Cuvânt și iubire

De cativa ani de zile urmaresc cu interes combinat cu uimire, polemica „socio-cultural-politico-economica” din Romania. Acest conglomerat de notiuni, merge mana-in-mana in Romania si face parte din insasi felul de gandire al romanului, deoarece este aproape imposibil sa discuti sau sa analizezi o problema sociala, fara sa faci referinte la situatia culturala sau politica. De exemplu, este imposibil sa vorbesti despre „Hotie”, fara sa amintesti ca furtul face parte din cultura populara si se numeste „invarteala” si ca aceasta datina este blagoslovita de sistemul politic si de alte institutii cum ar fi: biserica, sistemul judiciar, invatamantul.
Cand se vorbeste de cultura, indirect se vorbeste despre politica si economie, s.a.m.d.

Multe, poate chiar majoritatea articolelor, eseelor, opiniilor aparute in presa oficiala sau pe internet, au un ton sigur si agresiv, un ton combatant si plin de el, ca si cum autorul detine secretul adevarului si, din aceasta pozitie de cunoastere superioara, isi permite, bine-nteles, sa besteleasca, sa „divulge”, sa ceara socoteala si, mai ales, isi permite sa dea solutii personale la schimbarea tuturor lucrurilor in bine, dupa un „model” bine gandit si acceptat de el insusi.
Din pacate multa energie este consumata pentru elucidarea unor trivialitati si tocmai de aceia dialogul degenereaza in „bascalie”.
Critica vehementa adusa sistemului „socio-cultural-politico-economic” a statului roman si a institutiilor de acolo, nu reprezinta, pentru mine, decat o auto-critica a tuturor celor care au „participat” activ sau pasiv la creierea acelui sistem.
Traditional, in istoria omenirii in general si in particular la romani, unde „prostimea” a fost si inca este, o masa fara glas, intelectualitatea sau cei care pretind ca sunt intelectuali, au o mare raspundere sa „formeze” societatea in care traiesc, sa impuna legi si reguli de conduita si sa-l ocroteasca si pe acel individ fara glas, prostu, care-i doar bun sa puna bucate pe masa intelectualului.
In unele societati acest lucru s-a intamplat demult, in Anglia pe la 1215 – Magan Carta, in Olanda cam in aceiasi perioada si in Franta, dupa o gramada de revolutii, in mare conduse de intelectuali, s-a ajuns la un echilibru decent intre Putere si Societate.
Romania nu a fost mai prejos ca alte natii si Gheorghe Doja, Vladimirescu, Balcesu si toti cei care au fost alaturi de acest oameni demni reprezinta o marturie exceptionala si sunt un exemplu demn de urmat. Si timpurile moderne au cunoscut si cunosc in continuare romani cu care sa ne mandrim, dar cumva, in Romania la ora actuala, acesti oameni nu mai au glas, fac parte din „prostimea umila” si prefera sa taca. S-ar putea sa fie o tactica, pur-si-simplu, de supravietuire!

In general, eu cred ca romanul este multumit de starea lucrurilor din Romania si „dialogul agresiv”, „revolta” lui este superficiala, este un moft caragelean, din birou, la crasma, la ziar….. E ca si cand te mananca putin pielea si te scarpini. Sti ca nu esti grav bolnav si chiar daca cumva ti-e teama ca iritatia aia de piele ar putea reprezenta un simptom al unei boli grave, ti-este lene si mai ales frica sa te deranjezi si sa te angajezi serios pentru a afla despre ce este vorba cu adevarat, la urma urmelor.
Daca romanul era nemultumit, atunci el iesea in strada, arunca cu pietre, dadea foc la vreo institutie, palat sau guvern, ca in 1989, nu-i asa? Pentru ca de cine oare s-ar teme romanul acum? De minierii din Valea Jiului? La Cluj, Iasi, Timisoara sau Bacau? Poate ca daca ar avea frau liber si actualii „conducatori” ar recurge la minieri ca buffer social-politic, dar cred ca „mineriadele” si-au pierdut actualitatea si, faima lor internationala ai obliga pana si pe conducatorii romani sa gandeasca.
Merkel Putin, NATO, IMF, Papa de la Roma si alte personalitati si institutii ale puterii, apar din cand in cand pe scena parodiei romanesti: „fiti atenti, se supara Merkel si Papa pe noi. Si NATO se supara!, Bau! Bau!! Bau!!! Stati linistiti, nu cracniti, nu intrebati, nu si nu si nu, ca altfel pierdeti Totul!”
Ma intreb cat de mult mai poate pierde roamnul de rand?

Deci, romanul in general, e multumit. Sta la cafenea si din cand in cand se scarpina acolo unde-l mananca pielea! Iliescu, Basescu, Ponta, Udrea, Regele, Becali. Tiriac, Vadim Tudor, etc., etc., etc., sunt mancarimi de piele ale celor care, benevol, si i-au pus pe piept langa inima, pe frunte linga… sau pe langa alte organe.
Bine, aceste conflicte social-politice nu apartin in exclusivitate societatii romane, ci ele desigur coloreaza viata de zi de zi si a celor care traiesc in Polonia, Cehia, Bulgaria, Estonia si alte tari asemanatoare.
Din corespondenta mea cu diplomatul Gajendra Singh, fost Ambasador al Indiei la Bucuresti, imi dau seama ca si India, Pakistanul si multe alte tari, se lupta cu aceleasi probleme ca si romanii.

Dar nu este oare aceasta stare, una care descrie destul de bine fiinta umana cu spiritul ei marunt, neglijat si nedezvoltat, care il predispune coruptiei morale si in general degradarii?
In mai multe esee am abordat tema „omului-masina”, in care imi expun convingerea ca fiinta umana nu are o „constiinta” proprie, divina, dar se naste cu posibilitatea de a-si dezvolta o constiinta, in timp, de-a lungul vietii. Doar o foarte mica parte a umanitatii are resursele necesare sau intersul de asi dezvolta o constiinta proprie, deosebita de surogatul unei „constiinte in masa” si de aceea, in general, fiinta umana ramane indiferenta la „suferinta”, „genocid”, „distrugerea naturii”, etc., atata timp cat aceste lucruri n-o afecteaza pe ea in mod direct.

Aristotel spunea ca „Bunul pe care-l numim Fericire, este produsul activitatii spiritului uman rational, bazat pe Virtute”. Si tot el spune ca „nu este de ajuns sa ai capacitate de Virtute, capacitatea de a infaptui lucruri bune si morale, ci daca un „om” doreste sa fie definit ca „Om Bun-Fericit”, el este obligat sa cultiveze si sa puna in practica acea Capacitate!”
Ma intreb ce vedem daca ne studiem cu atentie interiorul, ne cercetam cu atentie „spiritul” sup lupa decentei si a virtutii? Cati oameni s-au gandit vreodata sa o faca? Si de ce nu o facem? Probabil ca avem un sistem bine definit de auto-aparare, de conservare a spiritului in starea in care el se afla si care reprezinta nivelul posibil la care putem ajunge. Fara efort!

A saptea carte alui Plato, „Republica”, contine faimosul mit-alegorie al pesterii si acest mit se presupune ca ar putea sa ne ajute sa putem face o diferanta clara intre „cunoastere” si „opinie”.
Plato ne cere sa ne imaginam niste oameni care stau intr-o pestera foarte adanca, unde lumina soarelui nu poate patrunde vreodata. Acesti oameni sunt legati in asa fel incat ei nu pot sa-si intoarca capul si pot sa vada doar zidul, din fata, de la capatul pesterii.
In spatele lor este un foc mare si intre acesti oameni legati si foc este un zid scund si o poteca de-a lungul carora alti oameni se misca ducand in brate statui si machete de diverse animale.
Acei oameni legati, pot sa vada doar niste umbre miscatoare pe peretele din fata lor si ei cred ca aceste umbre reprezinta singura realitate posibila. Chiar daca unul din acesti intemnitati s-ar putea elibera si parasi pestera, el oricum ar crede ca lumea umbrelor de pe perete este mai reala decat orice noua realitate pe care el o vede pentru prima oara. Daca va iesi din pestera, soarele al va orbi si ai va lua mult timp pana cand va fi in stare sa-l vada.
Daca acest om care a vazut o alta realitate, se va reintoarce la tovarasii lui legati in pestera si la va povesti ce a vazut, acestia al vor ridiculiza si-si vor bate joc de el, considerandu-l nebun”.

De ce amintesc aceste lucruri intr-o discutie privitoare la polemica social-cultural-politica” din Romania? Pentru simplul motiv ca eu sunt convins ca doar intelegand cat mai bine natura umana si legile care o guverneaza, putem aspira spre un dialog elevat, un dialog important, care poate fi folositor si altora ca noi.
De asemenea cred ca este mult mai riscant sa incerci sa dezvalui un adevar sau o alta realitate, deoarece de multe ori acestea nu pot fi intelese sau acceptate de cei care ar beneficia de ele. Dar, poate ca este singura sansa de progres si intelegere reciproca, Perseverenta!?

Am mai spus ca Romania are nevoie de dascali buni si nu de oameni care se angajeaza in sortarea barfelor nationale si internationale. Nu este nevoie de si mai multi care se ocupa cu „zvonuri”, „demagogie politica si religioasa”, „musica, sport, bordeluri, frizeri” sau „defaimari acide”. Sunt deja destui!
Acest lucru este universal, iar natiile care sunt ceva mai inaintate, sunt acelea care si-au asumat responsabilitati, mai ales responsibilitatea fata de fiecare cetatean al acelei societati.

Dimitrie Grama
Februarie 15, 2015