Cuvânt și iubire

Suspectata, prin voci autorizate, ca ar fi o stiinta „invidioasa“, „eteroclita“, sociologia, într-adevar, nu suporta „domnia paradigmei unice“, precum stiintele „normale“ – constata, deloc îngrijorat, R. Boudon. Si, pe buna dreptate, sociologul francez se întreba: „exista oare tot atâtea paradigme sociologice câte tari în care s-a implantat aceasta disciplina?“ Neîndoielnic, sursa diversitatii e data de contextele nationale; si nu se pune problema de a regreta diversitatea visând la o „unitate linistitoare“, girând o omogenizare imposibila.
Dupa cum, dincolo de un ansamblu de principii (larg împartasite, asigurând institutionalizarea/ standardizarea disciplinei), existenta divergentelor, a traditiilor eterogene si a problemelor specifice (tematizate) fac improbabila instaurarea unei paradigme comune.

În primul rând, fiindca sociologia, asa cum se prezinta azi, este înca în faza pre-paradigmatica. Apoi, sa nu uitam, caracterul ei aplicativ, de utilitate sociala, conduce, fatalmente, la rezolvari localiste, îndatorate unor contexte care nu suporta un tratament euforic-globalizant. Si nici nu putem spera ca interpretarile oferite s-ar fi eliberat întru totul de orice pasiuni/ presiuni ideologice. Cum sociologia nu se vrea un studiu etic, ci doreste sa afle ceea ce este societatea, într-un anume moment, cum ideile sociologice devin un produs social si se cer evaluate dintr-o dubla perspectiva (a relevantei stiintifice, dar si a celei sociale), cum dorinta reformista încurajeaza explozia tematica (pe liniamentul descriptiv-explicativ, dar si al inovatiei sociale), pluralitatea tentativelor complementare (C. Zamfir) e de înteles. Si ele, inevitabil, se placheaza pe o societate anume, nu ofera solutii general-valabile, livrate de un omnipotent sociolog-magician.

Ca strategii explicative, structurile gândirii sociologice coaguleaza sistemic-concurential, fara putinta de a propune o unica paradigma si, regretabil, fara a comunica. Mai mult, desi „aliat natural“, oferind o consiliere calificata, de larga adresabilitate, utila factorilor decizionali, sociologul pare a se fi resemnat; socialul în sine „a disparut ca obiect al constructiei sociale“ în anii tulburi ai tranzitiei postcomuniste. Dar disciplina, cu trena de insatisfactii, iluzii si proiecte, pendulând între entuziasm si dezamagire, ramâne o parte a constiintei colective, fiind expresia scientificizata a unei societati, în pofida „golului de interes“; si, implicit, a „golului de expertiza“.

Oricum, sociologia face saltul de la acumularea informatiilor (prin studii sociografice) la întelegerea lor, aspirând la o perspectiva integratoare, reflexiva, capabila de a produce „definitii adecvate ale realitatii“ (C.W. Hills). Aceasta lectura interogativa, în conflict, deseori, cu simtul comun (acea cunoastere tacita/ sociologie implicita), apartine unui „ochi disciplinat“, largind orizontul întelegerii, dorindu-se un proiect de rationalizare, nutrit de o disciplina „clarificatoare“, în ofensiva, desigur, în conditiile societatii mediatice (ca nou concept sociologic). Suportând, asadar, „tavalugul“ globalizarii, ca proiect si proces.

D. Gusti – un inovator de paradigma

Cândva, D. Gusti, „inovator de paradigma“, întemeietorul Scolii sociologice de la Bucuresti, o scoala „asasinata“ (cum va marturisi, peste ani, H.H. Stahl), pleda convingator pentru sociologia natiunii. Încrezator în personalitatea puternica a natiunilor, marele sociolog român nota, în 1920, ca natiunea nu este o stare, ci o miscare, un ideal cultural de realizat, „o vesnica nostalgie de realizare maximala a ei însasi“. Ca este producatoare de cultura, dar si produsul acestei/ acelei culturi.

Categoric, pentru acei ani, modelul sociologiei natiunii era „o performanta europeana“, scria Ilie Badescu. Doar ca problema natiunii, „o problema pentru a carei rezolvare a curs mai mult sânge decât cerneala“, despre care Gusti credea (la 1919) ca s-a dat „o sentinta definitiva“, revine pe tapet. Ceea ce U. Beck, recent, denunta a fi principiul nationalismului metodologic, definind cultura comunitatilor nationale ca unitati de analiza, de un specifism ireductibil, devine acum, în contextul schimbarilor globale, cosmopolitism metodologic, cerând imperativ o „reîncadrare globala“ (L. Vlasceanu). Adica, o „globalizare reflexiva“, pregatind configuratia viitoare a lumii câta vreme „containerul“ national se vadeste a fi, potrivit unor voci, inoperant.

Altfel spus, sustine Ulrich Beck în „The Cosmopolitan Vision“ (2004), „deznationalizarea“ sociologiei este inevitabila. Ceea ce obliga la o reconfigurare conceptuala si problematica, topind pluralismul sociologic (teoretic, metodologic, geografic) într-o noua sinteza. Au si aparut, se stie, manuale de sociologie globala, societatea comunitatilor locale a devenit o societate a retelelor si a interdependentelor. Daca sociologia clasica identifica societatea cu natiunea, realitatea lumii globale, dilatând spatiul prin deteritorializare, multiplicând retelele, accentuând interdependentele, penetrând comunitatile traditionale, nu refuza, totusi, „dreptul la existenta al unei sociologii a natiunii“. Evident, în conditii radical schimbate, pe traiectul local-national-regional-global, în care, observam, disciplina acuza un dublu „handicap“: nu beneficiaza de o paradigma unica (universala) si nu se aplica la o realitate sociala fixa.

Dimpotriva, organismul social este în continua prefacere, realitatea, prin jocul actorilor sociali, fiind în permanenta construita si deconstruita. Mai mult, producând informatii sistematice, de consistenta reflexiva, vizând rationalizarea instrumentala si valorica a vietii sociale si individuale, sociologia se si analizeaza voluptuos pe sine; ea se vrea chiar, ca proces si produs, constiinta de sine a societatii, teoretic în divort cu sociologia spontana, proliferanta, implicita, a bunului-simt, acea „rationalitate eronata“ (fallacious reasoning). Practic, însa, e vorba, în felurite ocazii, de un concubinaj pagubos, compromitator, prelungit în numele unei laudabile aspiratii: „mai multa cunoastere sociologica“.

Or, se stie, dezvoltarea teoretica a sociologiei este cu „rupturi“ de o cumulativitate limitata, concurentiala, în contextul unui mediu social dat, „construit“, dar si în prefacere accelerata. Totusi, sa notam ca „polarizarea optiunilor explicative“ (fenomen prea vizibil pentru a fi ignorat) nu ar trebui sa refuze complementaritatea: globalizarea si localizarea nu sunt doua universuri separate. Încât, traind în ceea ce s-a numit universul globalizarii, principiul relational de tip conjunctiv (si – si), impus de logica postmoderna, devine aplicabil: fireste, atragând atentia asupra riscului suprageneralizarilor.

Miopia prezentului

Din cele discutate pâna aici rezulta, speram, limpede, ca nu se pune problema abandonului, aruncând la cos sociologia nationala. Dar se impune, credem, o discutie critica, onesta, asupra rolului si rezultatelor ei, ca valoare „de piata“, conexa dinamicii sociale, scotând „capul“ în lume. Or, din start, trebuie sa recunoastem prezenta modesta a sociologiei în peisajul autohton, încât acele „puncte critice“ semnalate, repetat, de Catalin Zamfir se confirma, din pacate: parohialism, izolare comunicationala („însingurare“), cumulativitate scazuta, „coagulare“ întârziata, absenta discutiilor publice si a unor exigente proceduri de evaluare, stopând asaltul „producatorilor de maculatura“.
La care am putea adauga si alte constatari.

De pilda, Traian Rotariu semnala, pe buna dreptate, ca în câmpul sociologiei românesti nu se „înfrunta“ diverse scoli, curente, orientari etc., ca necesara competitie publicistica e valorizata, mai degraba, prin norme cantitativiste, ca productia sociologica româneasca e slab cunoscuta, fara ecou (cu exceptiile de rigoare) în alte medii academice, ca absolventii „aruncati pe piata“, dezorientati, nu actioneaza convergent, „înrolati“ unui front sociologic. Am mai putea mentiona ca, din pacate, deseori, asa-zisele studii sociologice cad în sociografie, ignorând tematica macro, fara putinta de a formula propozitii valide, fara a accede la râvnita dubla relevanta: epistemologica si sociala.

Sociologia, ca „operator social“, ca stiinta sociala aplicata, fiind – concomitent – disciplina, institutie, profesie, vadeste un potential de expertiza nefolosit. Este paradoxal ca, într-o vreme a reformarilor societale, tocmai sociologia, „eliberata“ în urma seismului decembrist, trezind, în 1989, sperante imense, descatusate, întârzie a-si aduce contributia majora la constructia sociala. E drept, nici nu e prea solicitata, desi problemele care ne asalteaza ar cere „ajutorul“ sociologiei; relansata, racordata, deopotriva, studiilor punctuale si problemelor mari, are toate sansele de a fi „o stiinta credibila“.

Ajustându-se, din mers, noilor cadre de referinta impuse de fenomenul globalizarii la care, inevitabil, suntem partasi. Fiindca, în pofida fragmentarismului postmodern, întretinând relativismul cultural si agitatia entropica, lumea de azi, interconectata, a devenit un angrenaj planetar. Paradoxul e ca mondializarea (mediata) la care asistam, anuntata cu voiosie de cohorta analistilor, „beneficiind“ de o frenetica exploatare comerciala, nu iese din ceea ce John B. Thompson numea, acuzator, „miopia prezentului“. Din pacate, responsabilitatea globala, constiinta acuta a interdependentelor se însotesc cu „golirea etica“ a vietii publice, cu desertificarea morala. Motiv de a crede ca renasterea gândirii critice e cu putinta.

Si, neîndoielnic, presant-necesara, contributia sociologiei fiind decisiva. Cu obligatia reînnoirii teoriilor sociologice, întelegând ca particularismul vs universalismul interfera, ca ceea ce Robin Cohen si Paul Kennedy numeau „Global Sociology“ (2007) înseamna, ca obiect de studiu, centrarea pe interdependentele dintre local (comunitar), national si global.

Zoltan Rostás & „gasca gustistilor“

Se încetatenise ideea ca despre Scoala gustiana totul s-a spus. „Epuizata“, uitata etc., ea trezise, totusi, interesul celor – putini – doritori a demitiza trecutul unei discipline, recuperând o istorie nefardata, supusa distorsiunilor în segmentul comunizant. Patrunzând în atelierul gustian, explorând istoria sociala a Scolii, provocând, initial ca hobby, numeroase dialoguri cu generatiile de monografisti (începând, în anii ’80, cu H.H. Stahl), „arheologul“ Zoltan Rostás este, negresit, cel mai important promotor al miscarii, pastorind „gasca gustistilor“. El a si scris „altfel“ despre Scoala gustiana (v. Transilvania, nr. 11-12/2012), neacceptând „logica maniheismului postdecembrist“. Si contrapunând interbelicului bucolic, cosmetizat, realitatea istorica a perioadei.

Va constata apoi ca în anii postbelici au fost câteva tentative de „repornire“ a sociologiei, ca reabilitarea ei a fost un proces lent, ca vechii monografisti, în travesti, au aparat si lucrat „în spiritul sociologiei“, pastrându-si „reflexele“, în pofida capricioasei meteorologii politice. Ca, în fine, taxata o vreme drept „stiinta imperialista“, sociologia – dupa o lunga hibernare – a „erupt“ odata cu „mica liberalizare“, desi resuscitarea ei a fost distincta, beneficiind de o alta viteza fata de recuperarea, ceva mai întârziata, a fondatorului ei. Oricum, institutionalizarea s-a vadit precara, legând trecutul interbelic, cu merite de pionierat, de contextul comunist, vizând o anexare propagandistica.

Si oferind statutul de „erou fondator“ lui Miron Constantinescu, si el recuperat; fostul student al lui Gusti a regizat, prin vocea liderului (în decembrie 1965, la o Plenara a C.C.), o reabilitare „la nivel înalt“, Ceausescu blamând tratamentul aplicat stiintelor sociale, sociologiei, cu deosebire, de vechea echipa.

Azi, prin valul de restituiri documentare, prin abundenta productiei academice, ni se livreaza o imagine actualizata (cf. Sebastian Nastuta) a mentorului si reformatorului Dimitrie Gusti. „Desantul gustian“, cum nimerit scria Paul Cernat, cravasat de neobositul Zoltán Rostás, cu a sa Cooperativa G (Newsletter G Cooperative), reexamineaza istoria noastra culturala, chestionând fundalul socio-politic. Fie ca vorbim de un numar tematic (nr. 2/2012) al revistei „Sociologie româneasca“, fondata de însusi Gusti în 1936, fie ca amintim de „Secolul 21“ (nr. 6/2012, numar coorodnat de Sanda Golopentia) ori de pomenitul numar dublu al revistei „Transilvania“, se observa lesne ca interesul pentru Scoala gustiana, întretinut prin devotiunea dlui Rostas, a confiscat voci tinere: numeroase, temeinic documentate, lamurind chestiuni controversate.

Fiindca D. Gusti, neîndoielnic un mare sef de scoala, s-a vrut un tehnocrat. E drept, intim legat de regimul carlist, întelegând ca doar cu sprijinul puterii politice îsi va împlini proiectele sociologice. Gusti, recunostea L. Boia, n-a fost un ideolog; iar scoala sa, eterogena, cu miscari „dizidente“ sub cupola tolerantei, cu grupuscule în conflict, cu reorientari si pendulari ale discipolilor etc., facea distinctia dintre optiunile stiintifice si cele politice. Sub pavaza unui „echilibru delicat“ (recunosc tinerii analisti), ea sprijinea vadit, prin directia impusa de maestrul spiritual, monarhia sociala. Nationalismul gustian încerca, deasupra disputelor dintre partide, sa sprijine activismul cultural în numele reformismului. Doar cunoasterea realitatilor sociale facea cu putinta o actiune sociala eficienta. Iar activitatea de cercetare si de interventie sociala, pe fundament sociologic, în conexiune cu Politica si Etica, plus profesionalizarea politicii, ar fi îngaduit o veritabila renastere, pe vectorul „autohtonismului nationalist“ (cf. A. Momoc).

Aristodemocratia: în contra miscarii legionare

Evident, programul gustian, îmbratisând sinteza, se fundamenta pe o viziune voluntarista. Campaniile monografice, conferintele publice la Institutul Social Român (înfiintat în 1921, ca posibil „incubator“, pregatind viitorii experti) vizau modernizarea societatii românesti. Dincolo de metamorfozele scolii, de la voluntariatul initial la interventiile aproape militarizate, sub egida regala, dincolo de militantismul ei, iscând, inevitabil, tensiuni, esentiala ramânea directiva: organizarea competentei, accentul pus pe instructie, ameliorarea situatiei sanitare în rural, încurajarea aristodemocratiei.

O formula personala, asadar, de inconfundabila amprenta gustiana, beneficiind, odata cu revenirea lui Carol al II-lea, de un masiv sprijin politic si financiar (îndeosebi) din partea „regelui taranilor si al satelor românesti“. Nu era vorba doar de înfaptuirea reformelor, de înfiintarea unor institutii, de initierea campaniilor monografice. Fiindca, în acel context, exprimând – dupa spusa lui Liviu Rebreanu – o „democratie zanatica“, între Carol al II-lea si legionari, scria Lucian Boia, „s-a încins o partida sângeroasa“ (v. Capcanele Istoriei, Editura Humanitas, 2011, p. 135). Iar Dimitrie Gusti avea misiunea de a neutraliza influenta miscarii legionare, în plin avânt.

Unii dintre gustisti (Ernest Bernea, Dumitru C. Amzar, Traian Herseni) aderasera. Deveniti actori politici dupa „împartirea“ discipolilor, fostii gustisti îmbratiseaza cu entuziasm cauza; Ernest Bernea, în numele grupului de la Rânduiala, pleda pentru „o noua rânduiala“, visând o revolutie totala. Încât, în ipostaza unui „colaborator ideal“ (cf. L. Boia), D. Gusti va încerca mobilizarea institutionala a tineretului, sprijinind triada Rege-Tineret-tarani, cu scopul – evident – de a tempera alternativa legionara, efervescenta. Director, din 1934, al Fundatiei „Principele Carol“, înrolat în „ostirea culturala a Majestatii Sale“, întemeietorul de scoala purcede la aceasta „opera de educatie“, influientând sufletului satului si sufletul tineretului. Implicit, sprijinind, prin tehnici de PR politic (cum ingenios constata A. Momoc), imaginea de Monarh social, reformator, paternalist, întruchipând mitul Salvatorului, salvgardând cauza Unitatii.

O guvernare autoritara, de fapt, scoala Gusti intrând, observa Z. Rostás, într-o nedeclarata competitie de comunicare cu fluxul legionariod. Relatiile Scolii cu lumea politica interbelica au primit, deja, un raspuns lamuritor, prin investigatiile lui Antonio Momoc (v. „Capcanele politice ale Sociologiei interbelice. Scoala gustiana între carlism si legionarism“, Editura Curtea Veche, 2012). Împacând tendinte contradictorii (recunostea H.H. Stahl), având un „format ideologic pluralist“ (cf. Theodora-Eliza Vacarescu), echipa, sub mentorat gustian, s-a pus în serviciul natiunii, întelegând politica, explicit, ca tehnica de actiune sociala. Cum epoca traia convulsiv, la intersectia unor ideologii, Scoala testa o cale de mijloc sau „cel de-al treilea drum“ (cf. H.H. Stahl), politicile de interventie sociala dorind o reconstructie nationala sub flamura mesianismului cultural.

Un compromis între sociologie si politica

Fireasca reevaluare a interbelicului trebuie sa evite idilizarea lui, cum s-a încercat deseori, din pacate. Dar si falsificarea, în sens invers, punând în cârca „autohtonismului nationalist“, a PR-ului politic profesat (în conflictul dintre carlism si legionarism), pacate inventate. Bunaoara, ca sa alegem un proaspat exemplu, prin „contributia“ dnei Rose-Marie Lagrave, prefatând un dosar dedicat Scolii gustiene în prestigioasa „Les Études Sociales“ (no. 153-154), sub coordonarea lui David Mihai Gaita si, inevitabil, Zoltán Rostás.

Autoarea vede în figura lui Gusti un exemplu de compromis între sociologie si politica (constatare valida, pâna la un punct), constatând, însa, ca „matricea“ gustiana ar fi provocat versiunea româneasca a fascismului! Ceea ce este un fals grosolan!
E drept, Gusti tolera diversitatea. Ca dovada, s-a acceptat, cu „bunavointa egala“, marturiseau echipierii, diversitatea în interiorul Scolii, diferentierea fata de modelul „central“. Monografismul banatean, de pilda, prin Institutul Social Banat-Crisana, se adaptase, era centrat pe probleme (regiune de frontiera, soarta minoritatilor), nu pe unitati sociale, reamintea Carmen Albert. „Perspectiva clujeana“, retroactiv explorata de Andrei Negru, „cazul“ Petre Andrei (Dumitru Stan), interesul pentru specificitatea regionala, probata, în 1935, de Traian Herseni, prin încercarea sa de „ontologie regionala“ confirma largirea cadrului referential, prin acceptarea „gândirii regionale“ (Dumitru Sandu).

„Construind“ imaginea publica a Regelui, antrenat, se stie, în felurite derapaje, dar vazut, cu argumente, ca „Regele culturii“ (cf. Felix Aderca, în „Adevarul“, 6 noiembrie 1937), echipele lui Gusti, prin vocea mentorului, au favorizat o perceptie ambivalenta. Nimeni nu poate contesta, însa, precursoriatul gustian. Tânarul Gusti întelegea sociologia natiunii ca „un întreg viu“, o fiinta concreta, în mers, ca destin si misiune. Ideea cercetarii directe, pe teren, mijise înca în 1910 si, peste ani, profesorul Hill (în 1947, în Wisconsin) o considera „o minune“.

Sa nu uitam ca, dupa zece ani „germani“, trecut prin scoli înalte, la Berlin si Leipzig, Herr Doktor primise oferta, din partea lui Gustav von Schmoller, de a ramâne la Universitatea berlineza. Sfatuit de Caragiale („tara, oricât de rea, trebuie ajutata“, zicea dramaturgul autoexilat), Gusti se întoarce si se înhama la acest apostolat, desi, anterior, fusese refuzat de Haret, din pricina tineretii. Nici în 1910, nici în 1947, în conditii dramatice, Dimitrie Gusti n-a dezertat. Oportunist, abil, „un mare naiv“ (cum l-a vazut L. Boia), marele sociolog lansase un luminos proiect, vizând pacea lumii: Institutul Social al Natiunilor, la New York, fiind si cetatean de onoare al metropolei (1939).

H.H. Stahl, în interviurile de istorie orala, „smulse“ de Z. Rostás, îsi marturisea regretul ca Profesorul a revenit în tara (v. „Monografia ca utopie“). În volumul dedicat lui D. Gusti (1967), Ovidiu Badina si Octavian Neamtu discutau despre „viata si personalitatea“ ilustrului carturar, omitând (întelegem de ce) amanunte umilitoare din anii amurgului. Dupa ce fusese „tinut în rezerva“ de legionari, dupa ce Antonescu îi refuzase plecarea la New York (ales, în 1941, ca profesor la The New School for Social Research), D. Gusti, intelectual „vizibil“ al vechiului regim, ramas fara pensie, va fi dat afara din casa. Abia în 1955, cu ajutorul fostului student Miron Constantinescu, capata o locuinta; ceea ce, desigur, nu putea anula tristetea ultimilor ani (moarte civila), în pofida „robustului optimism“, sesizat si deplorat de Constantin Radulescu-Motru. „Abilitatea de a se descurca“, si ea recunoscuta, nu i-a mai folosit în context comunizant; iar „rasplata“ venea, inevitabil, pentru cel care trudise o viata la înaltarea Patriei.

Cunoasterea natiunii

„Inovator de paradigma“ (cf. Ilie Badescu), profesorul Gusti credea ca „stiinta natiunii“ este cu putinta prin mobilizarea fortelor intelectuale; ca patriotismul national este activ si constructiv, palpând realitatea vie (sociologia monografica) nu ca opera de cabinet, prin contributiile sociologilor „de fotoliu“. Întelesese ca o tara de sate, închisa într-un conservatorism enigmatic, „fara istorie“ (dupa unii), poate fi adusa la lumina vadind vointa de studiu si o înalta responsabilitate civica. Stiinta natiunii, spunea Gusti, nu trebuie lasata pe seama oratorilor si a foiletonistilor. „Taranismul“, fara a cocheta cu solutii de dreapta, era în acei ani – în optica lui Mircea Vulcanescu – calea prin care ne asiguram, prin efort educational, „viitorul ca neam“.

Or, D. Gusti, dusmanit, hartuit, învinuit (pentru gestiunea Expozitiei românesti de la New York, 1939), cu Serviciul Social suspendat (Serviciu pe care Franklin D. Roosevelt nu ezita a-l califica drept „miscarea cea mai înaintata din lume“), stia prea bine ca îndrumarea vietii nationale, saltul civilizator erau conditionate de cunoasterea starilor românesti. De „cunoasterea natiunii“, cum scria, în „Ecoul“ (1944), Octavian Neamtu, boala si saracia fiind „dusmanii dinlantru“ (H.H. Stahl). Prin activitatea metodica de cercetare monografica, prin campaniile de notorietate se puneau temeinice baze documentare, pregatind decizii de anvergura, construind viitorul postbelic. Care, se stie, a venit „altfel“…

Semnalam apoi ca echipierii Scolii, ca grup intelectual, au fost activi publicistic si în vremuri de razboi. Tot Zoltán Rostás a avut inspiratia de a cerceta implicarea monografistilor, adunând într-un volum („Rafuiala cu scopurile noastre“, Paideia, 2013) contributiile lor, suspectate de „minorat“, risipite în cotidianul „Ecoul“ (1943-1944). Despuierea colectiei, pretioasa, negresit, pentru ceea ce neobositul cercetator numeste „Istoria sociala a sociologiei românesti“, evidentiaza prezenta discipolilor gustisti în ziarul fondat de Mircea Grigorescu (decembrie 1943), oferindu-ne „o fotografie la minut“. Altfel spus, aducând în atentie opiniile lor de atunci, întelegând, scrie initiatorul culegerii, comanda si „puterea momentului“. Iar stradania de a face accesibil „corpusul integral al scrierilor membrilor Scolii“ merita o calda pretuire, nu îndeajuns laudata, evidentiind diversitatea, complexitatea si unitatea unei Scoli prestigioase. Si a rolului jucat de un mare sociolog român al veacului trecut.

Este apoi îmbucurator ca un grup de tineri cercetatori redescopera, cu pasiune si probitate, trecutul, lepadându-se de pagubosul maniheism postdecembrist si de rizibilul prezenteism. Cu atât mai mult, când apar denaturari (cazul Lagrave), „gustistii“ au datoria sa intervina. Reactia lui Paul Cernat deschide, speram, frontul polemic.

ADRIAN DINU RACHIERU

Sursa:  Cultura