publică. Acest rezultat este la prima vedere destul de surprinzător prin ceea ce şi pe noi ne-a deconcertat multă vreme… când se ajunge a se coborî prea sensibil dedesubtul nivelului ordinar, nu este de felicitat, căci acest progres aparent este contemporan şi solidar unei perturbări sociale.

ANTONIN: Păcatul mortal este cel ce se opune formal unei voințe a lui Dumnezeu, care prin aceasta vă alienează amiciția sa, de-așa sort că păcătosul, deturnându-se de la Dumnezeu, întoarce dosul destinului său.

DUMITRU: Ateii nu vor fi de acum decât cei ce nu cred în nimic concret, existând actualmente ca o realitate desăvârșită, așa cum primii creștini încetară să creadă în zeii de marmoră, în care mitologia întâlnea istoria. Neo-creștinismul va crede într-un Dumnezeu care se realizează în oameni și care nu poate să se realizeze decât prin credința și activitatea umane. Adevărații credincioși vor fi de acum cei care vor avea credință într-un ideal divin de realizat, în misiunea divină a umanității, și care își vor proba credința forțându-se să efectueze acest ideal., sau în nimic altceva decât în interesul lor egoist, care nu se efortează decât în vederea bună-stării lor: toți egoiștii sceptici sau indiferenți, toți juisorii leneși, lipsiți de aspirații ideale, căutându-și prosperitatea strâmtă și încercând s-o obțină cu prețul celui mai mic efort, în detrimentul intereselor apropiaților lor sau ale comunității.

III

(FENOMEN. Recital Dumitru, Virginia, Georgias, Dimi)

 

Grigore de Nazianz

 

O, tu, Cuvânt de adevăr divin!

O, tu, Cuvânt de adevăr divin!

Luminii toate nu ți-am fost afin,

Nici ziua Ție-ntreagă să o țin;

Că pete negre ai văzut întin.

Ziua căzu, noaptea s-a răspândit:

Crez, Doamne, Ți-am împărtășit;

Jurând, gândind s-ajung, m-am rătăcit,

Pașii în altă parte au pășit.

O beznă a venit de dedesubt

Întunecând ai mântuirii fii.

Lumina Ta, Hristoase, dar de frupt,

Întoarcă întunericul în zi.

Francesco d’Assisi

Cântecul  Creaturilor

Atotnalt, Atotputernic, bune Doamne

ție laudele, slava și  cinstea

și toate binecuvântările.

Numai ție, Atotnalte, se cuvin

și nu e om demn de tine.

Fii lăudat, o, Doamne al meu,

pentru toate creaturile,

mai ales pentru messer Frate Soare,

cel ce aduce ziua ce ne ilumină

și este frumos și strălucitor în splendoare:

de tine, Atotnalte, poartă significație.

Fii lăudat, o, Doamne al meu,

pentru sora Luna și Stele:

în cer le-ai format

limpezi, frumoase și prețioase.

Fii lăudat, o, Doamne al meu, pentru fratele Vânt și

pentru Aer, Nori, Cerul senin și orice vreme

prin care dai susținere creaturilor tale.

Lăudat fii, o, Doamne

al meu, pentru sora Apă,

ce-i mult folositoare, smerită, prețioasă și castă.

Fii lăudat, o, Doamne al meu, pentru fratele Foc

cu care ne ilumini noaptea:

e robust, puternic și vesel.

Fii lăudat, o, Doamne al meu, pentru a noastră Mamă Terra,

care susține și guvernează și

produce felurite fructe cu flori colorate și iarbă.

Fii lăudat, o, Doamne al meu

pentru cei ce pierd pentru iubirea ta

și îndură moartea și suferința.

Fericiți cei le vor suporta în pace

pentru că de tine vor fi încoronați.

Lăudat fii, o, Doamne al meu,

pentru Sora noastră Moarte corporală,

de care niciun om viu nu poate scăpa.

Vai de cei ce mor în păcat mortal.

Ferice de cei ce se află în voia ta

pentru că moartea lor nu va face vreun rău.

Lăudați și binecuvântați pe Domnul și mulțumiți-i

și slujiți-l cu mare smerenie.

Thomas Aquinas

 

Sacre solemnii

Sacre solemnii

cu bucurii

și ale inimii

ecouri vii;

ce-i vechi s-acoperă,

toate-s noi noimii,

inimă, voci, operă.

Noapte aminte

cina novissima;

Christus credinte

mielul și azyma

fraților dată,

dreapta legitima

din vechi încredințată.

După miel typicum,

ospățul s-a încheiat,

Corpus Dominicum

ucenicilor dat,

astfel tot totului,

fiecăruia dat

chiar din mâinile lui.

Le-a dat firava

carne a trupului,

trist a-ntins, na-vă,

pocalul sângelui,

zicând: Accipite

pahar ofrandă;

toți din el bibite.

Astfel jertfire

instituit-a,

cărei slujire

preoți menit-a,

numai prelații

congrui din vipt a

da și  la alții.

Pâinea angelică

se face hominum;

dar pâine cerică

simbol terminum;

ce lucru mirabil

a mânca Dominum

pauper, rob, umil.

Sfântă treime

într-unul, ne rugăm:

vino-ne, divine,

cum te adorăm;

pe calea-ți divină

voia ne urcăm,

locuim lumina.

 

Dante Alighieri

 

Într-o zi veni la mine Melancolia

 

Într-o zi veni la mine Melancolia

și zise: „Vreau să stăm de vorbă puțin”;

ci-mi păru că adusese  la cin

Durerea și Ura să-i țină compania.

Și eu îi zisei: „Pleacă, va via”;

și ea îmi răspunse grecin:

eu, gândind într-o doară latin,

mă uitai și văzui Amorul che venia

în haină nouă din pânză tare,

de pe cap o capelă scoate;

e cert, cu adevărată lăcrimare.

Îi spusei: „Ce ai, răutate ?”

îmi răspunse: „Necaz, când îmi pare

că domana noastră muri, dulce frate”.

Teresa de Avila

Trăiesc fără-a trăi-n mine

Trăiesc fără-a trăi-n mine,

De-altă viață îmi e dor

Că mor pentru că nu mor.

Trăiesc deja  în afara-mi,

Mor din dragoste de rai;

Că în Domnul aflu trai,

Și facă-se voia sa:

Când vorbește inima

Pusă în acest versor

Că mor pentru că nu mor.

Astă temniță divină

 A iubirii-n trai schismatic

L-a făcut pe Domn ostatic

Liberându-mi inima;

Pasiunii-mi cauza

Văd ocnașul domnitor,

Că mor pentru că nu mor.

Ay, ce lungă-i viața asta!

Aste surghiuniri ce grele!

Astă carceră, zăbrele

De țin sufletul în gheare!

Doar sperata evadare

Și mai îndurerător,

Că mor pentru că nu mor.

Ay, că viața e amară

Domnul de nu e ferice!

Pentru că-i iubirea dulce,

Dar speranța este rară:

Ia Doamne astă povară,

Mai grea ca plumbuitor, 

Că mor pentru că nu mor.

Numai cu o confianță

Trăiesc trebuind morir,

pentru că murind vivir

Îmi asigur esperanță;

Moartea de vivir se-agață,

Neîntârziat, espero,

Que muero  porque no muero.

 

Uite că iubirea-i forte;

Viață, nu te supăra,

Uite, doar te-i prescurta,

A te câștiga, te pierde,

vino ay la dulce muerte,

Morir vii luminător,

Că mor pentru că nu mor.

Viața-aceea din ogivă,

Care-i viață-adevărată,

Până nu-i viața-asta moartă

Nu se bucură că-i vivă:

Moarte, să nu faci eschivă;

Viva muriendo primero,
Que muero porque no muero.

Viață, ce-ai putea să dărui

Domnului trăind în mine,

Dacă nu pierdută-n fine

Pentru a te mântui?

Vreau să mor spre a trăi,

Rog iubitul meu cu dor,

Că mor pentru că nu mor.

Pues tanto a mi amado quiero,
Que muero porque no muero.

 

Ioan al Crucii

Stai, umbra mea

Stai, umbra mea, pe loc, în apărare,

imagine de vrajă încă-n dor,

iluzie frumoasă-n care vesel mor

ori dulce ficțiune viața-mi doare.

Imamul grațiile de-ți năzare,

mi-nfige-n piept oțel ascultător,

la ce de lingușire să m-amor

de-aș fi batjocorit în evadare?

Mai blazonat nici că se poate, fală,

că tirania ta triumfă-n mine:

lăsând batjocora, tot strânsă zală

încercuind fantasticele mine,

puțin importă-n brațe, piept năvală

dar fantezia-n temniță nu-mi ține.

Du Fu

scenă de primăvară

Țara-i ruină, mai rămân munți, rîuri,

Primăvara în oraș învie arbori și iarbă.

De spaimă, floarea izbucnește în lacrimi,

La despărțire, pasărea-și frânge inima.

De trei luni ard focuri de alarmă,

Scrisori acasă costă zece mii în aur.

Duc mâna-n părul alb, aproape dus,

abia de-ar mai ține un ac de păr.

                                        

 

Murasaki Shikibu

Shu

(Poeme din Genji)
 

într-un târziu

ne-am întâlnit

eu am plecat

nerecunoscându-te

lună în nori

*

mă uit la

cerurile coborând

mereu înnourate

cum de plâng

lacrimi de iubire

*

să nu uităm

adâncul mării

când valurile

au spălat

vechile urme

*

te las voi merge

pe unde toți mergem

de-aș putea

aș alege

drumul celălalt

*

cât timp

ne va fi dor

de cei duși

durerea de azi

ne este mâine

Friedrich Hölderlin

 

Cîntec de soartă al lui Hyperion

Sus în lumină călcați

   Pe sol blând, genii binecuvântate!

      Din cer  Dumnezeu

          Vă  pogoară lin,

              Cu degete de artist,

                  Pe sfinte strune.

Fără soartă, ca somnul

    Cereștilor, respiră pruncul;

       Păstrându-se curat

          În fașa săracă,

             Pe totdeauna cast

                 Spiritul său.

                   Și ochii binecuvântați

                       privesc  în liniște

                           eterna claritate.

Ci ne-a fost dat

   neunde a  ne odihni

       scăzând, căzând

         lume în suferință

          orbind de la

             o oră la alta

                 ca apa din stâncă

                     în stâncă prăbușindu-se,

                      în lungul anului necunoscut.

Giacomo Leopardi

 

Infinitul

 

Mereu mi-a fost drag acest deal pustiu,

 gardul viu ce o bună parte

din ultim orizont ascunde privirii.

Dar stând în contemplare, nesfârșite

spații de dincolo de el, tăceri

supraomenești, cea mai adâncă pace

îmi vin în minte; cât pe ce

să se sperie inima. Și cum aud

vântul foșnind prin tulpini, infinita

liniște cu această voce o compar:

și-mi amintesc eternitatea

și duse anotimpuri și prezentul

viu și sunetu-i. Atfel în această

imensitate gândirea-mi se îneacă:

mi-e dulce  naufragiul în marea aceasta.

 

Alexandr Pușkin

Talisman

Unde marea-n veci dansează

Peste stâncile pustii,

Unde luna-n caldă rază

Înserarea îndulci,

Unde ziua își petrece

În harem un musulman,

Mângâind-o o conjură:

„Poartă al meu talisman:

Plin e de putere dură!

Dar iubirii tale dan.

De boală și umflătură,

În furtuni și uragan,

Capul tău, iubită pură,

Nu-mi salvează talisman.

Bogății din răsărit

Ție nu se dăruie,

La efori de proorocit

Grația nu-ți stăruie;

Și tu cazi la sân de rasă

Dintr-o tristă țară-stran,

De la nord la sud acasă,

Fără de-al meu talisman.

Dar când ochi lunecători

Te încântă dintr-odată,

Noaptea pe la cântători

Făr’ iubire sărutată –

Drag complice! la păcate,

la răni inimii noian,

la trădările uitate,

ține al meu talisman!”

Edgar Allan Poe

Corbul / The Raven

 Într-un negru miez de noapte, ponderând gândiri inapte,

Supra tomuri curioase, stranii de uitat folclor,

Când dădeam s-adorm, deodată careva-ncepu să bată

Blândă ciocănire iată, cioc la ușa-mi din pridvor.

‘E vreun musafir’, zic, ‘bată, cioc la ușa din pridvor –

Doar atât și niciun zor.’

Ah, atât de clar remember, era în amar december,

Stinși tăciuni în jar cu febră, iscând duhuri pe covor.

Nerăbdare până-n ziuă; – în zadar cătam de zor

Întru cărți a opri dorul – dor de dusa mea Lenore –

Rara radiantă fată de-i spun îngerii Lenore –

Nemainume evermore.

Mătăsosul trist nesigur foșnet de perdele purpur

Mă înfiora fantastic cu terori fără prior;

Astfel să încetin bateri inimii repetam teafăr,

‘E vreun musafir în zbateri vrând să intre din pridvor –

Vreun drumeț târziu în zbateri vrând să intre din pridvor; –

Asta e și niciun zor.’

Sufletu-mi crescu mai tare; fără, iarăși, ezitare,

‘Domnule’, am zis, ‘ori Doamnă, drept iertare vă implor

Dar e fapt că mă luase somnul când la ușă stase,

Și-așa încet ciocănirăți, ciocănirăți din pridvor,

Greu să vă aud’ aici am deschis ușa spre pridvor; –

Întuneric, niciun zor.

Adânc în întunecime stam între mirări și crime,

Bănuind, visând ce nimeni nu a mai visat prior;

Dar tăcerea sta nespartă, liniștea fără de ceartă,

Singurul cuvânt acolo spus șoptit era ‘Lenore!’

Asta am șoptit, ecoul murmurând răspuns, ‘Lenore!’

Doar atât și niciun zor.

Întorcându-mă-n odaie, cu tot sufletul văpaie,

Curând iar aud bătaie, mai sonoră ca prior.

‘Sigur’, spun, ‘sigur că este ceva-n geam din grinzi celeste,

Ia să văd atunci ce lest e și misterul să-i explor –

Calmă inima o clipă și misterul să-l explor; –

Vântul e și niciun zor.’

Zvârl oblonul a deschide, când în falduri fâlfâinde,

A pășit un corb arminden din zilele aurori;

Plecăciune nici să facă; nu stă clipă, nici nu pleacă;

Ci în chip de domn ori doamnă se cocoață la ușor

pe un bust al zeei Pallas, sus de ușă la ușor –

Cocoțat stând, niciun zor.

Pasăre-abanos ce susuri trista-mi pasă în surâsuri,

Prin grav aspra-nfățișare cuviinței purtător.

‘Chiar de creasta-ți rasă-i, tunsă, tu’, i-am zis, ‘nu ești străpunsă,

Antic corb, groază ascunsă, Nopții rătăcind ponor,

Ce nume regesc ai spune-mi în Plutonian ponor!’

Grăi Corbul, ‘Ne.vre.mor’

Păsăroi diform minune de discurs aud cum spune,

Chiar cu tâlc mărunt răsune, mică relevanță-n zbor;

Că n-avem cum da dovadă c-alt om viu să fie nadă

Sorții pasăre să vadă pe al ușii lui ușor –

Pasăre sau fiară sus pe bust sculptat peste ușor,

C-un nume ca ‘N.ev.er.mor’.

Însă corbul șezând singur pe placidul bust un gângur

Doar grăia, cuvânt făcându-i sufletul revărsător.

Nicio vorbă-apoi rostirii, nicio pană fâlfâirii,

Până glas dam murmuririi, ‘au zburat amici prior –

Părăsi-mă-va la ziuă, cum speranțe-mi fură zbor’.

Pasărea zor, ‘ne.verm.or’.

Mut stam la  tăcerea spartă de răspuns cu-atâta artă

‘Fără dubiu’, zis-am, ‘iartă, ce rostește-i stoc și stor,

Prins de vreun năimit stăpân ce un Dezastru să-l arunce

De pe stâncă, de pe munte, cântece i se-mpresor

Plânsete Speranței sale melancolii le-mpresor

Ale ‘Never-nevermore’.

Reavăn Corbul iar cu susuri îmi da pasa pe surâsuri,

Brusc rotit-am scaun către pasăre, bust și ușor;

Din catifea scufundândă am purces să leg la pândă

pasă lângă pasă, gând dă pe ce cobe aprior,

Ce-a zis ăst strigoi de groază, cobe pasăre-aprior

Crăunindu-mi ‘Ne.ve.r.mor’.

Asta preziceam cu gândul, niciun sunet pronunțându-l

Orătaniei ce-ochii-i mi-ardeau inima cuptor;

Asta și-alte stam să aflu înclinând de voie capul

Pe al pernei tabernacul, luminat desfătător,

Catifeaua mov sub lampa luminând desfătător,

Ea presând, ah, nevermore!

Aeru-i mai des, tămâie parfumându-l din cățuie

Legănată-n mers vioi de-un Serafim clopotitor.

‘Liftă’, am strigat, ‘te dete Zeul tău la îngeri cete

Răgaz-răgaz și nepenthe, d’ amintirea-ți de Lenore!

Sorbi, oh sorbi acest nepenthe, uită pierduta Lenore!’

Grăi Corbul, ‘N.eve.r.mo.r.’

‘Profet!’, zic, ‘atins de brâncă, pasăre sau diavol încă! –

De Ispititor trimis ori de furtună pe ponor

pustiit ci fără groază în deșert vrăjit de oază –

Casa-mi bântuită cază, spune-mi drept, eu te implor –

Este-n Galaad balsamul, spune-mi, spune-mi, te implor!’

Grăi Raven ‘N.evermore’

‘Profet’, zic, ‘atins de brâncă, pasăre și diavol încă!

Pe raiul deasupra noastră, pe Domn ce tu, eu ador –

Spune sufletului frânt de dor de-n Rai la o răspânte

Dau de urma fetei sfânte îngerii de-i spun Lenore.’

Zis-a Corbul ‘N.ev.er.mo.r.e.’

‘Fie-ți vorba semn de ducă’, urlai, ‘pasăre nălucă –

Îndărăt întru furtună, Nopții Plutonian ponor!

Nu lăsa semn neagră pană c-ai mințit sufletul prană!

Lasă-mi pustnicia vană! Lasă bustul pe ușor!

Ia-ți din inima mea ciocul, forma ia-ți din casă-n zbor!

Grăi Raven, ‘N.e.v.e.r.m.o.r.e.’

Însă Corbul veșnic fad e, încă șade, încă șade

Pe pal bust al zeei Pallas, sus de-al camerei ușor;

Ochii-i seamănă cu-ai unui demon ce visează unu-i,

lampa-i varsă umbra flu nu-i decupată pe covor;

Sufletu-mi pe-afara umbrei zăcând plută pe covor

Se ridică – nevermore!

Rabindranath Tagore

Oceanul formelor

Mă scufund în adâncul oceanului de forme,

sperând să prind perfecta perlă a fărăformei.

Nemai navigând din port în port în corabia-mi bătută de vânt.

S-au dus demult zilele când mă distram aruncându-mă în valuri..

Iar acum sunt nerăbdător să mor întru fărămoarte.

În amfiteatrul abisului fără fund

unde se umflă muzica strunelor fără ton

Îmi voi lua această harpă a vieții mele.

O voi acorda la notele lui pentrutotdeauna,

iar când și-a suspinat ultima rostire,

îmi voi pune harpa tăcută la picioarele celui tăcut.

 

 

William Butler Yeats

 

În amurg

 

Căruntă inimă, în vreme gri,

Ieși clar din plase trase rău ori drept;

Râzi, inimă,-n amurgul înțelept,

Suspină, inimă, rouă în zori zi.

Mama ta Eire e totdeauna jună

Rouă lucind mereu și amurg sur;

Ci-i jos speranța, dragostea sperjur

Arzând în focul limbii mătrăgună.

Hai, inimă, pe deal, pe deal în sus:

Acolo mistica frăție dintre

Soare și lună și vâlcea și vintre

Și râu și val voința și-au suspus.

Și Dumnezeu din cornul Său sunând

Și timp și lume sunt în veșnic zbor;

Și dragostea ca sur amurg mai dor

Și mai ca roua-n zori speranța-i gând.

Dylan Thomas

Iar moartea să nu aibă dominion

Iar moartea să nu aibă dominion.

Mortul nud să fie unul

Cu viul prin vânt și west-lună;

Când oasele li se curăță și oasele curate plecară,

Ei să poarte stele la cot și la picior;

Și de înnebunnesc să fie sănătoși,

Și de se scufundă-n mare să reurce;

Iubiții de se pierd nu și iubirea;

Iar moartea să nu aibă dominion.

Iar moartea să nu aibă dominion.

Sub șerpuirile marine

Ei lung zăcând nu moară șerpuind;

Suciți în plase când îi lasă mușchii,

Pe roată trași, să nu se frângă,

Prin răul inorog străpungă;

Spărgând cărări n-au cum să piară;

Iar moartea să nu aibă dominion.

Iar moartea să nu aibă dominion.

Nu le mai strige pescărușii în auz

Ori valuri să izbească huind țărmii;

Unde țâșnea o floare nemaifloare,

Capul sus la răpăiala ploii;

Nebuni și morți be mad and dead ca melcii,

Capetele personajelor bat calea margaretelor;

Iar moartea să nu aibă dominion.

*

John Lennon

Imaginați

Imaginați că nu-i Rai

Ușor e a-ncerca

Nu iad sub noi numai

cerul deasupra

Imaginați toți oamenii

Trăind pentru azi a…

Imaginați că nu-s țări

Nu-i greu de spus

A nu ucide, nu muri

Și nici religii nu-s

Imaginați toți oamenii

Trăind în pace…

Puteți spune că-s un visător

Dar nu sunt eu numa’

Sper într-o zi veți fi cu noi

Și lumea va trăi ca una

Imaginați nu posesii

Mă-ntreb dacă  puteți

Nu  foame  lăcomie

A omului frăție

Imaginați toți oamenii

Lumea împărtășind…

Puteți zice că-s visător

Dar nu sunt eu numa’

Sper într-o zi veți fi cu noi

În lumea trăind una