Cuvânt și iubire

Într-un portret „în sepia”, încredinţat revistei Septentrion literar (nr. 1/2013), Arcadie Suceveanu ne reamintea că Grigore Vieru „se bucură de o posteritate vie, spectaculoasă”. Categoric, aşa e. Mai mult, legenda Vieru se înfiripase în timpul vieţii, oferindu-i, pe merit, o aură poetică şi mesianică, înnobilată de „caratele suferinţei”.

Fixat în matca marilor teme, în poeme calde, simple, de care avem mereu nevoie, trecând cuvintele prin „roua suferinţei” şi trecând el însuşi, repetat, Prutul – „apa cu lacăt” – pentru a mai lua „o gură de aer” (cum mărturisea într-un interviu), Grigore Vieru şi-a încheiat zbuciumul terestru. A început destinul postum al celui care a fost „respiraţia Basarabiei” (cf. Eugen Simion) şi care nu a ostenit să cânte, în seducătoare propuneri sinonimice, trăite la temperatura bucuriilor simple, cheltuite fără rest, PATRIA şi MATRIA. Poezia lui, conchidea acelaşi Arcadie Suceveanu, „chiar poate face lumea mai bună”.

Cel care, ca sol al Basarabiei victimizate, murea „în fiecare clipă”, hărţuit, istovit, deziluzionat de vicleniile Istoriei, vulnerat sufleteşte, înfruntând dihonia poate fi numit, fără a greşi, un poet al neamului. Oricum, cel mai popular, foarte iubit, având numeroşi cititori, aflând în limba română un adăpost al fiinţei. Oferind „bijuterii cantabile” (cf. Constantin Cubleşan), Grigore Vieru, cu figura-i plăpândă, iradiind bunătate şi-a crescut cititorii. Fiindcă poezia sa porneşte din propria-i copilărie (cinstind mama, graiul, numele, plaiul) şi poartă, cu sinceritate, durerea înstrăinării, căutându-şi matca (tabuizată). El rămâne, indiscutabil, stegarul celei „mai eminesciene generaţii” (M. Ungheanu), ştiind prea bine că „la Eminescu abia dacă se ajunge”.

Ca „apologet al vieţii” (M. Cimpoi), poetul, ostenind în „ocna cuvintelor”, se vrea o „vioară ce vibrează”. Colocvial, plăpând şi arţăgos, cu o înfăţişare isusiacă, el scria pentru a fi liber (spunea într-un interviu). Universul vierean împacă suferinţa şi bunătatea. Resacralizând lumea, respirând un aer mistic, invocând veşnicia „laptelui matern”, bardul de la Pererita-Hotin a fost fruntaşul şaizecismului basarabean, dezvoltând patetic linia oracular-mesianică (în filiaţia Mateevici-Goga), dar şi cantabilitatea existenţială, coborând smerit – „alb de duminică” – în timpul sacru ori ieşind în arenă, deseori, animat de viguroase pusee pamfletare. Trăită şi împărtăşită, suportând, sub presiunea circumstanţelor, replieri, poezia sa porneşte din copilărie şi se bucură de o imensă popularitate. Cultul mamei (ca nume „zuruit”), laitmotivul casei, pâinea, graiul şi izvorul îi oferă un spaţiu protector. Rostind cuvinte „pentru a lua aer”, poetul – ca „duh al vieţii” – palpează esenţialitatea scoţând „pui de lumină” pe temelia „clasicismului gnomic”.

La Vieru principiul matern umanizează, dobândeşte vibraţii cosmice, devine chiar „substitut al eternităţii” (M. Cimpoi). Poetul, un evlavios, contemplă succesiunea anotimpurilor, culege „roua sufletului”, e bolnav de armonie şi înţelege că veşnicia e „ca laptele mamei”. Iar mama, cu „fierbintea ei respiraţie/roteşte pe cer stelele, luna” (vezi Când sunt eu lângă mama). Aşadar, cosmosul – s-a observat – capătă un nimb matern, mama devine osia lumii. Nu trebuie subestimată „pedagogia” liricii lui Vieru. Romantic într-un secol deromantizat, poetul ne pregăteşte pentru întâlnirea cu poezia. El caută „umbra copilăriei” (de aici, poate, predilecţia diminutivării), vârsta inocenţei, acel „univers fericit” invadat de blândeţe şi blajinătate, alungând anxietăţile. Cum poetul, spuneam, este un „duh al vieţii”, reveria natală, devoţiunea, delicateţea (tânjind replierea) caută obsesiv chipul mamei. Cine ar putea veni în locul Ei? – se întreabă Vieru. O lume maternă, crescând sub acest simbol tutelar stăpâneşte universul liric: „Nu poţi să smulgi din aer / Al mierlei cântec spus / De vorba mamei gura-mi / S-o depărtezi nu poţi. // Nu poţi din ape smulge / Un soare oglindit / De mine chipul mamei / Să îl desparţi nu poţi” (Versuri albe). Poetul ascultă tăcerile din „casa mumei”, „plânsetul humei” (e un accent bacovian aici), iubirea ia chipul mamei; „pierzând pe mama – citim în Caut umbra – mi-a rămas patria”. Deci, sfârşind antologic: „Mamă, / Tu eşti patria mea!” (v. Mamă, tu eşti…).

Ca poet-rapsod, cultivă de fapt un crez clasicist, gnomic, coborând în ontologia arhaică, invitându-ne la obârşii pentru „a prinde” rostirea esenţială a Fiinţei (copilăria, natura, maternitatea, religiozitatea). El toarnă într-o formulă cantabilă fondul creştin, mângâiat de fiorul cosmic. Ingenuitatea (recuperată) ne transportă într-un timp mitic, iar versul, gravid de afectivitate, bolnav de orfism poartă o prospeţime nealterată. Omul Vieru, fragil, blând, cocoţat, totuşi, pe baricade, risipind bunătate a devenit – ca poet mesianic – nu doar o respectată voce publică, ci un simbol basarabean, idolatrizat sau, dimpotrivă, târât în războaie de mahala. În care nu ezita a intra, paradoxal, cu violenţă pamfletară. El rămâne însă un „izvorist” (cum bine s-a spus), decretând „retragerea amniotică” (M. Cimpoi), defilând liric, sub impuls virginal, în Paradisul arhetipurilor. Scriind cu lacrimi şi sporind lumea (cum ar zice Berdiaev) printr-o „demiurgie” resacralizatoare, Vieru evocă nostalgia stării dintâi, redescoperind candoarea şi inocenţa copilăriei, acea „sărăcie fericită” trăită în preajma măicuţei Dochiţa de la Pererita; iar aforismele pot fi citite ca seducătoare poeme concentrate, aparţinând unui ins înţelepţit, pătruns până la ultima fibră a fiinţei de cultura sentimentului (Stanislav Rassalin), invocând neuitarea casei părinteşti şi deplângând „cărarea bătută a gâlcevii” pe care, vai, ne înghesuim. Cel „vândut” fraţilor, devenit – vorba lui Gh. Tomozei – „spionul lui Eminescu” la Bucureşti, află în zicerea aforistică un prilej de a cugeta la rânduiala lumii, încercând să înlăture nedreptăţile ei. Şi ura care nu oboseşte. Invitându-ne, compensator, „prin iarba verde de-acasă / Cu lanţul de rouă la glezne” fără a uita de bătăliile pe care le are de purtat, înfrângându-şi, prin verbul polemic fulgerat, blândeţea şi fragilitatea. Aparent monocordă (judecată lăţită de răuvoitori peste toată opera), lirica sa confirmă „frica de cuvânt” care îl încearcă pe Vieru, indiscutabil, un mare poet. Un poet care – spunea inspirat N. Dabija – este chiar un destin.

Ivit într-o „casă văduvă şi tristă / De la margine de Prut”, cântând „crinii latiniei”, Grigore Vieru a devenit, se ştie, figura tutelară a Basarabiei. Versurile sale, de un teribil impact, riscă chiar anonimizarea, intrând în circuitul folcloric. Ce şi-ar putea dori mai mult un poet? Sunt stihuri antologice, vădind o suferitoare dualitate, cum observa, într-o cronică îndurerată, Gh. Grigurcu: pe de o parte, o poezie cantabilă, duioasă, eliberând melosul reveriei, izvorând dintr-o moralitate arhaică, pe de altă parte, o poezie mesianică, luptătoare, purtând zgomotul luptelor pe care acest „herald al românismului basarabean”, un om fragil, bolnăvicios, cerând ocrotire, le-a purtat cu bărbăţie, în chip de „conducător de oşti”. Incisivul Grig, altminteri un ins cald, „suferind” de cumsecădenie şi modestie, „un om atât de frumos” (Alex Ştefănescu), a fost, aşadar, firav şi puternic, iubit şi urât, stegar şi „terorist”. Dar mai presus de toate este şi rămâne un uriaş poet, noi având obligaţia de a-l descoperi şi preţui măcar în timpul morţii. Expediat sub etichete infamante, de un cinism incredibil, schimbând mefienţa în grosolănie, ignorat ori taxat pentru „opţiunile politice”, „fratele lui Eminescu” a intrat în eternitate (m. 18 ianuarie 2009). Dar vom afla mult mai târziu – avertiza N. Dabija – ce-a însemnat Grigore Vieru pentru noi toţi.

Adrian Dinu Rachieru