Cuvânt și iubire

Nicolae BĂCIUŢ: Domnule Roca, intenţionez să public o carte despre exilul românesc. Vă invit pe dumneavoastră şi pe cei pe care îi cunoaşteţi şi sunt împlicaţi în fenomenul exilului să răspundă la întrebările de mai jos.

George ROCA: Vă mulţumesc pentru încredere. Sper să vă dau nişte răspunsuri potrivite. Desigur că am să fac cunoscută dorinţa dumneavoastră celor din exil cu care am legături. Poate că acest material publicat pe internet în revistele cu care colaborez îi va impulsiona şi pe alţii să răspundă la întrebările anchetei pe care o faceţi… Pentru a putea fi contactat de cei interesaţi îmi permit să fac vizibilă adresa dumneavoastră de e-mail: nicolaebaciut@yahoo.com Sper să „construim” împreună o carte interesantă. Succes tuturor!

Nicolae BĂCIUŢ: Exilul a rupt, geografic, familii în două – o parte a rămas în ţară, cealaltă s-a stabilit peste Ocean. Ce suferinţe particulare ale acestei rupturi aduce exilul? Indiferent de motivele lui?

George ROCA: Aşa este! Exilul m-a despărţit de familia mea. Nu am putut să-mi îngrop nici unul din părinţi. Când a murit tata, în 1982, nu mi s-a permis să reintru în România. Am stat 50 de zile la Budapesta, bătând pe la uşile Ambasadei Române de acolo, cerşind o viză de intrare în ţara în care m-am născut şi la a cărei cetăţenie nu renunţasem. Mama a murit în 2001, în octombrie… la câteva săptămâni după tragicul act de terorism de la New York din 11 septembrie 2001. Datorită haosului creat nu am putut să merg la înmormântare. Deci, a doua durere în suflet! În concluzie, până în urmă cu câţiva ani comunicarea cu ţara era foarte dificilă, nu numai din cauza distanţei, a fusului orar de 9 ore diferenţă între Australia de est şi România, dar cel mai mult din  cauza restricţiilor impuse de sistemului politic totalitar comunist care socotea exilaţii ca pe nişte duşmani ai ţării şi ai poporului din care au plecat.

Nicolae BĂCIUŢ: Care sunt vămile exilului? Ce praguri sunt mai greu de trecut de către un exilat?

George ROCA: Vămile exilului!? Multe! Dureri sufleteşti, necunoaşterea limbii, a culturii ţării în care te-ai exilat, a metalităţii celor care te-au găzduit. Lipsa familiei, a fondurilor necesare pentru un trai decent. Acceptarea oricărei munci pentru a supravieţui. Dorul de casă, de locurile natale. Toate aceste le plăteşti cu stres, cu lacrimi, cu nopţi nedormite, cu teamă… Apoi simţi că ţi se albeşte podoabă capilară, se intensifica ridurile, apar boli create de stres… devii mai sensibil, mai iritat din orice… Unii dintre noi îşi aruncă toată forţa fizică şi psihică în muncă cu scopul de a deveni bogaţi, sau pentru a se reîntoarce acasă cu un capital. Poţi să îţi găseşti echilibrul dacă îţi creezi o familie, sau dacă îţi aduci rudele apropiate din ţară. Totuşi, durerea pierderii identităţii naţionale, persistă şi afectează viaţa exilatului până la moarte!

Nicolae BĂCIUŢ: E diferit modul de asumare şi manifestare a exilului românesc, comparat cu exilanţii altor ţări europene? Nu doar din perioada comunistă, ci şi înainte şi după aceasta!

George ROCA: Desigur! Exilul românesc până în 1989 era foarte dur. Majoritatea celor plecaţi nu se mai puteau reîntoarece de frica sistemului totalitar. Durerea înstrăinării de ţara era foarte mare. Desigur că şi alţi exilaţi din fostele ţări comuniste gândeau tot la fel. Nu cunoşteau faţa negativă a capitalismului. Până nu te integrai foarte bine în noul sistem de viaţă erai nevoit să faci munci sub nivelul tău intelectual, nu puteai da replici în cazul unei dispute din cauza necunoaşterii limbii… Majoritatea exilaţilor fugiţi din comunism sufereau pentru că nu erau înţeleşi sau pentru că nu înţelegeau prea bine mentalitatea noii societăţii în care trăiau, nu aveau experienţă, bani, relaţii… Cei plecaţi din ţări necomuniste se integrau de la început mult mai uşor, ştiau cum trebuie să se comporte… ca atare. Totuşi şcoala şi cultura provenită din comunism te ajuta să avansezi destul de repede, să te integrezi şi să îţi demonstrezi valoarea şi aptitudinile profesionale.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce şanse are scriitorul român care pleacă în exil? Dar omul de ştiinţă? Dar omul fără pretenţii intelectuale, fără mari nevoi culturale?

George ROCA: Scriitorul român nu prea are nicio şansă în occident! Cu limba romană nu prea poţi deveni cunoscut nicăieri în afara perimetrului naţional românesc. Dar totuşi posezi bine limba noii tale ţări, atunci lucrurile se schimbă! Poţi să prevalezi chiar! Vezi Cioran, Eliade, Ionesco, Muller & Co. Pentru omul de ştiinţă este mult mai uşor. Ştiinţa are un înţeles universal. Iar dacă nu posezi bine limba şi studiile sau cercetarea ta este importanta poţi beneficia de un translator şi comunicarea devine uşoară. Exemple: Nicola Tesla şi Einstein în America! Omul fără pretenţii intelectuale se mulţumeşte cu o „culturica” la nivelul său. Alege o lume mai simplă, iubeşte kitschul, copiază vedetele, deseori suferă de sindromul „focurilor de artificii”. Munceşte din greu ca să arate că este cineva. Apoi oboseşte, se linişteşte şi duce o viaţă mediocră visând să fie bogat… fără să facă eforturi intelectuale sau să îşi consolideze educaţia. Desigur, există şi excepţii în care cel de jos se ridică, se sofistică şi ajunge să îşi îndeplinească visul.

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate afirma profesional, social, un exilat?

George ROCA: Cu multă muncă şi cu şansă. Dacă nimereşte locul potrivit… atunci devine omul potrivit la locul potrivit. Mulţi dintre exilanti au plecat cu o meserie din ţară. Ajuns în străinătate, din necunoaşterea limbii, şi a lipsei de comunicare deci, au trebuit să se recalifice, să îşi găsească o altă meserie… în care deseori au rămas aproape tot restul vieţii.

Nicolae BĂCIUŢ: Aţi resimţit discriminarea, din perspectiva condiţiei de exilat?

George ROCA: Da! Discriminare exista oriunde… inclusiv în cercurile familiale! Soacra conduce ginerele, sau nora. Părinţii vor să îşi modeleze copiii după chipul şi asemănarea lor… chiar dacă deseori greşesc. Bosul domină subalternul. Vecinii se feresc de tine auzind că „ai noştri” fac infracţiuni… şi nu te privesc cu ochi buni. De aceea mulţi români din exil nu doresc să îşi declare identitatea etnică şi stau deoparte de conaţionalii lor. Cu timpul se integrează atât de bine în noua societate încât îşi uită  limba maternă, obiceiurile învăţate acasă şi chiar strămoşii. Ăştia se numesc dezrădăcinaţi!

Nicolae BĂCIUŢ: Ce loc ocupă credinţa în exil? Dar prieteniile?

George ROCA: La începurile exilului credinţa individului este foarte puternică. Datorită suferinţelor de acomodare, a singurătăţii sau a dorului de familie şi locurilor natale. Noii veniţi caută biserica! Cu timpul se acomodează cu locul, cu oamenii, îşi fac prieteni şi îşi găsesc alte preocupariri duminicale. Totuşi într-un colţ al sufletului păstrează cu sfinţenie divinitatea şi credinţa strămoşilor. Deseori o folosesc când sunt în suferinţă sau o transmit cu dragoste şi exemplificare copiilor lor. Prieteniile! Hm! Nu seamănă cu cele de acasă! Acelea create în copilărie, pe strada ta… sau în şcoală, sau facultate… Aici prieteniile se construiesc datorită izolării, singurătăţii, se menţin greu… şi sunt destul de efemere. Mulţi dintre aşa-zişi prieteni cred că îşi pot domina aproapele,  încearcă a-l manipula, sau a-l provoca la o competiţie în care el să domine şi  să obţină un profit. Pentru a arăta că este el cel mai deştept, sau ca să-l exploateze. Sunt rău poate, făcând asemenea afirmaţii… dar cunosc puţini indivizi care meţin prietenii perene. Desigur că excepţia întăreşte regulă şi există şi prietenii sănătoase.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce perspective are ecumenismul în armonizarea relaţiilor dintre exilaţi şi populaţia ţărilor gazdă?

George ROCA: Cosider că ecumenismul ca mişcare religioasă care urmăreşte reunirea tuturor bisericilor creştine sub aceeaşi umbrelă nu este rău. E chiar benefic pentru exilat. Şi ortodoxul şi catolicul îşi fac cruce şi spun aproape acelaşi „Tatăl Nostru”. Slujbele sunt aproape similare. Neoprotestanţii la fel, se roagă aceluiaşi Dumnezeu. Acest fapt ajuta exilaţii să se integreze mai uşor în cultura ţării gazdă, să câştige credibilitate, să comunice mai uşor, să păstreze tradiţiile religioase strămoşeşti. Aici mă refer la emigrarea în ţările cu pondere creştină. În ţările unde domină teocraţia nu cunosc exemple.

Nicolae BĂCIUŢ: Care e diferenţa între exilaţii ideologici şi cei economici, ca să-i etichetez aşa pe cei care s-au exilat din motive de conştiinţă, faţă de cei care s-au exilat din nevoi materiale.

George ROCA: Uşor de răspuns. Până la căderea comunismului majoritatea exilaţilor părăseau ţara de baştină din motive ideologice. După această dată majoritatea au emigrat din motive economice. Pentru o viaţă mai bună şi mai stabilă. Desigur că sunt şi aici excepţii precum căsătoriile mixte, dorul de aventură, de cunoaştere a unor meleaguri noi, sau chiar căutarea unor condiţii climatice diferite.

Nicolae BĂCIUŢ: Ce-l poate face, cu adevărat, fericit pe un exilat?

George ROCA: Să se trezească dimineaţa şi să îşi dea seama că exilul a fost un vis urât şi că se găseşte tot în ţara lui natală, bucuros, vesel şi prosper. Sunt un idealist, nu-i aşa? Dacă trecem la concret şi discutăm la rece, atunci lucrurile se schimbă. Primul lucru care şi-l doreşte un emigrant este să fie sănătos, să facă bani, să îşi consolideze poziţia socială, apoi să îşi construiască o familie, să-şi vadă odraslele realizate profesional…  şi în sfârşit să călătorească. Românul e un mare călător! Îi plac excursiile şi turismul la nebunie! Vrea să vadă şi cel mai ascuns colţişor al lumii!

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se poate pierde identitatea etnică în exil?

George ROCA: Am răspuns la această întrebare mai sus. Mai sunt şi alţi factori, de exemplu snobismul, sau integrarea totală într-o familie care nu aparţine etniei individului şi care îl domină.

Nicolae BĂCIUŢ: Este integrarea exilaţilor o problemă insolvabilă? Cum sunt priviţi cei care-şi caută o altă patrie?

George ROCA: Da! Consider că este insolvabilă. Omul nu a putut fi legat niciodată de glie, nici chiar în epoca sclavagistă, dar mai ales acum când mişcarea dintr-o ţară într-alta este destul de uşoară. Mulţi pleacă din curiozitate, sau mânaţi de nevoi materiale, sau din cauză de discriminare religioasă, etnica, rasială. Majoritatea pleacă şi vor pleca în continuare pentru a avea o viaţă mai bună.

Nicolae BĂCIUŢ: Care ar putea fi, pentru un exilat, înţelesurile dictonului latin „Ubi bene, ibi patria”?

George ROCA: Răspunsul îl dă chiar un dicton în limba română: „Omul sfinţeşte locul”. Exilul nu este uşor, cu toate suferinţele pe care le atrage, dar dacă viaţa individului este mai bună decât cea de unde a plecat… şi îi satiface idealurile, atunci i se va implanta în subconstinet că acolo e patria… acolo unde e bine! Şi apoi mai e o găselniţă pentru a-ţi linişti conştiinţa… Dumnezeu sau natura nu au trasat graniţe şi nu a nominalizat ţări. Planeta Pământ este a tuturora, a dumitale, a mea… a lui!

Nicolae BĂCIUŢ: Cum se vede ţara natală din exil? Cum se raportează el la ţară, la valorile ei, la neîmplinirile ei, la aşteptările ei?!

George ROCA: Se vede! Începe să afle lumea (şi) de România. Asta datorită dezvoltării economice, a sistemului în care ne-am integrat, din cauza unei emigraţii masive… Dacă facem lucruri bune suntem admiraţi, dacă facem rele suntem criticaţi. Totuşi, majoritatea românilor iubesc ţara de unde au plecat, ţara strămoşilor lor, şi căută prin orice fel să-i etaleze valorile, să o facă cunoscută într-un mod pozitivă, să-i descopere valorile… să le arate lumii. Desigur suferă atunci când: ţară: nu merge bine, când cei rămaşi acasă o duc greu… Aţi observat că vocea emigrantului roaman, începe să fie din ce în ce mai auzită! Diaspora devine puternică şi câştigă recunoaştere!

Nicolae BĂCIUŢ: Cine, şi de ce s-ar reîntoarce un exilat în patria mamă?

George ROCA: Asta e cea mai grea întrebare! Pentru că majoritatea exilaţilor când au părăsit ţara-mamă au fost convişi că se vor reîntoarce într-o bună zi acasă victorioşi. Cu toate că puţini au făcut-o! De ce? Pentru că între timp s-au acomodat cu locurile exilului, şi-au construit un cămin, o familie, o situaţie, şi le vine greu să lase totul, să se  reintegreze din nou! Şi apoi să nu uităm că indivizii îmbătrânesc şi nu-i mai ţin blalamalele să o ia de la început. Anii trec… rudele rămase acasă şi prietenii copilăriei au murit, aşa că pe unii nu-i mai aşteaptă nimeni acolo de unde au plecat…

———————————————-

A consemnat,

Nicolae BĂCIUŢ

Târgu-Mureş – Sydney (via internet)

1 martie 2015