Cuvânt și iubire

Cronica literară la volumul de poezie ,,În amurg”, a poetei Emilia Ţuţuianu

Într-o lume cenuşie, balcanică, pestriţă, tristă, egoistă, invidioasă, semiconştientă, cum este lumea literară românească, întâlneşti oameni de o frumuseţe extraordinară, încât ţi se par monumente culturale sau crini înalţi ca nişte plopi proiectaţi pe zare… Oraşul Roman are două asemenea personalităţi de o frumuseţe spirituală care poate să nu te emoţioneze şi să nu te uimească. După ce am citit de mai multe ori cartea domnului Gheorghe A. M. Ciobanu, în care se apleacă asupra mitului Mioriţei, pe care îl investighează cu toate mijlocele dăruite de Domnul fiinţei omeneşti, şi după ce am discutat la telefon cu Domnia sa, am avut şi mai clară în minte imaginea unei personalităţi care te copleşeşte prin dimensiunea sa omenească, prin truda ei de furnică, aplecată decenii de-a rândul asupra culturii pe care o sporeşte cu fiecare zi. Domnia sa face parte din oamenii mari pe care i-am întâlnit în lumea aceasta, prea plină de oameni mici.
A doua personalitate este doamna Emilia Ţuţuianu, bibliotecară în acest oraş, pe care mi-o imaginez ca pe o fiinţă delicată, fragilă, sensibilă. Frumuseţea sufletului ei mă face să cred că este de origină îngerească… Însă, pe cât de delicată şi fragilă, pe atât este de luptătoare, de truditoare, de creatoare, dăruită total culturii. Cetăţenii oraşului Roman ar trebui să fie recunoscători acestor două mari personalităţi culturale (acestea sunt cuvintele care cartelizează foarte bine aceste două personalităţi). Iar marile personalităţi culturale au şi ele, ca toate fiinţele omeneşti, nevoie de căldură, de aprecierile şi de ajutorul semenilor lor!
Să creezi o revistă literară de înaltă ţinută, aşa cum este revista Melidonium, pusă în slujba culturii române, pe care o sporeşte, şi să scoţi cărţi, să descoperi şi să impui personalităţi culturale aşa cum este neobositul nonagenar, domnul Gheorghe A. M. Ciobanu, nu e puţin lucru.
I-am citit de mult timp şi de mai multe ori, a doua carte de poeme intitulată ,,În amurg” (iată un cuvânt cu o muzicalitate sonoră, generator de profunzime, de atmosferă şi de lumină poetică) apărută în anul 2004 la editura Timpul, Iaşi. Nici nu ai crede că au trecut zece ani de la apariţia cărţii, atât de fragede sunt versurile, atât de pură este substanţa care le străbate!
Vrem să semnalăm de la început talentul ţipător şi subţire, profund şi inspirat al domnului Iosif Haidu, graficianul cărţii, ale cărui desene intră într-o rezonanţă semantică şi muzicală desăvârşită cu ideile şi cu atmosfera poemelor. Grafica volumului creşte din poeme, îmbogăţindu-le, trimiţându-ne la sensurile profunde ale poeziei. Sinestezia este totală.
Ştiam că trebuie să recenzez cartea, vedeam că timpul trece, şi totuşi nu mă puteam hotărî să scriu cronica… Simţeam la fiecare lectură că îmi scapă multe lucruri subtile şi nespus de preţioase. Abia la a doua lectură am realizat că dedicaţia cărţii este de fapt un poem, care are rolul unei porţi magice… Pe sub această poartă intrăm în universul poetic al cărţii, care este o întoarcere în copilărie, o căutare, dar este şi un rai în care amurgul este veşnic :

,,Dedic această carte bunicilor mei:
Ioana şi Ion Mureş
cei care mi-au transformat
copilăria într-un vis etern”

Poemele doamnei Emilia Ţuţuianu, delicate şi gingaşe, sunt imnurile, lamentaţiile, uimirile, interogaţiile sufletului îngerului care se întoarce acasă, în copilărie , unde o aşteaptă casa bunicilor ei, dar şi Acasă, la Domnul. Căci ce este viaţa omului decât o întoarcere acasă, în lumea din care am venit, la Domnul? Întoarcerea este în acelaşi timp o încercare la care este supus spiritul, de aceea viaţa omului, destinul pe care-l parcurgem, este în acelaşi timp şi un Labirint. Acesta este titlul primului poem, sau al celui de al doilea poem, dacă socotim dedicaţia un poem-poartă. Un poem fantă, cum ar zice Nichita Stănescu. Iar cum primul vers al acestui Poem („Labirintul”) începe aşa, „La început, în fiinţa-mi de lut”. Aşadar suntem la început, este vorba despre începutul mitic, în care se petrece geneza, când după geneză începe urcuşul chiuitor al Omului prin istorie, vai, care este de fapt întoarcerea acasă.
Mai târziu am realizat că poezia doamnei Emilia Ţuţuianu îmi cere mie o lectură mai profundă, care să decripteze sensurile adânci ale poemului, de aici nevoia de a relua încă o dată lectura versurilor. Poeţii talentaţi, cei dăruiţi de Domnul cu har, scriu mai puţin cu mintea şi mai mult cu inima, cu subconştientul… Poezia Emiliei Ţuţuianu vine din zonele profunde ale fiinţei, străbătând mai târziu zonele luminate ale conştiinţei pe care le irizează ca pe nişte vitralii.
Prima strofă este iluminată din nivelul profund de cuvintele care devin, prin încărcătura lor semantico-poetică , noţiuni, concepte poetice:

,,La început, în fiinţa-mi de lut
s-a pitit tainic iubirea…
Şi-n rădăcinile adânci ale ei,
viaţa a luat forma aripilor albe”.

Nu întâmplător, d-l profesor Tudor Ghideanu găseşte o apropiere între poezia Emiliei şi subtilul poet care este Dan Laurenţiu, un mare poet, venit şi el din Moldova. În al doilea nivel semantic noţiunile, ,,fiinţa-mi de lut”, ,,iubirea” , ,,rădăcinile adânci”, ,,aripile albe”, comunicând între ele, ne revelează înălţarea spiritului din sinele său, din profunzimea fiinţei, prin iubire, în nivelul celest, pe care ni-l sugerează cuvintele ,,aripile albe”, ale îngerului.
Strofa a doua a poemului trebuie interpretată şi ea privind din nivelul profund al poeziei, înspre lumină:

,,Timpul, fără a-şi schimba măsura,
Ghemul Ariadnei l-a desfăcut,
încet, de la sine…
Şi din Cunoaştere, a izvorât,
lumina înţelepciunii,
Din Adevăr s-a zămislit
lumina dragostei,
Contopindu-se cu materia,
Şi atunci a izbucnit
flacăra sufetului” (poemul „Labirintul”)

Avem descrisă aici geneza sufletului (care ne duce cu gândul la geneza pământului, din Geneză în Biblie). Evoluţia sufletului îl va duce mai târziu la Cetatea Lumii, care trebuie să fie cetatea Domnului. Evoluţia spirituală se face prin prefaceri şi prin încercări pe care sufletul le trece cu bine, depăşindu-se mereu pe sine…

,,De secera lumii am atârnat,
Ispita „capitulării laşe”…
Şi-n inima mică, ca un fruct,
Am adunat izvoare de cristale
Ce au săpat adânc în suflet,
Cetatea Luminii” („Labirintul”)

Dacă Emilia Ţuţuianu ar fi avut norocul să se nască la începutul deceniului patru al secolului trecut şi ar fi debutat după anul 1960, o dată cu generaţia 60, cea mai valoroasă generaţie de scriitori după cea interbelică a lui Mircea Eliade, Blaga etc., astăzi ea ar avea prestigiul şi opera Anei Blandiana. Venind în literatură mai târziu, trăind şi în provincie (pentru un scriitor handicapul provinciei poate fi imens. Pentru că, de nu ai norocul să te descopere şi să te cultive cineva – or noi asta facem în această cronică – rişti să rămâi un poet printre mulţi alţii. În România poţi tu să fii Dostoievski, dar datorită invidiei, axiofagiei, n-ai nici o şansă să fii descoperit la adevărata ta profunzime).
Un poem de mare valoare este poemul de mare dimensiune ,,Joc”, pe care Nichita Stănescu ar fi fost fericit să-l fi scris el. Aparent epic, poemul este de fapt o Elegie profundă, abstractă şi superbă, despre mersul ludic al fiinţei prin lume şi viaţă, în drumul ei către un nivel superior, jucându-se cu pietrele ,,albe şi negre, maro cenuşii, /Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate, sfere, / Venind de departe,vorbind de alte ere”.
Poemul acesta, foarte subtil şi foarte abstract (de aceea spuneam că ni-l aminteşte pe Nichita Stănescu, cel din Elegii) este unul dintre cele mai profunde şi frumoase poeme scrise în ultimele decenii. În esenţă vedem aici, radiografiată cu ochii minţii, devenirea fiinţei, a spiritului prin ere, jucându-se cu pietrele care simbolizează veşnicia, ce vin de la începutul lumii, din alte era. Zâmbind ne aducem aminte de romanul ,,Jocul cu mărgele de sticlă”, al lui Herman Hesse. În esenţă, poeta atacă aici în modul cel mai subtil una din marile şi gravele teme ale poeziei universale.

,,Priveam la droaia de copii care cântau voios, săreau
Şi pietricelele zvârlite departe, pe mal adunau
Erau zeci, sute şi mii
şi albe şi negre, maro, cenuşii,
Dreptunghiuri, triunghiuri, pătrate şi sfere
Venind de departe, vorbind de alte ere”
……………………..
***
,,Pioasă, genunchii i-am pus pe pământ
Şi ochii şi faţa şi gura-mi rosteau în cuvânt
„Ce amarnică-i truda !”
Dar, iar am plecat pe malul apei înspumat
Pietricele s-adun : albe şi negre, maro cenuşii
Să le dau strălucire, să le fac roşii-aurii”

Este vizibilă formaţia filozofică a poetei (a absolvit Facultatea de Filozofie, secţia Psihologie, din Iaşi) ca şi lecturile profunde din marii poeţi pentru că multe din poeziile ei sunt Concepte care aparţin domeniului psihologiei, filozofiei: „Mărimea timpului”, „Nelinişte”, „Nostalgie”, „Viaţa şi Moartea”, ”Iluzie”, „Păcatul Evei”, „Destin”. Această ultimă poezie este de o frumuseţe care te impresionează :

„Păşesc, privind tot înainte,
Prin frunzele ce cad foşnind
Crâmpei de vise ostenite,
Tresar sub pasu-mi obosit,

Zadarnic ochii mei mai cată,
Prin vechiul Aladin ochean –
O rază limpede, curată,
Pe care-o vreau…dar n-o mai am !

Stingher tu treci pe lângă mine,
Şi ierni aduci şi vânturi reci…
Oh ! te cunosc atât de bine,
Destin al meu, la cine pleci” („Destin”, pag 30)

,,Păşesc privind tot înainte”, acelaşi mers al sufletului bolnav de dragoste care este de fapt întoarcerea acasă şi urcuş în lumea din care am venit… Întoarcerea acasă este grea, dureroasă, plină de căutări, de întoarceri, de rătăciri, de regăsiri:

,,Mai vine o noapte –
şi afară plouă,
Des şi mărunt,
Din empireul de plumb,

Nesfârşită singurătate
mereu ne-ntâlnim,
În noaptea cenuşie,
mereu ne iubim,

Cutreier în noapte,
pe drumuri pierdute,
Stropi blânzi s-adună, în şoapte
cu vise şi doruri tăcute.” (poemul „Noaptea”, pag 43)

Prin întoarcerea în copilărie, prin retrăirea acelei perioade care seamănă atât de mult cu raiul, prin închinarea în faţa celor care ne-au adus pe lume, prin sentimentul de pioşenie, prin sfinţire şi prin imnuirea a tot ce a fost, ne pregătim de marea Înălţare spirituală:

„Pereţii casei bunicilor
Sunt prăfuiţi de dureri,
Pereţii casei bunicilor
Sunt văruiţi cu lacrimi…
Dar icoanele de pe pereţi ei
Ne vorbesc de IUBIRE ” („Casa bunicilor”, pag 52)

Ultimele poeme sunt dedicate bunicilor, al căror portret, trasat cu o peniţă subţire, învăluit în acuarelele toamnei şi amurgului, te impresionează până la lacrimi, readucându-te în copilărie şi făcându-te să-i revezi pe bunicii tăi. Retrăim împreună cu poeta amintirile anilor frumoşi ai copilăriei, chipurile bunicilor şi ale părinţilor.
Ultima parte a volumului de poezie al Emiliei este scris sub formă de poeme în proză. Noi aşa le percepem, deşi poeta a intenţionat să scrie Povestiri. Ele se numesc, „Acasă”, ,,Măicuţa”, „Agapia”. Câtă lumină primăvăratică şi delicateţe, câtă dragoste, câtă puritate, câtă melancolie, câtă slavă, în descrierile şi evocările în care o vedem pe fetiţa care a fost, întorcându-se la casa bunicilor, la Agapia. Eul poetic a ajuns acasă în raiul copilăriei!
Lectura cărţii este impresionantă, te răscoleşte. În bunătatea lui, Domnul mi-a scos în cale încă un poet profund, sensibil, complex, creator al unui univers bogat, plin de istorie, de dragoste, de credinţă.
Acum după ce am scris această cronică literară o să mă întorc să mai recitesc încă o dată volumul. O carte plină de frumuseţi, de meditaţie, de muzică divină, de melancolie şi de amurg… cinste cui te-a scris.

Ştefan Dumitrescu, membru al Uniunii Scriitorilor