Luceferi ai Ortodoxiei – Pr. Gheorghe Opriș
„Eroii care îşi dau viaţa pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei şi martirii care îşi dau viaţa pentru credinţă, pentru adevăr şi pentru dreptate sunt cei care scriu cu sângele lor istoria eternă a neamurilor de pe pământ.
Să fie binecuvântaţi în veci!”
(Prof. univ. Dr. Teolog Teodor M. Popescu)
Gheorghe Opriş, preot (1927-2005). Viitorul părinte s-a născut în Dridif lângă Făgăraş, pe 14 Februarie, sub năframa binecuvântării sfinţilor cuvioşi Auxentie, Maron şi Avraam, primul dintre cei 3 copii ai familiei bunilor gospodari creştini, Maria şi Ilarion.
Moşteneşte de la părinţi şi bunici educaţia religioasă şi omenia arhimilenară dacoromână, continuitate a sfintei tradiţii străbune.
Firul cu care se ţese pe Iia Naţiei, Familia creştină este credinţa, pe centrul căreia se brodează o inimă mare, în care pulsează dragostea de Dumnezeu. Familia părintelui Gheorghe s-a clădit pe aceşti mari stâlpi ai permanenţei: iubirea întru Mântuitorul Hristos şi dragostea de Neam şi Ţară. Tânărul elev Gheorghe absolvă printre primii clasele primare şi gimnaziul, păstrându-şi acelaş zel şi pentru renumitul Liceu Comercial din Braşov, provocând totodată admiraţia părinţilor, a colegilor şi a cunoscuţilor săi.
Deşi firav trupeşte, dovedeşte o tărie de caracter cum puţini ating această zestre harică, mai ales după completarea educaţiei spirituale când se înregimentează în pedagogia Frăţiilor de Cruce. Destinul i-a purtat paşii spre Facultatea de Teologie din Sibiu. Aproape de finalul anului I, securitatea l-a arestat pe când ieşea după ora de rugăciune din Capela facultăţii, la 9 Iunie 1948.
După anchetele de la Sibiu şi Braşov, securitatea comunistă decide: 3 ani de temniţă. Tânărul student Gheorghe Opriş cunoaşte calvarul închisorilor trecând prin <<moara dracilor>> care erau stăpâni la Jilava, Braşov, Piteşti, Canal-Capul Midia. Stăpâni cu sâmbrie şi slujbaşi în acelaşi timp ideologilor lor roşii: Macarenko, Pavlov, Ana Pauker, Zeller, Dulgheru, Sepeanu, Nicolski, l-au avut ca instructor-demon pe Eugen Ţurcanu. Scapă cu viaţă ca prin minune de la Infernul Reeducării Piteşti, dar ajunge la cel de la Gherla. Despre acest ultim popas al măcinării avea să scrie în volumul său de memorii: „Drumul Golgotei”, următoarele: „Omul îşi dorea moartea, dar ea nu venea. Iar chinul de a te dezbrăca de demnitatea de om, de aţi omorî conştiinţa, era de nesuportat.” (Bacău, 2008, p. 61)
Graţie comportamentului său exemplar, la expirarea pedepsei celor 3 ani, primeşte gratitudinea celor 24 de luni supliment, acordate pentru Bicaz-Neamţ, lagărul de muncă forţată, între 1951-1953…
Tăria de caracter, educaţia creştină şi nobleţea sufletească oferite scut existenţei şi continuităţii Neamului l-a făcut biruitor în încleştarea cu răul ateo-comunist.
Prin Infernul de la Piteşti, totuşi, marele Diavol, tartorul dracilor a fost grav terfelit şi umilit. A fost la un moment dat tentat să renunţe la propriul Infern, dar nu-i plăcea subordonarea, astfel că, deşi mulţumit şi satisfăcut pe deplin de diabolica teroare-tortură, a renunţat.
Fiecare zi te încremenea cu groaza care se aşternea peste ea. Echipele de torţionari selectate prin promisiunea eliberării, pozau la început în prieteni şi camarazi de suferinţă, amăgind şi înşelând pe cei din jur. După destăinuirea novicilor, urma declanşarea unei bătăi furibunde, în aşa fel încât turmentaţi şi îngroziţi de năpustirea celor pe care îi credeau suferinzi şi pătimitori, aveau trei alternative: sinuciderea, rezistenţa ori promovarea în rândul călăilor-torţionari, treaptă cea mai odioasă, laşă, dezonorantă.
Pentru tămăduirea rănilor şi încetarea prigoanelor se cerea autodemascarea. În toate zilele în care plutea acea atmosferă de groază şi teroare şi figurai ca martor la spectacolul diabolic, angoasa era totală. Preferai să-ţi vină rândul mai repede în malaxorul torturii pentru a se alege într-un fel, suferinţa ori deznădejdea.
Într-o zi i-a venit rândul şi studentului Gheorghe Opriş: „se stinsese lumina, nu era curent. M-au bătut pe întuneric. Se da, se da pe nevăzute. M-au bătut unde nimereau, până nu au mai putut. A doua zi, oglindindu-mă în gamelă să-mi văd chipul, nu mai m-am recunoscut. Mi-a spus peste ani un prieten: <<multe feţe desfigurate am văzut, dar ca a lui Opriş nu am mai văzut>>. <<Să scoţi tot putregaiul din tine>> urla Ţurcanu şi <<veţi muri când vrem noi, nu când vreţi voi>>. În acest cuptor de iad, singura şi ultima nădejde era în ocrotirea cerului. Mă rugam mereu cu putere, cu deznădejde, şi Dumnezeu nu m-a lăsat.” (Drumul Golgotei,op. cit.)
Dumnezeu a fost continuu în faţă şi în spate, de o parte şi de alta a celor mult prea încercaţi Fii ai Săi, nelăsându-i pradă întunericului, forţelor diabolice care au schimonosind insul căzut în tentacolele urii, ale violenţei, făcându-l pradă satanizării, pieirii.
Dimpotrivă din victimile vieţii prin ura lor au făcut Eroi, Mărturisitori, iar din cei sacrificaţi morţii a înălţat Martiri şi Sfinţi.
„Socoteam că cele îndurate sunt un prilej de spălarea unor păcate personale faţă de Dumnezeu şi totodată sunt o jertfă adusă pentru salvarea neamului nostru de sub stăpânirea celor ce vor să-i scoată din suflet, gândul şi dorul de Dumnezeu şi să-i sădească în inimă ura, în locul dragostei…Mi se părea că duhul cel rău îi inspiră, aşa ca să fie biruitori asupra binelui din om. Totodată, vedeam că sunt tot mai convinşi că fac un lucru bun, ba mai mult, că slujesc unui ideal superior, că sunt chemaţi să ajute la construirea societăţii ideale. Nu mi-am putut explica acest fenomen de rătăcire colectivă, decât ca un proces de demonizare în masă. ” (ibid.,p. 63)
Întărirea credinţei, adâncirea crezului demnităţii, înălţarea harică toarse în caierul suferinţei din închisori au promovat în planul devenirii transcedentale, transformarea sufletească a creştinilor mistici-luptători, care la capătul ispăşirii, al izbânzii şi-au înnobilat destinul prin slujirea lui Dumnezeu şi a Patriei ca preoţi de mir sau monahi, precum, mărturisitorii: Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Voicescu, Vasile Pătraşcu, Mihai Lungeanu, Arsenie Papacioc, Alexandru Munteanu, Nectarie Ciolacu, Liviu Brânzaş, Vasile Rebreanu, Ilarion Argatu, Lepădatu, etc. ( Fabian Seiche-Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş,2010, p. 395)
Studentul Gheorghe Opriş a confirmat prin propria experienţă a pătimirii, că suferinţa întăreşte credinţa, păstrează echilibrul,înalţă morala: „A ieşit din temniţă, consemnează un alt mare pătimitor creştin Nicolae Purcărea, cu sufletul nealterat, integru, curat şi călit, hotărât să-şi urmeze destinul, misiunea pe care o are de îndeplinit spre preoţie.” (Revista „Permanenţe”, Februarie, 2007)
După eliberare reia cursurile la Facultatea de Teologie din Sibiu, terminând în 1955, ca şef de promoţie. Se căsătoreşte cu fiica unui fost deţinut politic din Mândra, Mărioara Dan.
De Schimbarea la Faţă a Domnului, pe 6 August 1956 este hirotonit preot pentru parohia Merghindeal-protopopiatul Agnita. Slujeşte mai departe la Dealu Frumos şi la Rupea unde reînfiinţează în 1975, protopopiatul pe care-l va conduce până în anul 1993. În anul 2005, părintele Gheorghe urcă la ceruri în Ceata Noilor Martiri şi Mărturisitori Dacoromâni.
Întreaga viaţă a părintelui Gheorghe Opriş a curs între lacrimi şi surâs, între datorie şi dăruire, între suspin şi împăcare, între durere şi iertare, între neputinţele omeneşti şi frumosul realizat, între năzuinţă şi împlinire, între Neam şi Dumnezeu.
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
