Ştefan Ciobotăraşu – Poezii
CÂNTEC DE OBCINĂ
În liniştea Agapiei, blajină
Întinsă peste brazi şi stei
Ascult părinte Dosoftei
Cântarea ta care suspină
Rămasă de la bunii mei.
Plînsul Moldovei îşi anină
De cetină ciorchinii grei
În limba noastră de obcină
Făcînd din cetină condei,
Din lacrimi călimară plină.
Simţim amara rădăcină
Prin care ne-am legat toţi cei
Întru credinţă-nvăţăcei
La judecata ce-o să vină
Căci nu mai plâng ca-deobicei.
Din slava ta grădină preţioasă
Şi eu mă-ntorc ca o albină
La pământescu ei ştiubei.
Şi-n loc de plâns mă-ndrept-ehei
Spre vremea care stă să vină.
Vreme durată cu temei
Spre care ridica-te-vei
Tu însu-ţi faguri de lumină
Şi-n care psalmi toţi se-nchină
Moldovei şi dreptăţii ei!
(Mănăstirea Agapia, 1957)
DOR
Cupidon, ferindu-şi nudul,
A trecut pe uliţă.
Inima, mi-o poartă, crudul,
Într’un vârf de suliţă.
Chipul cui îmi vine’n minte?…
Mâna cui îmi flutură?…
Stau şi-aştept, ca mai’nainte
Sub castani, pe butură.
Sus, la geamul dragii mele,
Umple luna vazele, –
Chip bălai, între perdele,
Pieptănându-şi razele…
(„Însemnări ieşene”, Anul I, nr. 23, 1 decembrie 1936, p. 436)
BASM
Umbra mea, – pe unde treci,
Singură cu luna,
Zice plopul cânt de veci,
Basm de totdeauna.
Fă-ne iar tăcuţi şi mici,
Lângă tâmpla veche
…Dragostele noastre-aici
S’au legat pereche…
Peste visul îndelung
Noaptea’i apă lină
Stelele, spre noi, împung
Deget de lumină.
Cad de sus, ca nişte ploi,
Cetinile joase;
Mâna lor, mătăsuri moi
Coase şi descoase.
Vremea cere multe vămi,
Vremea mi te fură;
Dă-mi acum, iubito, dă-mi
Gură după gură.
Cerul, greu de frumuseţi,
Fă-l fântână-adâncă,
Ochii să s’adape beţi,
Încă… încă… încă…
Pomi or fremăta privind
Chipul lunii, – ciuntul.
Apele călătorind,
Joace de-amăruntul;
S’or întoarce şi opri
Gândurile’n voe.
Drumul meu pe unde-o fi?…
Calea ta’ncotro e?…
Ştefan Ciobotăraşu
(„Însemnări ieşene”, Anul I, nr. 23, 1 decembrie 1936, p. 437-438)
