Cuvânt și iubire

Cap. XI

Ne-am întâlnit la Timișoara. Nici nu putea fi altfel. Trebuia să ne luăm rămas bun de la ”toți” și de la ”toate”. Cei toți la care m-am referit, majoritatea, au luat-o care încotro. Huzurul anilor de student luase sfârșit. Puțini erau cei care au rămas pe loc și cum ”egoismul” nu așteaptă o invitație specială, au dispărut, cu voie, sau fără de voie. Cele toate erau la locul lor, parcă, așteptându-ne. Am umblat toată ziua împinși parcă de ceva forță ocultă care ne amintea de zilele bune. Ne-am dus pe Telbisz, la amfiteatru, ne-am dus la Palatul Loyd, la sala de Desen Tehnic cu ale sale inegalabile mese, parcă, special făcute pentru Poetzi, am luat-o de-a lungul Begheului, prin parcuri, am ajuns la Piața Domului, era destul de rece, dar noi habar nu aveam, am intrat în Fabric, la cofetăria cu piure de castane cu frișcă, ne-am întors la Dom, am intrat și ca de obicei, eu am stat în ultimul rând, iar Babi s-a rugat în fața Sfântului Anton cu Pruncul și, în final, obosiți și triști am mers la locuința mea cu amintiri.

În loc să ne îmbrățișăm, să ne sărutăm, am pălăvrăgit toată noaptea despre Ștei, eu prezentând în culori roze cele aflate de la fratele meu, ea lăcrimând discret. La un moment dat i-am sorbit cu un sărut lacrima ce se prelingea și am provocat, fără să vreau, cascada. Lacrimile au curs în voie, printre sughițuri.
Am plecat, ea la Sântana, eu la Oradea urmând să ne întâlnim la ai mei pentru pregătirea plecării. Fratele ne aștepta la Ștei cu repartiția pentru o cameră în baraca de pe malul Crișului Negru. A venit la Oradea, a făcut furori printre ai mei cu al său chip și atitudine jenată, n-a vrut să rămână să doarmă la noi și a trebuit s-o duc la Tușa Mațuș și Unchiul Ionel. O atmosferă puțin stânjenitoare, o retragere a femeilor pentru lămuriri și o întrebare a unchiului: ”Joci șah?”…”Da, îmi place…”…”Când ai să ai chef, vino la noi, am totul pregătit…Să știi că sunt destul de bun…” Așa avea să fie în viitorul apropiat. Jucam până când scorul final îi era favorabil. O căsuță modestă într-un mic rai de verdeață.
Seara m-am întors la ai mei înconjurat de superlative la adresa ”logodnicii”, după prima vizită.
Am plecat la Ștei cu autobuzul pentru a cunoaște mai bine traseul. De tren eram sătul și aveam să-l ocolesc în anii ce au urmat. Drumul ne-a plăcut în urcușul său lent, dar continuu, discret, dar suficient pentru a ne avertiza că ne îndreptăm, încet-încet, spre ceea ce eu știam din adolescență, spre Apuseni, mândria bihorenilor. ”Orașul” Ștei, respectiv Petru Groza, așa cum l-am apucat noi, situat în dreapta Crișului Negru, la o altitudine medie de cca. 250m, la 80 km de Oradea, 10 km de Vașcău sau Nucet și vreo 20 km de exploatarea minieră Băița cu celebra mină Avram Iancu. Șoseaua dintre Ștei și Băița Bihor era asfaltată permițând un continuu dute-vino al basculantelor încărcate cu un minereu de uraniu considerat unic în lume pentru conținutul său ridicat în uraniu. Sovrom Quarțitul a fost o adevărată mană cerească pentru Uniunea Sovietică, mană care a restabilit echilibrul între țările posesoare de zăcăminte radioactive. Toate aceste ”informații” le-am primit înainte de a poposi pe acel șantier în continuă desfășurare, de la frățiorul meu mai mare, dornic de a ne încuraja și mai ales de a ne atrage. Și a reușit. La acea vreme lumea habar nu avea de radiații, de contaminare radioactivă, de problemele de protecție. Noutatea domeniului era, totuși, atrăgătoare pentru niște inginerași nevinovați, visând să se acopere cu gloria priorității printre nefericiții lor colegi aruncați în iadul chimic al unor centre de tristă amintire ca Zlatna, Turda, Târnăveni. Cuvântul ”nuclear” începea să aibă nu numai atracție, dar și greutate, la noi. Am fost preluați cu îmbrățișări și duși la camera repartizată în baraca unde se instalaseră, de peste doi ani, Dima, devenit Mircea, și minunata lui soție Florica, de prin locuri, din Săliștea de Bihor. Da, baracă am spus. O construcție din scânduri de brad, lungă cât ținea coridorul care o stăbătea împărțind-o simetric în două. Construcția, nici acuma nu-mi vine s-o numesc baracă, era cocoțată pe un schelet de piloni, grinzi tot din lemn de brad, la circa 1m, și mai bine, de sol, cu scări fără balustradă, bine fixate, la cele două intrări în edificiu, la doi pași de albia Crișului Negru. Apă repede, venind din Apuseni, cristalină pe timp de secetă, învolburată de ploile montane, devenită furioasă și umflându-se în pene pentru a cuceri suprafețe întinse de pe ambele maluri ale râului, și lăsând impresia unui lac nesfârșit, pe care baraca plutește liniștit, fără tangaj, bine proptită în sol prin pilonii de sub ea. Și încă un amănunt dezolant, ca și cum numai asta mai lipsea, un closet, WC ar suna prea pretențios, la vreo 10 m apropiere. Dar astea erau doar primele constatări, ca să nu le spun surprize.
O cină bogată, o țuică de Bihor și un pahar, două, de vin roșu de la gospodar, au încercat să estompeze cât de cât impresiile de instalare. Pe la miezul nopții oboseala și-a spus cuvântul și am fost conduși în camera care urma să devină locuința noastră. Pentru câtă vreme? Nu știu ce gândea Babi, dar eu am cochetat cu ideea renunțării cam tot restul nopții. Spre dimineața, simțind că nu dorm, m-a întrebat: ”Crezi că vom rezista?!…” ”Nu uita că suntem împreună și asta este cel mai important…” Dimineața am primit micul dejun și cafeaua pe o tavă adusă de Florica. Era primul gest de înțelegere și încurajare. La Direcție totul era pregătit pentru întocmirea formelor de angajare. Totul ca la moară, șnur, inclusiv angajamentul de păstrare a Secretului de Stat. Totul era secret! Cam sec pentru noi, dar acceptabil ca fel de ”punere la punct”. Eram tratați ca ingineri și asta ne oferea, cât de cât, o satisfacție, prima de acest fel. ”Eu sunt un fel de Șef pe aici, când aveți ceva probleme veniți la mine, direct…Sunt tovarășul Kosteanoï…Acum mergeți la casierie să ridicați un fel de primă de instalare, echivalentă cu salariul de stagiar, 900 lei, fiecare. După aceea mergeți să cunoașteți șantierul, orașul în construcție. Aveți legitimațiile de Laborator cu care vă puteți apropia de orice obiectiv în afara celor în care nu vă lasă să intrați…Peste vreo două zile puteți să vă prezentați la Laboratorul Central. Vor primi actele de angajare. Barís și Margaríta, frumos sună…V-ați aranjat bine cu locuința?” ”Mdaaa!, cam sinistru la baracă…” ”Temporar, nu vă lăsăm mult timp acolo…construim, construim…”
Răul cunoscut de ieri, parcă, se mai atenuase. Prime de instalare, salariu cu peste 50% peste salariile de stagiari din industria chimică, sprijinul fratelui și, mai ales al cumnatei, distanța relativ mică până la Oradea, și cu Beiușul și mai aproape și el, ritmul alert al construcțiilor de locuințe. Erau speranțe certe pentru viitorul apropiat. Cât de apropiat, aveam să simțim prin proprie participare și apreciere. Și am luat taurul de coarne. Apropo de taur, să nu uit când va veni vremea pățaniilor.
Am luat-o agale din Piața Palatului Administrativ, pe ceea ce se profila a fi cea mai importantă stradă în devenire, strada Lenin. Asfaltul era turnat, o stradă largă echivalentă cu ceea ce numim patru benzi, cu trotuare conturate, cu puieți de plopi pe ambele părți. Câteva blocuri mici terminate la fațadă și, cumva grupate într-o zonă definită, vile prefabricate, produse în RDG. Cochete, cu două nivele, toate în verde, un verde odihnitor. Aveam să aflăm că era un fel de cartier al specialiștilor sovietici. Imaginația noastră a luat-o razna, pe loc, schițând, fiecare în parte, un viitor aproape romantic, într-o vilă doar a noastră. Gândeam și visam ”împreună”, un termen ocolit cu ostentație în primii ani de studenție. Acum suna bine! Am trecut pe lângă o construcție ce părea a fi viitoarea sală de sport. Ca dimensiuni promitea multe. Mai în spate un alt șantier în plină desfășurare, viitorul bazin de înot. Paralel cu strada Lenin se profilau alte două străzi, gata asfaltate, cu trotuare bine conturate. Ceva blocuri mai măricele tronau pe dealul Petrilenilor, cartier ce urma să definească limitele noului oraș Ștei, de unde se desprindea șoseaua relaxării, cum aveam s-o numim, drumul spre civilizație, spre Oradea. Eram la doi pași de Laboratorul Central Ștei, mai bine zis Secția de Laboratoare, o clădire din beton și cărămidă, cu un singur nivel, cu profil în ”U”, cu o singură intrare în colțul de jos-stânga al Profilului. Cu geamuri mari zăbrelite ca pentru a marca caracterul ”Strict Secret” al activității desfășurate. Misiunea cuprindea analiza fizico-chimică, imagistică și mineralogică a minereului exploatat la Băița Bihor precum și a probelor geologice de prospectare. Baza profilului și aripa stângă cuprindeau întreaga activitate analitică, iar aripa dreaptă găzduia cel mai important muzeu mineralogic nuclear din această parte a lumii ”nucleare”, bucurându-se de exponate cu adevărat unice pe plan mondial, reprezentate de bolovani cu ”nasturan”, la concentrații care au stârnit mirarea științificilor și au atras interesul major al sovieticilor prezenți prin ”Sovrom Quarțit”. Era locul în care ventilația funcționa 24 din 24 de ore, aruncând în aerul Șteiului, printr-un burlan discutabil de scurt, atmosfera insuportabilă din muzeu. O vizită curentă nu putea fi prelungită la mai mult de unu-două minute. Nu teama te alunga ci amețeala care te cuprindea. Descriu aceste amănunte în avans pentru a face înțeles specificul și condițiile în care se desfășura munca de laborator. Le-am constatat după intrarea în laboratoare, nepregătiți total în domeniul în care urma să lucrăm. La facultate problema radioactivității în general și a activității nucleare era lecturată precum o pagină de istorie. Chiar și instructajul de protecție făcut la fața locului nu a excelat prin profesionalism. Șeful Protecției Muncii, inginer minier, strivit de problemele din minerit, considera Laboratoarele Analitice ca un loc de relaxare, de joacă la suprafață. Da, ne-am învârtit primprejurul noului nostru loc de muncă neîndrăznind să batem la ușă pentru o primară prezentare. Mai aveam două zile păsuire și, cu, sau, fără o motivare emotivă, am preferat să profităm de ultimele clipe de libertate. Am luat-o, cum se spune cu ușurelul și obsedați cumva de ce ne aștepta la baracă, am luat-o încet spre ”casă”. Aveam nevoie de ceva ”antrenament” căci emoții aveam peste poate. În plus, eu aveam și remușcări. Eu am convins-o să accepte Șteiul și eram primul nemulțumit. Mircea și Florica se simțeau și ei vinovați. Din dorința de a ne avea aproape, nu ne-au avertizat asupra condițiilor de locuit. Așteptau și ei, dar așteptarea lor a durat cam mult. Nopțile erau cele mai grele perioade. Ziua hoinăream, cu, sau fără treabă. Seara aveam nevoie de de un minim confort ori asta lipsea cu desăvârșire. I-am propus să renunțe, să plece la Arad sau la Oradea, iar eu să rămân până la rezolvarea problemei. Kosteanoï îmi promisese, dar lucrurile nu păreau să aibă o rezolvare rapidă. ”Nu plec, cum să rămâi singur?!…” Și am rămas amândoi.
Laboratorul a fost, întru-n fel, salvarea. Ne așteptau, aveau nevoie de oameni, sovietici noi nu mai erau așteptați, încet, încet, românii trebuiau să preia activitatea. Babi a fost instalată la o masă de laborator, utilată cu de toate pentru o activitate de chimie analitică clasică. Cu mine a fost altfel. ”Barís, colegul de la Moscova nu mai vine. Va trebui să te descurci singur. Știi rusește, aici ai toată documentația, mergem să vezi lboratorul tău de spectroscopie, acolo ai lăzile cu aparatura, încă nedesfăcute, vizavi de laborator ai un atelier mecanic cu un muncitor priceput, bun la toate. Am să-l anunț că este în subordinea ta. Asta-i tot. Te las să te obișnuiești cu gândul. Citește tot ce ți-am dat. În lăzi ai să găsești și prospectele și instrucțiunile. Te las că mă așteaptă femeile. Mă înțeleg cu ele, dar unde sunt multe femei, sunt și probleme. Margaríta înțelege rusa?” ”Puțin, de la școală…vorbește germana, franceza, maghiara…” ”Oooo!, eu am făcut ceva germană la școală, dar nu prea am rămas cu ceva…De Margaríta am să mă ocup personal…a mai lucrat undeva?” ”Nu, doar la facultate ca preparator…” ”Este foarte drăguță! Sunteți buni prieteni?” ”Da, suntem logodiți, din facultate…” ”Frumos, romantic…” Laboratorul meu era la baza profilului ”U” al construcției. Sala de Chimie Analitică era în aripa stângă. O sală enormă, despărțită în două de un șir de zece Nișe ventilate, câte cinci, așezate spate în spate. Pe fiecare culuar astfel format se aflau câte cinci mese de lucru utilate cu toate accesoriile specifice. Pe una din aceste mese, a treia din șirul de cinci, Elena Petrovna, o femeie de circa 55 ani, Șefa Secției de Laboratoare, a instalat-o pe Marga și, mai mult prin gesturi decât prin vorbe, i-a explicat cam ce avea de făcut. Câteva demonstarții, câteva stângăcii și un scurt verdict ”Devușca(fetițo) tu nu prea lucrat analize…Nicevo, nicevo(nu-i nimic, nu-i nimic)…Eu nu știut mai mult…”
N-a fost un dezastru aprecierea, dar Babi a mea s-a șifonat un pic. ”Lasă că-i demonstrez eu pentru Devușca…” Una peste alta treaba a mers bine, chiar bine de tot. Aprilie se anunța frumos, însorit. Munca la laborator ne-a copleșit pe amândoi. Babi înghițea toate sfaturile, îndrumările Elenei Petrovna, cucerind-o prin îndemânare și respectarea instrucțiunilor de lucru. Cu o memorie prodigioasă și o putere de concentrare de invidiat, cel puțin pe mine mă enerva, reținea orice amănunt legat de tehnica de lucru. Șefa era încântată și se așeza lângă ea profitând de orice clipă de libertate după care jinduia. Progresul era evident. La mine era altfel. De domeniul spectroscopiei aplicate nu prea știam mare lucru. Din Fizica Optică a lui Cișman am cules doar povești bune de speriat un nevinovat. Trebuie să recunosc faptul că rusa m-a salvat în mare măsură. La acea vreme, rușii, prefer, totuși, să spun sovieticii, traduceau tot ce apărea în lumea largă și nu aveam cum să apreciez rolul lor în redactarea lucrărilor științifice. Mi-am băgat nasul până-n gât în lucrarea lui Rusanov și bine am făcut. Mai târziu aveam să aflu că era corespondentul americanului Ahrens, cu care colaborând, au obținut recunoașterea unanimă de Părinții Spectrografiei din lumea geologiei și a mineritului. Am beneficiat și de traducerea în rusă a lui Ahrens. Am început să mă dumiresc fără să fi pus mâna pe un spectrograf sau spectrofotometru de emisie. Citeam mult, luam notițe, apucam noaptea în laborator, încă impropriu numit așa, visând la ziua în care voi scoate la iveală conținutul ascuns al lăzilor cu pricina. Au mai trecut zile bune iar aprilie ne-a arătat și o față mai puțin prietenoasă. La munte, în Apuseni au început ploile. Apele râurilor au pornit năvalnic la vale iar Crișul Negru de lângă baracă, a luat-o razna. Am primit ceva pelerine și cizme înalte, cam prea înalte pentru o femeie de statura Margarítei. Ziua, ca ziua. Spectacolul era fascinant. Să vezi, cât vezi cu ochii, zona din jurul nostru transformându-se într-un imens lac. Mai puțin liniștitor a fost odată cu lăsarea întunericului. Locatarii cu state mai vechi, nu păreau panicați, știind din experiență, că la caz de nevoie, armata va veni să ne scoată din încurcătură. Ne-am culcat ca toată lumea, dar nu pentru a dormi. Așa ceva nu era posibil. Zgomotul ploii, mitraliind parcă acoprișul barăcii pe un fond de susur continuu al apelor în creștere, te îndemna mai mult la echiparea cu cizme, decât la odihnă. Ne-am întins pe patul dublu, am îceput să vorbim în șoaptă, așa ne-a venit, încercând câte o glumă neavenită. Margaríta mea, din curiozitate, sau frică, a început să lopăteze cu brațul lăsat la podea. ”Am impresia că se umezește…o fi ajuns apa la noi…hai să ne sculăm…” ”Până nu a ajuns apa la saltea putem rămâne în pat…după?!…potopul…” ”Ți-e-ți arde de glumă…la înălțimea ta, oricum ai să rămâi cu capul afară…eu ce mă fac?!” ”Te iau în brațe…cam de mult n-am mai făcut-o…” ”Tu ești chiar lud…Chiar că m-aș duce la mama…așa stagiatură, mai va!” Glumă, neglumă, dar apa a pătruns bine în baracă. Se apropiau zorile și, încă, nimeni nu venise să ne ”salveze”. Lumea a ieșit pe coridor la sfat. Vorbeau toți, toți având câte o propunere pe care o susțineau fără să se asculte. Florica, mai tăcută din fire, ne-a făcut o vizită. ”Babi, nu fii speriată! Am mai trecut noi prin ceva asemănător și baraca nu s-a mișcat din loc. Bună precizare! Dimineața vor veni să ne scoată pe uscat. Mă duc să pregătesc dejunul și cafeaua…mă întorc.” Și au venit, băieți tineri și voinici și au luat femeile pe sus și le-au depus pe uscat. Cum apa începuse să se retragă, au mai făcut o treabă bună. Au făcut un coridor din scânduri groase, dulapi cum li se spunea, între baracă și budă. Nu merita alt nume după cum arăta după inundație. Ne-am dus să predăm cizmele și pelerinele la un punct militar administrativ și am pornit-o agale spre laborator. Toată lumea aflase de aventura noastră nocturnă și poveștile nu mai conteneau. Elana Petrovna a sunat la Kosteanoï și cu autoritatea de care se bucura l-a avertizat că nu vrea să piardă așa două cadre de nădejde. Ce putea răspunde? ”Liniștește-i că se rezolvă curând…” Și ne-a liniștit, mai mult de o grămadă. Cunoșteam situația, am venit la Ștei de bună voie, am hotărât să răbdăm. A fost o atitudine caracteristică Margarítei. Nu concepea să recunoască eșecul, iar celelalte avantaje oferite la angajare au primat și ele. În plus, dușurile și grupurile sanitare de la laborator ne-au ajutat mult. Era vorba de o reașezare a ”priorităților” personale și ne-am străduit.
Viața la laborator a continuat mai mult decât mulțumitor. Margaríta a progresat impresionând-o pe experimentata chimistă reprezentată de, din ce în ce mai simpatica, Elena Petrovna care se străduia să învețe româna și chiar ceva germană, pentru intenția de a merge în RDG. La mine lucrurile au luat mult așteptata întorsătură. M-am hotărât peste noapte să atac aparatura. Și, Slavă Domnului, era destulă. Lăzile, prin dimensiunea lor, păreau înspăimântătoare. L-am chemat pe Țigănușul de la atelierul mecanic, impresionat de câte lucruri de atelier stăpânea. De la strung la prelucrarea sticlei în flacără nu lipsea nimic din repertoriul lui de tehnician virtuos. ”Adu scule și hai să desfacem lăzile. Acum știu ce conțin, dar n-am lucrat niciodată cu așa ceva, așa că trebuie să ne descurcăm singuri…” ”Domnu inginer, scuzați, tovarășe inginer, abia aștept să văd ceva nou. Nu vă temeți știu să deschid lăzi fără să aduc pagube aparatelor din interior…” Și am început. Și era chiar priceput. Nu folosea ciocanul sub nicio formă. Șurubelnițe de toate dimensiunile, leviere, dălți. Simțea lada în complexitate ei protectoare. A scos capacul, a desfăcut pereții laterali și mi-a arătat victorios primul spectrograf din viața mea. Era cel mare, un specrograf de emisie cu mare dispersie optică. Toate părțile ”gingașe” erau protejate cu tot felul de tampoane și dispozitive antișoc. Cum pofta vine mâncând, am atacat și lada ceva mai mică, în același stil prudent, scoțând la iveală cel de al doilea spectrograf, cu dipersie medie. Ambele fabricate în URSS. Două lăzi mai puțin impresionante au adus câte un generator de scâteie și arc pentru fiecare spectrograf. Până seara a ieșit la suprafață și Microfotometrul și Fotometrul cu flacără. Mai erau un fel de valize conținând tot felul de accesorii. Toate arătau nou-nouțe, că nu-ți venea să te atingi de ele, și nu de teamă, ci din respect. Primul pas era făcut. A doua zi am mai chemat niște muncitori din curtea laboratoarelor pentru a pune aparatele pe mesele dinainte pregătite. Nu era de glumă să ridici ditamai spectrografe. Cel care urma să vină știuse ce să comande și asta m-a scutit de multe. Prevăzuse totul ca pentru sine. Spectrografele au ajuns pe mesele de lucru, Microfotometrul în camera obscură, și ea pregătită din timp, iar Fotometrul cu flacără, într-o încăpere de mai mici dimensiuni. Țigănușul și muncitorii s-au retras iar eu, am rămas singur, plutind în necunoscut, cu satisfacție, dar și cu emoție, ca să nu-i spun teamă. Acum mi se pare comică atitudinea mea din acea zi. Până seara târziu am rămas să mă învârt, aparent fără rost, printre minunile ce aveau să-mi hotărască viitorul. Ca să nu mă deranjeze, Marga a preferat să rămână la masa ei de lucru. Era mulțumită de ea, dădea rezultate foarte bune la probele test și, după un timp record, de scurt, vreau să subliniez, a fost aleasă pentru analizele de control. O astfel de încredere era mai mult decât se așteptase. Era rezultatul promisiunii ce-și făcuse după acel descurajant ”devușca” spus la prima încercare practică, de către ”Șefa”.
”Acasă”, buna noastră protectoare, Florica ne aștepta cu cina pregătită. Mina noastră de satisfacție, a mai atenuat din teama stârnită în cei doi, cu ocazia inundației. Chiar se temuseră că ne vor pierde. De fapt, și noi doi, oricât eram de ”împreună”, trecuserăm prin clipe de nehotărâre, speriați de așa perspective. Când ne-au auzit glumind, sufletele lor și-au regăsit locurile părăsite la prima experiență de viață a doi lipsiți total de orice orientare, care încă mai gândeau și judecau ca la Timișoara.
”Babi, ce facem cu căsătoria? Te-ai gândit? Ar trebui să tragem o fugă la Oradea să ne sfătuim. Vremea aleargă și poate cu o tapalama la mână vom avea mai multă șansă cu locuința. Nu mă mai poate bate gândul unei plecări. Aici sunt o serie de avantaje care nu pot fi neglijate și, în plus domeniul este foarte atractiv și de viitor. Trebuie programat și la Sfatul Popular și la voi, la biserică. Și o masă festivă pentru rude, trebuie trebuie programată și ea la un restaurant. Ce zici, pe când?…” ”Știu eu?…când se face timpul frumos, prin mai, iunie. Mi-e groază de tevatură. Să mergem la Oradea, dar să-i scriu mai întâi lui Mami. Să mai adunăm și ceva bani, nu? La Oradea are cine să se ocupe. Ai tăi, tușa și unchiul, să mai vedem…”
De discutat am discutat, dar practic n-am hotărât nimic. Eram și prea absorbiți de laboratoare unde treburile începuseră să meargă, dar trebuia pedalat non stop. La chimia analitică treaba mergea chiar bine. Recunoaștere, apreciere, încredere. Era ceva pentru un început de la zero.
La Spectral, era mult de lucru cu descifrarea prospectelor și instrucțiunilor de instalare. Erau, totuși, aparate sofisticate pentru acea perioadă de la noi. Un spectrograf mediu era la Universitate, la catedra de Fizică. Am dat un telefon la catedră, am vorbit cu un conferențiar, s-a lăudat mult, s-a oferit să vină în delegație la Ștei, dar mai încolo, în vacanța studențească de vară. Pentru moment am lăsat-o baltă și am început să mă ”joc” de unul singur cu descifrarea și punerea în funcțiune. Odată toate instalate la locurile preconizate de cel de la Moscova, am început, cu ochii în prospect, punerea în funcțiune, de probă, bineînțeles, a Spectrografului de mică dispersie optică. Recunosc, a fost o joacă ghidată, dar făcută cu deosebită atenție. Totul a mers ca pe roate, am început să mă dumiresc din mers, cu atenția încordată, dar fără chibiți. Mare lucru să nu te bată nimeni la cap. A ieșit prima spectrogramă pe o placă foto-spectrală, dar, neprevăzutul nechenat, și-a făcut apariția în camera obscură unde lipsea, din vina cui?, a mea, căci uitasem să fac rost de chimicalele pentru revelator și fixator. Știam că lucrez cu plăci foto, dar am uitat să mă și echpez pentru asta. Eram mort de curiozitate, dar lipsit cu desăvârșire de orice șansă, la o oră de seară, când totul era închis. Dezamăgire, amânare și nelipsita sintagmă a unchiului Alex ”N-a fost să fie”. Ca țiganul la mal. Am spus-o cu voce tare și am primt o replică pe măsură de la Țigănuș…”Nu-i adevărat, țiganii știu să înoate!…”

~ Va urma ~

Daris Basarab alias Boris David

București

24  Februarie 2015

Sursa: http://melidonium.ro/2015/02/24/daris-basarab-n-fost-sa-fie-cap-xi/