Anatol Covali: Poesis
Noapte de vis
Ce noapte de vis! Sevã violetã
îţi susurã-n trup şi te înfioarã.
Miraj risipit întruna repetã:
E primãvarã!
Profunzimi de dor se umplu cu-arpegii.
Ciopleşti pe mister litere sonore.
Stelele le-auzi descifrând solfegii
din aurore.
Ţi-ai scos şi-ai zvârlit ruginita-armurã.
Vechile tristeţi le-ai gonit din minte
şi simţi cã din nou orişice nervurã
este fierbinte.
Un imn pãtimaş iese din tumulturi
şi codrii-n afund îl freamãtã-n plete.
Din inima ta ţâşnesc mii de vulturi
zburând în cete.
Cui sã mulţumeşti pentru noaptea sfântã
care ca un crin sufletu-ţi îmbatã?
Parcã-ntinerit sufletul tãu cântã
ca niciodatã.
Reveniri
Ai fost şi iarăşi vei mai fi.
Acelaşi suflet o să vină
să-mbrace alt veşmânt de tină
pe care strâmt îl vei simţi.
Şi-atunci desigur vei cârti,
pentru că viaţa ce-i rutină
devine-ncet, încet rugină
sfârşind în neputinţi târzii.
Întruna vei dori să ştii
de ce mereu pleci din lumină
ca să preferi o vizuină
în care-nduri şi rabzi urgii.
Şi nu-nţelegi cum poţi rodii
numai aici, unde tulpină
şi viguroasă rădăcină
ţi s-a menit din veşnicii.
Înviere
Stai fericit lângã-Absolut
privind lumina învierii,
de-aceea nu te crezi pierdut
şi nici o clipã nu te sperii.
Ai sigilat orice trecut
plin de decepţii şi mizerii
şi te simţi ca un nou nãscut
ce nu mai e menit cãderii.
Speranţele au început
sã cucereascã noi imperii
de când nu mai plãteşti tribut
melancoliei şi durerii.
Regretele au dispãrut
iar visele revin puzderii
în vreme ce eşti strãbãtut
de adierea primãverii.
Iureş
Îmi place universu-n care stãrui,
de la o vreme, dãltuind idei
şi mã încântã-albastrele scântei
ce ies când ce-i în plus cu gândul nãrui.
N-am timp. De-aceea iureş viaţa-mi este.
Din când în când greşesc, dar nu repar.
Nu am niciun reper, niciun tipar,
dupã cum simt sparg uşi, croiesc ferestre.
Cu patimã mã risipesc, mã dãrui,
dau tot ce au mai bun toţi nervii mei,
ce-s încordaţi mai mult ca de-obicei
ştiind cã-n acest zbucium adevãru-i.
Colind încã prin vãi privind spre creste,
dar încã sper c-am sã primesc în dar
arìpile cu care sã apar
pe cerul împlinirii fãrã veste.
Mi-e dor să cânt
Mi-e dor sã cânt,
sã fiu pe scenã iar,
sã-ncânt şi sã mã-ncânt
cu-al vocii har.
Tot mai vibrez
de-al sunetelor pur
al cãror dulce miez
mi-a fost azur.
Mi-am irosit
o viaţã ca sã ard
un suflet chinuit
ascuns sub fard.
N-a fost uşor
ca sunetele vii
sã le preschimb în zbor
de ciocârlii.
Am încercat
pânã-n acest târziu
un flaut fermecat
mereu sã fiu.
Ca azi sãrac
sã-ntreb din ce suport:
A meritat sã fac
atât efort?!..
Anatol Covali
