Cuvânt și iubire

Cap.  XII

Primul pas, la prima oră, a fost la magazinul central, un universal în felul său, de unde am alergat la laborator. Chiar că mă înecasem ca țiganul la mal. Să obții spectrograma dar să n-o poți vedea din cauza unei emulsii fotografice năbădăioase care nu se dezvăluia decât ”revelată”! Toată noaptea am visat la cum o să fie, dar satisfacția reușitei nu poate fi comparată cu niciun vis. Placa revelată, fixată și uscată cu grijă, privită la Microfotometru, în semiobscuritatea camerei obscure, mi-a arătat un spectru al fierului de toată splendoarea. Era primul spectru obținut în scurta mea carieră de inginer, deci nu putea fi decât grozav. Singurul termen de comparație era doar spectrul parțial observat cu ochiul liber, privind de pe poziția casetei cu placa fotografică. Am spus parțial observat deoarece ochiul nostru nu decelează liniile spectrale din ultraviolet. Dar să revin la succesul obținut pe care l-am împărtășit pe loc cu Țigănuș. Tipul era un entuziast care m-a luat în brațe, m-a sărutat și, ceea ce n-am putut prevedea, mi-a dat peste mâna în care țineam trofeul. Placa a ajuns într-o clipire jos și a crăpat în zeci de componente inutile. Nu-l voi uita niciodată pe Țigănuș. Bucuria victoriei s-a metamorfozat într-o dezolantă înfrângere. ”Domnu inginer, tovarășu Boris, ce ne facem?!” ”Simplu, acum că știm că aparatul funcționează, repetăm experiența…” ”Păi cum?!…aparatul n-a pățit nimic?!” ”Păi tu, adică noi, n-am spart aparatul, am stricat doar o placă foto…hai!…la treabă, dar stai mai departe de mine…bucuria și îmbrățișările după ce închidem laboratorul…” Ei, n-a fost singura boacănă, dar mi-au prins bine pentru că am învățat mult din ele.

M-am dus pușcă la Șefa să-i raportez primul succes. S-a repezit la mine, dar m-am ferit la timp. Experiența câștigată m-a scutit de o nouă surpriză. ”Ce te-ai speriat așa?!…ai sărit ca ars…nici nu știai ce aveam de gând…” ”Ba!, știam ce se poate întâmpla…” Și ca să-i curm nedumerirea, i-am relatat povestea cu Țigănuș. A râs copios, de fapt am râs amândoi. ”Dă-i bătaie!, aștept să ne ajuți cu analizele spectrale…sunt o comoară pentru noi chimiștii de la analitică…și geologii îți vor face curte.”

Cum pofta vine mâncând, zilele ce au urmat au fost copleșitoare. Prins de nebunia chefului de lucru am atacat în paralel conținutul din toate lăzile. Trebuia să știu exact la ce să mă aștept. Planul meu de lucru, de fapt nu aveam niciun plan, haotic în aparență dar dătător de satisfacții, cu Țigănuș lângâ mine, a prins viață. Celălalt spectrograf, cel cu mare dispersie, microfotometrul, spectroproiectorul, generatoarele și Flamfotometrul, parcă se luau la întrecere pentru a mă cuceri. Munca grea, istovitoare uneori, mă deturna de la obsedanta problemă a locuinței. Aici chiar că am avut noroc cu Babi. Parcă molipsită de nebunia mea, s-a cufundat în studiul analizei chimice complexe, în experimentarea metodelor ”sovietice de analiză”, aiurea, nu erau cu nimic mai sovietice decât cele aplicate în chimia analitică a minereurilor radioactive pe plan mondial, probe în care uraniul era însoțit de un sfert din elementele Tabelului lui Mendeleev, elemente rare cu care, noi românii nu ne-am prea întâlnit prin unitățile de specialitate. Așa a înțeles termenul de ”Minereuri de Elemente Rare și Radioactive” care însoțea în antet documentația Sovrom Quarțitului. Cu ambiția trezită de acel nevinovat ”devușca” cu care o apostrofase Șefa, Babi a devenit inaccesibilă. Trecea pe la ”Spectro” doar când descifra metodele de lucru puse la dispoziție în limba rusă. ”Măi, nu te mai speti așa că avem de gând să rămânem aici până la saturație…” ”Lasă că-i arăt eu ce poate ”fetița” asta. Auzi, tu, devușca!?” ”Păi, fii fericită că arăți ca o fetiță…tu nu ești ”sovietică”, tu ești o minunată corcitură de nemțoaică-româncă…ascultă-mă, că știu ce spun…patru ani de ”studii” m-au făcut expert în materie…”

Aprilie a zburat ca vântul, maiul a intrat cu problemele lui, a trebuit să ne gândim și la statutul de familiști. Ne-am luat inima în dinți și am aterizat la Oradea unde era și Mami în vizită la Tușa Mațuș. Dacă aș fi putut aș fi cumpărat un certificat de căsătorie numai să scap de tevatură. Cerere oficială în ”Consiliul” patronat de Mami, unde toți aveau un cuvânt de spus, adică tușa și unchiul, condiții ”sine qua non” pentru ceremonia religioasă, la romano-catolici, angajamentul botezării copiilor în această religie, no comment, masă festivă în famile, cu rudele în devenire, vreau să spun, la Restaurantul Central de lângă Teatru, u.s.w…Te du, frate, cu Babi la braț, la ai mei, părinții și două surori, la raport și ”acceptare”. Ce acceptare?! Erau atât de fericiți să mă vadă fericit încât nici nu prea au ascultat pomelnicul condițiilor. Babi a devenit pentru toți Babuți. Se uitau la ea ca la o vitrină cu bijuterii, mângâind-o cu privirile și acoperind-o cu vorbe de încântare care mai de care. Era într-o sâmbătă, iar pentru duminică am invitat-o pe Mami la masă în vederea atestării înțelegerii pe care am numit-o ”Înțelegerea de pe Strada Castanilor”. S-a ales și data. Avea să fie de 24 iunie și a fost. Babi s-a dus cu Mami la tușa să doarmă, i-am zâmbit lui Babuți, la care s-a strâmbat la mine, cu toate că i-am zâmbit nevinovat, ca pe vremea lui ”împreună” de la Timișoara.

Luni am luat autobuzul spre Ștei, aveam învoire așa că am profitat să stăm undeva în liniște, pe malul năbădăiosului Criș Nergru, să facem puțină ordine în gândurile noastre. Și erau multe. Gândurile erau logice, dar se împiedicau de ”insolubila” problemă a locuinței, a confortului după care jinduiam. Eram noi tineri, dar aveam și pretenții. Ne simțeam cam cum se simțeau cei plecați ”voluntari” să construiască socialismul pe șantiere ca cele de pe Valea Jiului. De acolo răzbea doar ”entuziasmul”, nu și mizeria în care se scăldau eroii neamului. Locurile pe unde ne spălam amărăciunea erau mai mult decât frumoase. Pe măsură ce te depărtai de albia Crișului, intrai în raiul arborilor, nu pitici, dar nici prea mari, de un verde de primăvară, aruncând umbre ispititoare pentru popas, pentru visare, pentru liniște, pe care nu îndrăzneam s-o tulburăm cu un viu grai încărcat de nemulțumiri. Era locul unde ne încărcam nu doar plămânii cu aerul proaspăt și răcoros, dar și cu puterea de a lua viața așa cum era, sinuoasă, plină de neprevăzut. Aveam aliat tinerețea noastră, amintirea unei copilării presărate cu bune, dar, mai ales, cu rele. Nici unul din noi nu putea să ignore ”pățaniile” copilăriei. Mie îmi ajungea coșmarul coloanei de deportare, cu mama muribundă, cu blestemul nagaicelor cu care niște figuri asiatice, calmuce, în goana de neoprit a cailor, șfichiuiau aerul îndemnând la iuțirea marșului. Că s-a terminat cu o minune, și acum o consider Divină, când atacul aviației române, confundând coloana deportaților cu o retragere în marș a trupelor sovietice, a făcut prăpăd cu focul mitraliilor. Calmucii au luat-o la goană, o parte au rămas înțepeniți alături de trupurile deportaților, mușcând țărâna Basarabiei, pentru ei pământ cotropit, pentru ai noștri, pământul natal. Prețul plătit nu-l poate uita un copil de 12 ani, nici după curgerea atâtor ani. Timpul vindecă multe, dar sunt și lucruri care nu pot fi uitate. Alături, ținându-ne cu mâinile pe după umeri, așezați direct pe iarba proaspătă a primăverii, privindu-ne, intuiam pe unde hoinăreau gândurile fiecăruia în parte. Știam povestea copilăriei Margarítei, știam pe unde rătăceau gândurile ei. Războiul nu a ocolit prin binefacerile sale nici Sântana. Tatăl, șvab din Banat, plecat cu trupele germane în retragere, cu o mamă ducând de una singură greutățile legate de creșterea și educarea celor doi copii, cu stigmatul etniei soțului, cu prezența ”eliberatoare” a armatei sovietice și instalarea comunismului, cu urmărirea fiecărui pas pentru depistarea eventualelor legături cu soțul, cu spectrul sabiei atârnate asupra întregii familii, reprezentată de deportarea nemților în Bărăgan, cu nevoia de a-și crește copiii pe la rude, și, mai ales de teama de a nu fi primiți copiii la studiile superioare. Toate aceste aduceri aminte, chiar și după reușita nostră de a face o facultate, constituie sursa obsesivă a amintirilor de coșmar. Astfel de momente de înțelegere mutuală erau alimentate, bineînțeles, de ceea ce ne împiedica să gândim împăcați în privința perspectivelor unui viitor lipsit de probleme.

Ne-am întors agale la baracă, uitând de cantină, uitând de foame și am poposit în odaia dătătoare de tristețe. Nefiind la lucru, eram lipsiți de compensațiile oferite unor amărâți de dușurile și grupurile sanitare ale laboratorului. După o gustare la Florica, cu o mină de ”lasă-mă să te las”, ne-am retras să păcălim somnul care în ultima vreme, cam umbla hai-hui. Nu e de mirare că așteptam dimineața cu nerăbdare s-o zbughim la laborator. Era locul în care, fiecare în parte, găseam satisfacția instruirii și, de ce să n-o spun, a multiplelor manifestări de recunoaștere. Atitudinea aceasta de ”încântare” ce se citea pe fețele noastre la intrarea în laborator, plus, hai s-o spun, moacele noastre simpatice, stârnea uneori o ușoară nedumerire pe fețele celor care vedeau în munca zilnică o corvoadă. Da, laboratorul ne-a adus o mare de bine în deschiderea carierei noastre. Am îndrăgit atât de mult această muncă, mai bine spus, preocupare, încât tot răul care ne înconjura prin rolul nostru de subalterni în propria noastră Țară, subalternii ”ocupanților”, cum li se mai spunea cu jumătate de gură ”sovrom quarțiștilor”, am început să-l privim ca pe un rău necesar, mai mult, ca o șansă. Șansa a fost că amândoi am intrat într-un domeniu doar visat la acea vreme la noi și avea să se adeverească prin faptul că, lăsând la o parte exploatarea barbară a unui zăcământ unic în lume și trimiterea produsului direct la uzinele din Uniunea Sovietică pe banii noștri, cu timpul am preluat frâiele și am trecut la propria cercetare tehnologică și am construit o uzină de prelucrare a minereurilor de uraniu. Dar la acest aspect voi reveni la timpul său, timp în care amândoi am ajuns ”specialiști de prim rang” în probleme de ”Metale Rare și Radioactive”, Babi pe linie de chimie analitică, iar eu pe linie de Spectrografie și, spre marea mea satisfacție, pe linie de tenologie și proiectare, în domeniul nuclear.

Până atunci, însă, a trebuit să ne punem cu burta pe carte, pe instruire și perfecționare. În general drumul a fost un continuu suiș iar noi, nu atât ca soț și soție, cât mai mult ca un cuplu ca la Timișoara, în atenția întregului șantier. Dacă stau să mă gândesc, am făcut bine că nu l-am ascultat pe Orest și m-am pus pe treabă și răbdare pentru a ajunge după mai bine de trei ani, la acel atât de greu acceptat ”împreună”.

Pentru că baraca a rămas puternic imprimată în arhiva amintirilor, îmi vine și acum să râd la cele întâmplate într-o zi de duminică. Eram ”acasă”, liniștiți, ne pregăteam de o plimbare prin locurile înverzite. Niște zgomote neobișnuite, de voci supraexcitate, lovituri surde și nu numai, de corpuri contondente, într-o mișcare continuă de avansare înspre baracă, a stârnit curiozitatea locatarilor. Oamenii au apărut pe la geamuri, unii au ieșit în fața ușilor de acces, dar curiozitatea a cedat temerii și tot omul s-a retras pentru a privi din spatele geamurilor închise în grabă. Am aflat că se mai repetase dar nu la așa proporții. Toată zona înverzită din jurul barăcii, întinzându-se mult dincolo de malurile Crișului se transormase într-un câmp de bătaie. Un șugubăț a deschis un geam și a strigat ”Căderea Berlinului Seria Treia”…Beligeranții erau minerii versus soldații, pentru motive niciodată elucidate. Aveai impresia că se înfrună de plictiseală, dar cu o implicare demnă de o scenă de bătălie pentru un film istoric. Că nu era o glumă se vedea pe fețele desfigurate de loviturile primite, însângerate, hidoase de ură. Era o nouă față a vieții de șantier și a efectului băuturilor locale. Țuica de prune produsă în gospodăriile din regiune se bucura de un renume ce depășise cu mult granițele Bihorului. Limpede precum cristalul, cu o tentă gălbuie abia perceptibilă, cu alcool de la 50 grade în sus, avea ,totuși, o hibă. Se bea ușor pe lângă nelipsita slană, dar te și trimitea într-un mers în afara liniei drepte, un fel de slalom printre obstacole imaginare. O bătălie ca asta dura cam două-trei ore, după care cîmpul de bătaie se transforma într-o imagine parcă inspirată din Război și Pace. Trupuri peste trupuri odihnindu-se în muzica unui sforăit general, dar liniștitor pentru noi. Toată această scenă se petrecea fără ca vreun Inginer Șef, sau vreun Căpitan de Pluton să-și facă apariția. Un răspuns primit de la o persoană responsabilă suna cam așa: ”N-ar fi avut niciun rost liniștea restabilindu-se de la sine(!?)” Într-adevăr, dimineața, din zori, se retrăgeau într-o liniște nefirească, aproape frățească, după care sosea o echipă pentru curățirea perimetrului devastat. Nu era de glumit, locatarii barăcii nemulțumiți, dar și speriați trimiteau emisar la stăpânire, obțineau promisiuni solemne pentru viitor, dar realitatea era că nimeni nu se punea cu minerii, și nici cu militarii, înțelegând condițiile în care munceau pe rupte. Primii în mină, răcanii ca însățitori la basculantele ce ”cărau” continuu minereul extras, la gara din Ștei. Nu era ușor pentru nimeni, mai ales că minereul radioactiv era împrăștiat peste tot, din grabă și neglijență.

La laboratoare totul era ca la plecare, cu un mic plus de atenționare și anume reapariția șobolanilor, preponderent în marea sală de chimie analitică. Mari, iuți, nestingheriți de prezența oamenilor, alergând vioi, ca să nu spun amenințător, printre mesele de lucru și făcând adevărate curse de-a lungul culoarelor de pe lângă nișele din mijloc. Că i-a scos primăvara din bârloage, că le-au făcut bine radiațiile nelipsite în întreg spațiu al clădirii, și-au făcut cuiburi prin te miri ce colțuri ascunse manifestând o rezistență deosebită față de substanțele de deratizare. Povestea lor era legată de faptul că edificiul laboratorului a fost ridicat pe un vechi depozit de porumb, un adevărat rai pentru rozătoarele noastre. Ei, asta a reprezentat o problemă pentru Babi, care reacționa prin cunoscutul ”bârrr…” chiar și la apariția unui gândac plimbăreț. Din când în când răzbătea din sala de analize câte un strigăt ascuțit lansat de componentele, exclusiv feminine, ale personalului de laborator. Din fericire pentru mine, nu au fost atrase de laboratorul de Spectrografie. Multitudinea cablurilor electrice la vedere ar fi putut deveni o sursă de necontrolat pentru surprizele ”electrotehnice”. Un loc favorit unde le plăcea să se zbenguie în voie nefiind deranjate, era muzeul de mineralogie, uzina de radiații ucigașe, unde oamenii nu rezistau mai multe minute. Curioasă această adaptare care merita atenția unui studiu privind efectele radiațiilor asupra ființelor în general și asupra rozătoarelor în particular. Dacă despre adaptare putea fi vorba. Posibil că ”victimele” dispăreau undeva în străfundul locației pe care trona muzeul.

Lăsând la o parte micile-marile necazuri, Margaríta, a devenit chiar un fel de fetiță preferată a Elenei Petrovna. Se așeza lângă ea, mai făcea câte o intervenție în procesul analitic, ca să rămână în formă, după zisele ei. Controalele, și erau multe, ieșeau nesperat de bine și devușca a câștigat un loc în ierarhia capetelor încoronate cu încredere, din cadrul colectivului de la analize chimice. Că era ambițioasă știam foarte bine, dar că dorea ”fruncea” ca la liceu sau facultate, depășea liniștea cu care o abandonam să se descurce singură. Eu eram cu aparatura, cu optica, cu electrochimia, dar să nu mă pui la piguleală analitică de laborator chimic. La un moment dat l-am pus pe Țigănuș să mă inițieze în secretele strungăriei și a prelucrării sticlei în flacără. Erau adevăratele mele clipe de relaxare iar amicul meu nu-și mai încăpea în piele. M-a ajutat nu pentru a mă implica direct într-o atare activitate, dar m-a pregătit efectiv în munca mea de inginer, fiind apt pentru a cere ”competent”, de la tehnicieni, unii adevărați maeștri, execuții fără cusur.

Dar, cum am mai spus, timpul curgea la vale mai ceva decât Crișul Negru. A zburat maiul meu de taur, fără probleme, în liniștea unei mese organizate de frățiorul meu și de minunata lui Florica. Nu mă cunoștea, încă, lumea, nici măcar colegii. Și a venit vertiginos iunie, nu cu emoție, eram tineri, ”împreună”, îndrăgostiți, nu unul de altul, mai bine zis unul de alta, dar cu conștiința necesității împlinirii unui vis. Eram amândoi destul de săraci ca să ne hazardăm în planuri costisitoare, la fel ca și ai noștri, cei din cele două tabere, să visăm ceremonii de poveste. La Oradea toate au fost pregătite conform ”Înțelegerii de pe strada Castanilor”, iar ziua de 24 iunie le-a rezolvat, una după alta, ca la moară: cununia civilă, cea religioasă și masa festivă. Cea mai emoționantă a fost cununia religioasă de la Biserica Romano-Catolică, de lângă Sfatul Popular, de pe malul Crișului Repede. Aici a trebuit nu doar să repet că sunt de acord cu botezul viitorilor copii în religia romano-catolică, dar să și dau în scris. Am făcut-o fără rezerve, mai bine spus, fără ezitare, cu tot trecutul meu de creștin ortodox, cu o bunică ce s-a străduit să-i urmez întru totul principiile, cu un tată slujitor de o viață la Episcopiile Ortodoxe din Ismail și Oradea. De undeva, de departe, unde se odihnea pe pământul ei natal, cred că a oftat și m-a iertat, ca întotdeauna. Ce a simțit mama sau tata, nu am putut afla niciodată. Purtarea lor, ca și a surorilor mele, nu a dat semne de îndoială în legătură cu alegerea mea. Cheia sta undeva în acea ”Babuți”, pe care o adorau și așa a rămas până la dispariția lor, în unele cazuri, prematură. Cât privește frățiorul meu ”reformat” pe front, un fel de ateu, sau comunist de circumstanță, așa ceva nu putea face obiectul unor păreri. Era adeptul libertății de opinie, atâta timp cât nu se ciocnea de a lui. Și trebuie să recunosc, ne-am ciocnit, dar scânteile au fost stinse din aer de cele două înțelepte, Florica și Margaríta.

Ne-am întors la Ștei cu speranța obținerii unei locuințe pentru familiști, cum am început să ne considerăm. Promisiuni au fost la toate nivelele dar soluția nu apărea. În timpul acesta la baracă era mult tumult. Meciurile campionatului mondial de fotbal din Elveția ajunseseră în sferturi. Televizoare nu erau încă, iar aparatele de radio erau exploatate la maxim de sonoritate. Cum erau mulți unguri locatari, transmisiile erau bilingve provocând un haos ce viza infernul. Să nu uităm că în 1954, Ungaria era cotată cu maximum de șanse iar pretendente mai erau Brazilia, Uruguay, Anglia și Germania de Vest. Ceea ce era greu de suportat era isteria reporterului ungur care transmitea meciurile în care era implicată Ungaria. Era marele lor György Szepesi, insuportabil pentru noi, adorat de unguri. Erau ultimele zile ale lunii iunie când au apărut primele rezultate surprinzătoare în sferturi. Ungaria a eliminat Brazilia, Uruguay a eliminat Anglia, iar Germania Federală a trecut de Jugoslavia. Au urmat semifinalele când Ungaria a eliminat Uruguay și Germania Federală a trecut de Austria. Finala din 4 iulie a fost câștigată de Germania în detrimentul Ungariei, cu un 3-2 considerat scandalos din cauza arbitrajului. Ce a fost în aceste zile și seri la baracă nu poate fi descris în cuvinte. Szepesi acoperea toate vocile înfierbântate. Ungurii într-adevăr aveau o echipă colosală din care, am avut norocul să-i văd la lucru La Oradea pe fantasticii Puskas, Kocsis, Loránt și Hidegkuti, la CAO, Clubul atletic Oradea, o parte din ei veniți de pe la Ferar Cluj, fără să-i uit pe Bodola sau Barátki. Au început în forță meciul conducând cu 2-0, dar au fost egalați și după un gol al lui Puskás anulat, au pierdut cu 2-3. Maghiarii din baracă au plâns, au urlat, au spart sticle și pahare și nu puține geamuri. A fost de pomină. Starea de doliu a durat zile bune în care, era bine să nu fie abordați, chit că eram în relații bune, de colocatari. Cum timpul șterge multe, cu tot fanatismul maghiarilor în susținerile sportive, nici cu al nostru nu mi-e rușine uneori, ne-am mulțumit cu participarea noastră, în grupuri combinate, români și maghiari, de a ne înfrunta în mici întâlniri de volei, baschet și chiar fotbal. Terenurile pentru sport erau de abia în fașă, așa că ne mulțumeam cu improvizații așteptând cu nerăbdare darea în folosință a sălii de sport și a bazinului de înot. Pentru locuință m-am dus la Kostianoï, s-a scuzat, mi-a promis dar n-am primit niciun răspuns ferm. La plecare am scăpat obsedanta sintagmă a unchiului Alex cu ”N-a fost să fie”. N-a înțeles și atunci i-am tradus, cam cum mi-a venit ”Ne bâlo bâtï…”. A zâmbit spunându-mi ”budet, budet…”( Va fi, va fi…).

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

4  Martie  2015