,,LUCEFERI ai ORTODOXIEI – GEORGE MANU”
„A merge pe urmele profesorului GEORGE MANU înseamnă să-ţi onorezi propria ta viaţă şi sensul ei.”
(Preot Liviu Brânzaş)
Serenisimul vlăstar princiar George Manu, vine ca un fulg divin de nea sub seraficele binecuvântări ale Sf. Ap. Acvila şi Priscila, ale Ier. Evloghie-patriarhul Alexandriei şi Cuv. Martinian, la 13 Februarie 1903, la Bucureşti, într-o veche şi aleasă familie boierească.
Şi-a pregătit în particular şcoala generală şi liceul, mai puţin ultimele clase care le-a absolvit la Nancy, în 1921. Urmează Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, obţinând în 1925, două licenţe în: matematică şi fizico-chimie. Obţine din partea Facultăţii de Ştiinţe din Paris, certificatul de studii superioare în chimie, fizică şi radioactivitate în anul 1926, lucrând apoi, între 1927-1934 la Institudul du Radium, pregătind astfel sub îndrumarea cercetătoarei Maria Curie, teza sa de Doctorat.
Audiază cursurile renumiţilor cercetători Paul Langevin, Eugene Bloch şi Louis de Broglie, la College de France şi Sorbona.
Devenind deja renumit, cercetătorul George Manu experimentează foarte precis interpretarea teoretică privind absorţia radiaţiei alfa, rezultate publicate în Comptes rendus de l’Academie des sciences (1932-1933) care va constitui substanţa tezei sale de Doctorat, susţinută la 5 Iulie 1933: Cercetări asupra absorţiei razelor alfa, cu menţiunea <<tres honorable>>, apărută în Annales de physique (1934)
Tânărul savant refuză contractul definitiv în Franţa, întorcându-se în patrie, în 1935, pentru postul de asistent la Facultatea de Ştiinţe-Bucureşti. Autorităţile ştiinţifiste române nu se lasă surprinse de autoritatea lui George Manu, care a colaborat cu renumiţii, Horia Hulubei, Şerban Ţiţeica, prietenii săi, acordându-i abia peste un deceniu titlul de conferenţiar.
În anul 1940, savantul-prinţ publică primul volum al monografiei Fizica nucleară, primul tratat al acestei ştiinţe în ţara noastră, din cele 3 proiectate. Ultimele două volume nu mai văd lumina tiparului graţie întunecimii ateo-comuniste care s-a aşternut peste România.
În anul 1937, se alătură Mişcării Naţionalist Ortodoxe, luând atitudine făţişă contra corupţiei în general dar şi a abuzurilor din mediul universitar în perioada dictaturii regalo-carliste.
În plină prigoană antonesciană, în 1943, face parte din Comandamentul Mişcării, iar după sfârşitul războiului, activează în Mişcarea naţională de rezistenţă anticomunistă, ocupându-se de fuzionarea celor mai importante grupuri de luptă.
Prinţul George Manu reface în anul 1947, analiza politică a studiului: România între Rusia şi Europa, scris între 1945-1946, publicat sub pseudonimul Testis Dacicus, redactându-l bilingv: româno-englez sub un nou titlu: În spatele Cortinei de Fier-România sub ocupaţie rusească şi trimis Occidentului spre luare la cunoştiinţă prin misiunile civilo-militare americane şi engleze, care i-au înştiinţat imediat şi pe fraţii lor sovietici…
Marele savant George Manu este arestat în 1948, alăturându-l lotului de complotişti, spioni şi sabotori şi condamnându-l pe viaţă.
Replica prinţului la aflarea sentinţei încremeneşte completul de judecată, electrizând însă asistenţa din sală: „Nu am de ce să mă apăr. Tot ce am făcut a fost pentru a distruge comunismul. Îmi pare rău că n-am reuşit.” (Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX. Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010,p. 324)
Mlădiţa-ramură a marelui geniu al Naţiei noastre străbune, George Manu se adaugă Trunchiului-strămoş al ilustrei familii a Cavalerului de Florenţa, Conrad Manno (1267), marele comandant al armatei lui Carol I de Anjou (condottiere dei armi), a lui Alexandro Manno (1304-1343), primo patrone di Lazarino, apoi pe il barone militare de la citta în persoana lui Nicollo Manno la 1343 sau senatorul Puccio Manno care apare pe la 1368. La anul 1442, apar într-un document cavalerii Cristoforo şi Bartolomeo Manno. În secolul XVI, sunt atestaţi alţi descendenţi: Mihail Manno (1515), Ieronim Manno di Venezia (1537), George Manno (n. 1570), la 1595, pe Mihail Manno, conetabil al Patriarhiei de Constantinopol, Manoil Manno (1610-1699), fiul lui George, mare eclesiarh, unul din fondatorii Academiei din Constantinopol. Printre strămoșii săi se numără alt Manoil Manno (1670-1745), mare logofăt al Patriarhiei şi reprezentant al domnitorului Constantin Mavrocordat la Înalta Poartă, fiul său Mihail Manu (1695-1754), fiind cel care va ajunge în Ţara Românească, alt mare dragoman al Porţii şi un mare dragoman al flotei otomane. Dinastia Mannilor purcede în Muntenia către sfârşitul secolului al XVI-lea, pe al cărei blazon se conturează emblematica <<mână de argint cu palma încărcată de o ghirlandă de trandafiri, la pieptul vulturului bicefal>> al Patriarhiei Ecumenice imperiale, graţie faptului că membrii Familiei Manno au primit titluri de Mare Eclesiarh şi Mare Logofăt timp de două veacuri. Tradiţia confirmă că descendenţii Arborelui genealogic Manno au venit din Veneţia în Kastoria Macedoniei, centrul tradiţional al industriei blănăriei, de aici în Bizanţ, iar din Constantinopol în Muntenia. Primul strămoş al ramurei macedonene fiind Mannos/ Manolaki. Devenind furnizorii Seraiului şi ai Porţii Otomane, Manolakii au devenit protectorii Patriarhiei Ecumenice, alături de ramura Chrisocolea, ocupând demnităţi în ierarhia Bisericii.
Membrii dinastiei Manno di Constantinopol au fondat prima şcoală de artă în Epir la 1662, seminarul ortodox de la Kastoria în 1715, primele şcoli greceşti din Palestina, din insula Patmos, precum şi restituirea bisericii bizantine a Vlahilor-Blachesonilor la 1750.
Marii logofeţi ai dinastiei Mannno di Constantinopol erau administratorii averilor bisericeşti de la Vellisos, Pyrgion în insula Chios, în insula Psara şi Kavarna (Bulgaria). Familia Manu dă în secolul XVIII, Patriarhiei Ecumenice 4 generaţii de mari logofeţi, ridicând marele edificiu de la Therapia, care în 1818, a adus prin incendiu martiriul celor 17 membrii, adulţi şi copii ai ilustrei familii.
Urmaşii lui Mihail Manu din Muntenia se împământenesc, ocupând diferite dregătorii şi se înrudesc prin alianţă cu marile familii boiereşti autohtone: Văcărescu, Greceanu, Bălăceanu, Grădişteanu, Balş, Filipescu, Florescu, Golescu, Cretzulescu, Cantacuzino, Ghica, Caragea, Ipsilanti, Moruzzi, Şutzu, Rosetti, Mavrogheni, Sturdza.
După ce a plătit cu jertfă grea cauza naţională, Dinastia Manu s-a împărţit la 1821 în 3 ramuri: valahă-George, moldavă-Manolachi şi greacă-Nicolae.
Ramura Manu valahă s-a înrudit cu Văcăreştii, Ghiculeştii, Cantacuzinii, Brâncovenii.
Dinastia Manu număra până la sfârşitul secolului XIX: 1 mare ban, 4 mari vornici, 5 mari logofeţi, 4 mari postelnici, 3 mari hatmani. Între ei trebuie menţionat marele vornic şi caimacan Mihail Manu (1762-1838), care este alături de Tudor Vladimirescu în pregătirea revoluţiei sale. Soţia lui Mihail se numea Smaranda Văcărescu, nepoata fiicei Domnitorului Constantin Brâncoveanu, principesa Safta căsătorită Kretzulescu. Nepotul marelui Vornic Mihail Manu şi al Smarandei este generalul George Manu.
Ilustrul prinţ-general George Manu (1833-1911) ajunge ministrul de război, autorul declaraţiei de independenţă de la 1877 şi prim-ministru între 1889-1891.
Fiul lui Mihail Manu este Ioan Manu (*1872), tatăl lui George.
Prin mama sa Elisabeta (Zetta) Cantacuzino (*1877), George vine prin ramura Şerban-Vodă a familiei Cantacuzino. Elisabeta este fiica inginerului Iancu Cantacuzino (1847-1911), unul dintre primii industriaşi români, fondatorul primei fabrici de ciment din România şi constructorul căii ferate Bucureşti-Predeal. Unul din fraţii Elisabetei –Zettei este celebrul general-erou Prinţul Gheorghe Cantacuzino Grănicerul–Zizi (1869-1937). (Gheorghe Jijie – George Manu, Monografie. Ed. Elisavaros, p. 324)
Prinţul George Manu s-a înnobilat hristic prin martiriul de la Aiud.
Vasta sa erudiţie creştină împletită cu eminenţa culturii ştiinţifice în buchetul unei memorii de excepţie, a la Cirus al perşilor care identifica cu uşurinţă numele celor 500 000 de soldaţi ai săi, l-au conferit posterităţii ca: Rectorul unic al Academiei Martirice Aiud.
Ceilalţi mari confraţi ai săi: Petre Ţuţea, prinţul Alexandru Ghica, Mircea Vulcănescu, Radu Gyr, Virgil Maxim, Virgil Mateiaş, Nichifor Crainic, Theodor M. Popescu, Pr. Ilarion Felea, Pr. Dumitru Stăniloae, etc., au fost prorectori, decani, prodecani, profesori, conferenţiari, dar Rector a fost doar renumitul savant George Manu.
„Academia de la Aiud”, poate fi numită fără nici o reţinere, dar cu un temei absolut şi: <>. „Iisus este în capul legiunilor nesfârşite de pătimitori în lanţuri şi în temniţe, pentru Adevăr şi Dreptate. El a fost primul deţinut politic creştin.” (Pr. Liviu Brânzaş-Raza din catacombă. Ed. Scara,Bucureşti,2001, p. 193)
„Academia lui Iisus de la Aiud” a avut ca auditoriu: Elita Conştiinţei Naţionalist Creştine, a miilor de deţinuţi politici, cifrele variind după diferiţi autori astfel:
„Eram în închisoare în jur de cinci mii de tineri-toţi erau tineri.” -Nicolae Purcărea, Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comniste ale României. Interviuri Anca Ştef, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 17;
„Cel puţin optzeci la sută dintre deţinuţii politici erau legionari, şi toţi erau tineri, elevi şi studenţi, peste care tăvălugul istoriei a trecut fără milă şi fără cruţare.”Vasile S. Cârdei, Visuri şi Temniţe. Biblioteca „Mioriţa”Câmpulung Bucovina, 2006, p. 106;
– 10 000, după Nistor Chioreanu, Morminte vii, Institutul European-Iaşi, 1992, p. 207.
Demonstene Andronescu relatează următoarele: „În general, deţinuţii rămaşi în incinta închisorii propriu-zise, care erau mult mai nueroşi decât cei din fabrică (circa 3000)…
Astăzi, 12 Februarie 2015, în discuția avută telefonic, acelaşi istoric-mărturisitor Demonstene Andronescu subliniază: „În afara „cazărilor”din „Celular”şi „Zarcă”, deţinuţii mai erau internaţi în incinta fabricii, cca. 1000 de persoane, precum şi în alte anexe… Trebuie consemnat faptul că după încetarea lucrărilor de la Canal din 1952, unde erau în toate Coloniile de muncă în jur de 400 000 de deţinuţi, închisorile din ţară au cunoscut şi înregistrat o supra abundenţă de deţinuţi politici, dublându-se aproape numărul deţinuţilor în marile închisori şi penitenciare, Aiudul nefăcând excepţie de la această regulă. Au fost momente când pe celulă la Aiud erau repartizaţi între 6 şi 16 persoane.”
Mihai Puşcaşu a schiţat configuraţia temniţei Aiud, astfel: „Zarca are aceeaşi lungime ca Pavilionul cel mare-„Celularul”, 100-120 de metri, are 30 de celule la parter şi 30 la etaj… Dimensiunea unei celule este de 4/2 metri. Celularul este în formă de T, are parter şi trei etaje, totalizând 320 de celule, celula având dimensiunea celei din zarcă, 4/2 metri. (Mihai Puşcaşu-Mărturii din iadul închisorilor comuniste. Ed.Agaton, Făgăraş, 2010, p. 106)
Ne întoarcem la mărturia lui Nistor Chioreanu care spune aşa: „Zarca era acum plină de deţinuţi… Acum toate camerele erau ocupate, cu câte 4-6 persoane şi în câte o cameră chiar 8 persoane… În celularul mare erau în jur de 2000, în cele trei secţii, I-II şi III, alţi 2000 de deţinuţi, care nu lucrau, dar erau mulţi, în jur de 6000 care lucrau în fabrică şi care se bucurau de o hrană ceva mai bună… Într-una din zilele anului 1952 am fost ridicat dintre colegii mei de celulă, dus în curtea din faţă, urcat într-un jeep până la Bucureşti… Am fost dus la colonelul Dulgheru, cel care a dirijat şi a pregătit procesul nostru- Procesul Marii Finanţe.” (Nistor Chioreanu-Morminte Vii,op. cit. p. 207-210)
Statistica Institutului Naţional pentru Studierea Totaltarismului consemnează că: în anul 1949, penitenciarul era populat de 4009 deţinuţi politici, neluîndu-se în calcul anul de graţie-1952, nici pe cei cazaţi în fabrică şi în anexele respective…
Conform Statisticii Direcţiei Generale a Penitenciarelor, în intervalul 1950-1964, numărul deţinuţilor politici de la Aiud a fost de 14 193.
Faţă de toate aceste statistici menţionate trebuie să subliniem următoarele concluzii imperioase care se impun:
-exodurile de la o închisoare spre altele, nu depopulau semnificativ numărul deţinuţilor pe fiecare închisoare, ci doar se transferau în cerc;
-la penitenciarul Aiud, primele eliberări, de ordinul câtorva zeci, poate chiar câteva sute, a început în 1963;
-amnistia generală a avut loc pe etape, pe perioada anului 1964;
-trebuie să se ia în calcul numărul morţilor beneficiari ai gropilor comune neînregistraţi şi nenominalizaţi, precum şi pe cei potrivit actelor de deces aflate la Primăria Aiud, care confirmă 149 decedaţi între 1945-1947şi 437 între 1948-1964 sau chiar 700 după opinia altor cercetători.
Prin urmare, cifra avansată de avocatul Nistor Chioreanu pentru anul 1952, nu pare deloc exagerată.
La „Academia lui Iisus de la Aiud” în proporţie de 25% dintre miile de deţinuţi politici erau ultratitraţi: fiecare cadru universitar, licenţiat, dublu licenţiat ori Doctor într-un anumit domeniu era rând pe rând profesor-academician şi cursant-academician.
Cursurile „Academiei Martirologice-Iisus Hristos din Aiud” aveau durata cuprinsă între 5-23 de ani, la sfârşitul cărora absolvenţii deveneau Români absoluţi: Eroi, Martiri, Mari Mucenici, Mărturisitori şi Sfinţi. Calitatea supremă a Românului este aşadar vocaţia jertfei.
Toţi absolvenţii au primit tainic înaltele distincţii harice:
–Meritul Credinţei, Virtutea Suferinţei şi Ordinul Crucii lui Hristos.
Se cere aşadar, o mică dar riguroasă observaţie:
Când un român, o asociaţie sau instituţie denigrează propria naţie, aceştia decad din demnitatea etnică, devenind un ins oarecare, o asociaţie calomnioasă ori o instituţie denigratoare.
Prin urmare nu, P.C.R., ci p. c. din România; nu, Academia Română, ci Academia Sfertodocţilor Denigratori; nu, Institutul Cultural Român, ci Institutul cultural din România…
Academicienii cu puţine excepţii, denigrând naţiunea română, nu mai sunt Susnici: luminaţii, oameni de cultură, ci Josnici: Sfertodocţi, aca-de-mici-eni… [în lb. sanscrită: aca-acad-acan înseamnă: sapă, scânteie, cotitură, atacare, înşelare, tulburare, contestare; mic=sărac, mititel; en-eni= izvor, curgere, mulţi…(c.f. Dicţionar Biblic de Nume Proprii şi Cuvinte Rare. Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1995]
Marele enciclopedist şi savant de reputaţie universală, pionier al fizicii nucleare, George Manu poseda un vast interes atât pentru domeniul ştiinţific, cât şi pentru cel cultural, unde predomina: teologia, filosofia, dreptul, literatura, arta, istoria, geografia, limbile străine, matematica, economia, etc.
Eroul şi mărturisitorul naţionalist Gheorghe Jijie, cel care i-a dedicat o monografie savantului martir cu care a împărţit pentru un timp o celulă a prodigioasei „Academii de la Aiud”, relatează un episod care caracterizează erudiţia şi memoria fenomenală a profesorului George Manu cu privire la războiul din Coreea… La o plimbare în cerc acordate de regimul proletar, avocatul Doctor în Drept Nistor Chioreanu îl abordează pe George Manu: „Măi George, scrie-ne şi nouă ceva despre Coreea, că în afara faptului că este o peninsulă a Asiei de răsărit, mare lucru nu prea ştim!” După câteva zile, o tăbliţă cu ambele feţe scrise conţinea incredibilul: pe o parte harta Coreei cu toate râurile, cu toate golfurile şi denumirile lor, cu toate oraşele, căile ferate, iar pe cealaltă parte erau datele economice despre producţia de ţiţei, cărbune, fier, cupru, mangan, principalele surse de energie, suprafeţe agricole, păşuni, livezi, păduri, lungimea totală a drumurilor, a căilor ferate, etc.
După alte 3-4 zile a început un serial pe bucăţi de săpun conţinând istoria Coreei începând cu preistoria, migraţiile de popoare dinspre vest şi sud-vest către est, punând totul în legătură cu marea migraţie a popoarelor mongolice spre America, apoi istoria contemporană…
„La Aiud, vestita temniţă în care se încerca ştrangularea oricărei voinţi şi trăiri, despersonalizarea individului, unde se practica înfrângerea sufletelor, mulţi au suferit şi s-au jertfit pe măsura timpurilor, unii chiar cu credinţa fortificată: Prof. G. Manu, poetul R. Gyr, Prinţul Alexandru Ghica, C. Gane, ş.a. Unde noapte de noapte, pe-o rână de coastă, fără nici o cruce la căpătâi, mormintele camarazilor lor se înmulţeau înşirându-se de la un capăt la altul, înfrăţindu-se cu pământul, parcă spre uitare şi neştiinţă.
În cele mai aspre condiţii (greu de imaginat astăzi), mii de oameni şi-au purtat lanţurile groase cu bărbăţie şi stoicism, fără a se înspăimânta de moartea imanentă. Despre această încrâncenare în credinţă şi abjurare ideatică, pana autorului se opreşte să schiţeze misiunea şi sensul de existenţă ce şi l-a menţinut Prof. Manu: <GEORGE MANU, considerat cel mai mare exempu de rezistenţă. El a murit acolo, fără a i se da nici o îngrijire medicală tocmai pentru că nu cedase în nici un chip opresorului. El fusese discipol de frunte al doamnei Curie şi era profesor de fizică atomică la Universitatea din Bucureşti. El a fost un erou din toate punctele de vedere. De cele mai multe ori era izolat, găsindu-i-se fel de fel de vini care de fapt erau pregătite şi regizate tocmai pentru a-l determina să cedeze. Nu au reuşit şi l-au omorât…” (Victor Corbuţ-Civitas Diaboli. Ed. „Elisavaros”, Bucureşti,, 2005, p. 572)
Sângele Voievodului Martir- Constantin Brâncoveanu, grăia în fiinţa şi personalitatea marirică a strănepotului său, George, pregătindu-l pentru jertfa sfântă întru Hristos: „În dezbaterea sa interioară, consemnează fratele unui martir, la rândul lui erou-mărturisitor Gheorghe Jijie, în acele momente de cumpănă, paralela cu destinul ilustrului său străbun i-a fost probabil prezentă şi, în afară de responsabilitatea faţă de eul său moral, pentru asumarea condiţiei eroice trebuie să fi pledat şi imaginea voievodului martir, al cărui descendent era.” (Gheorghe Jijie, George Manu-Monografie…, op. cit., p. 323)
Descendenţa princiară şi ascendenţa spiritului l-au făcut deopotrivă prinţul ştiinţei şi Marele Cavaler al Enciclopediei, stăpânind cu uşurinţă aproape toate domeniile umane şi reale: „În toată această perioadă, el a transmis, prin viu grai, celor care au avut norocul să împartă celula cu el, ori prin morse (profesorul George Manu era un morsist desăvârşit…,lui i se datorează şi adaptarea alfabetului Morse la necesităţile temniţei…) celor din celelalte celule, zeci şi sute de conferinţe, prelegeri ori lecţii din toate domeniile ştiinţelor umaniste: istorie, drept, geografie, filosofie, literatură, limbi străine(franceza şi engleza îndeosebi) etc, care erau memorete ori scrise pe pereţi, pe bucăţi de săpun, pecioburi de sticlă, petălpile bocancilor etc, şi apoi transmise din celulă în celulă şi din om în om… Se spune despre el că, după condamnare, ar fi fost vizitat la Aiud de un consilier sovietic care i-ar fi propus ca, în schimbul eliberării, să accepte să lucreze în laboratoarele din Uniunea Sovietică alături de un cunoscut atomist rus cu care fusese coleg de studii la Paris. Dar Profesorul George Manu a refuzat…” (Demonstene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. *Peisaj Lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare. Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, p. 144-145)
Marele Român, Creştin şi Martir George Manu a fost pentru generaţia sa şi pentru celelalte, binevoitoare, o Comoară a Erudiţiei şi a Generozităţii de care beneficiarii au fost şi sunt privilegiaţi. Faţă de proletcultiştii care se chinuiau permanent să-l denigreze, Savantul îi compătimea de la înălţimea spiritului său: Eu eram, ei se chinuiau să devină, nerămânând însă, fiindcă ei n-au devenit!
„Incontestabil,Gheorghe Manu, mărturisea un alt erou, Părintele Nicolae Grebenea, a fost unul dintre cei mai savanţi oameni ce au căzut în puşcărie. O suporta în linişte, cu răbdare, cu o mare demnitate şi fără exces, ca pe o condiţie dată, inexorabilă.” (Amintiri din Întuneric, Ed. Scara, Bucureşti, 2005,p. 303)
Geneza sa aristocrată, caracterul ferm, conduita ireproşabilă, demnitatea unei personalităţi temerare, fascinaţia sa enciclopedică, desluşirea scopului vieţii, al cunoaşterii, însuşirea şi urmarea trăirii ortodoxe, nobleţea poporului purtată cu drag în sufletul plin de lumină, destinul doar cu urcuşurile sale pline de har şi-au lăsat apoteoza nemuritoare prin testamentul său lăsat peste veacuri în clipa morţii la care a fost condamnat de un iudă, executant al urii atee:
„Să spui tuturor că nu am făcut nici un compromis!”
Slăvit să fie Domnul şi Neamul dacoromân care au astfel de Fii!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
