Cuvânt și iubire

,,Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare”

Născut în anul 1929 (10 mai) în oraşul de pe malul Dunării, Ismail, din România Mare, Boris David (Daris Basarab, pseudonim literar) este invitatul meu în a ne destăinui fapte, întâmplări, realizări, dintr-o interesantă şi exemplară viaţă de om. În anul 1941, aflându-se sub ocupaţie sovietică, familia sa scapă dintr-o coloană de deportaţi şi ia drumul pribegiei: Boris avea 12 ani. Un lung şi istovitor periplu prin oraşe din România: Călăraşi, Râmnicu Sărat, Beiuş, se încheie în Cetatea Episcopală a oraşului de pe Crişul Repede, unde, sub protecţia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Urmează studiile la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea, apoi Universitatea Politehnică din Timişoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. A lucrat la Compania Naţională a Uraniului ca inginer chimist începând cu anul 1954; în instituţie s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare şi radioactive, realizând o serie de invenţii şi inovaţii (împreună cu un colectiv de cercetători) şi numeroase lucrări de specialitate, comunicări ştiinţifice. A lucrat ca inginer chimist în prospecţiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) şi Mozambic (1977-1978). În paralel, a continuat visul din adolescenţă, scriind poezie şi proză, publicând sub pseudonimul Daris Basarab. Ca editor, am avut privilegiul să îi cunosc scrierile, care m-au ajutat să înţeleg că viaţa, pentru domnia sa, nu se măsoară în ani ci în lecţii însuşite şi misiuni îndeplinite. Iubitorii de carte l-au cunoscut foarte bine în diaspora, iar mai apoi s-a remarcat ,,şovăielnic” şi în România, cu deosebire în paginile revistei Melidonium. Timiditate? Nu, nu cred! Mai degrabă o prudenţă în a ne împărtăşi sentimente şi gânduri, care, aşa cum îmi spunea odată, s-au constituit într-un piedestal pe care a gravat adânc: ,,lucru sfânt!”
Între un scriitor şi poporul său există o legătură indisolubilă, o întrepătrundere; aş spune chiar că există o osmoză, pe care scriitorul o transpune în scrierile sale. Autor al volumelor: Povod, Ed. Semne, Bucureşti, 2004; Ecvestra, Ed. Conphys, Bucureşti, 2007; Dor de ducă, Ed. Muşatinia 2014, (autobiografic); Rugul creaţiei – Nicolae Otto Kruch, Ed. Muşatinia, 2014, (dedicat sculptorului Nicolae Otto Kruch); Postume vii, Ed. Muşatinia, 2014, (volum de versuri, un omagiu adus poetei Mariana Gurza), îi confirmă talentul scriitoricesc.
Încerc să pătrund în universul lui Boris David printr-un dialog de cunoaştere şi evaluare a unui drum parcurs într-o viaţă de om.

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, spune-mi te rog de unde această dragoste pentru cuvântul scris?

Boris David: Adolescent fiind, elev la Emanuil Gojdu în Oradea, în încercarea mea de a dărâma cumva zidul invizibil, dar real, pe care l-am întâlnit în privirile şi atitudinile colegilor, care mă defineau ca ,,basarabeanul”, m-am aruncat, cu capul puţin plecat, în tot felul de activităţi. Sport de toate felurile, de la atletism, la înot sau baschet, la cercurile de băieţi şi fete bine conturate în viaţa jocurilor organizate de părinţii fetelor, la turnee de şah, la excursii prin Apuseni, din toate câte puţin, ca în cântecul lui Julio Eglesias ,,Soy un trujan, soy un señor”. Am reuşit a fi acceptat ca ,,băiat de comitet”. Împins de fratele meu mai mare, am prins gust şi pentru muzica simfonică, participând la concertele organizate la Catedrala Romano – Catolică. Prima întâlnire a fost cu Simfonia a 8-a, Neterminata lui Schubert. Am cântat în corul operetei ,,Pericola” de Offenbach. Se contura în mine un fel de bas-bariton. Într-o zi m-am pomenit luat pe după umăr de noul coleg venit de la Arad, Titus Popovici. Locuiam pe aceeaşi stradă, a Castanilor, o adevărată alee. Am plecat acasă împreună, vorbea mult, am aflat că scrie, m-a invitat la el. Avea o cameră la mansardă, văruită impecabil, având pe pereţi citate şi panseuri personale, scrise într-o dezordine lucie, cu cărbune. Mi-a spus să nu mă sperii, că dacă mă bântuie vreo idee, o va mâzgăli pe loc. L-a întrebarea dacă scriu, am dat din cap a negaţie, mi-a propus să-mi citească ceva proaspăt, am acceptat şi m-am făcut comod într-un fel de fotoliu uşor incomod. Citea lent, nu mai era precipitat, trăgea cu ochiul spre mine, zâmbind uneori. O poveste inspirată din viaţa de la palatul regal de la Săvârşin. Aşa am aflat, cam pe nepusă masă, pentru acele vremuri, că era ,,regalist”. Mi-a plăcut povestirea, mi-a plăcut forma de exprimare cursivă. La acea vreme citeam tot ce-mi cădea în mână şi visam să scriu poezii. Au urmat alte vizite, am înţeles că mă prefera în locul celor cu care se ,,înhăitase”, vorba lui, într-un Cenaclu Literar, printre care se număra şi viitorul scriitor Mircea Zaciu.

Emilia Ţuţuianu: Posibil să fi descoperit în tine un discret şi bun ascultător…?

Boris David: Da, ştiam să ascult şi cu timpul, nu numai că l-am admirat, pur şi simplu l-am adulat. Îl consideram genial, judecând după cum se descurca, de la limbi străine, la matematică. Un erudit în adevăratul sens al cuvântului, lucru neobişnuit pentru un adolescent. Am început să scriu şi eu versuri, pentru mine, doar pentru mine, dar nici nu mi-a trecut prin cap că aş putea să i le arăt. Nici n-aş fi putut s-o fac, deoarece, mereu nemulţumit, rupeam tot ce scriam. O încurajare, totuşi, am primit, de la un prieten de la atletism, Mircea Popescu, mare amator de lectură, cu o bibliotecă formidabilă, a unchiului său, căruia, nici acum nu ştiu de ce, i-am citit o ,,mărturisire” amoroasă. A fost singurul care a aflat de preocupările mele literare în faşă şi singurul care m-a încurajat.

Emilia Ţuţuianu: După terminarea liceului ce a urmat?

Boris David: Titus a plecat la Litere, eu, urmând pragmatismul vremurilor şi împins de sărăcie, am ajuns la Politehnică. Am continuat să scriu pentru mine, şi, mai ales să rup.
Da, Emilia dragă, Titus, fără să bănuiască, m-a împins spre această ,,dragoste pentru cuvântul scris”. Poate că, în subconştient a fost şi marea dragoste pentru poezie a mamei mele, îndrăgostită de Puşchin şi Lermontov, din care îmi recita ţinându-mă strâns în braţe, uitând cât de puţin înţelegeam eu în limba rusă. Muzica versurilor şi căldura vocii mi-au rămas în suflet.

Emilia Ţuţuianu: Ai amintit despre mama ta… te rog să ne povesteşti despre locul tău de obârşie şi copilăria ta la malul Dunării, dintr-o ţară care odinioară se chema România Mare…Cum a fost copilăria ta ?

Boris David: În sufletul meu, Ţara mea a rămas tot România Mare, iar oraşul natal, Ismail, vechiul sat dunărean Smil, transformat pe la 1595 de către armatele turceşti în Cetatea Ismail, aşezat pe malul Dunării, pe Braţul Chilia, face parte din acea parte a Sudului Basarabiei, atât de râvnită de domnitorii Basarabi, de turci, de ruşi, pentru drumul deschis spre mare de măreţul fluviu. Dar Delta, monument al naturii, atracţie ce nu poate fi descrisă în cuvinte ?! Prin 1929, Ismail era deja un port important în drumul spre mare, cu o populaţie de cca. 30.000 de suflete, din care românii reprezentau cam 30%, alături de o structură etnică eterogenă: ruşi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani – într-o armonie etnică greu de înţeles astăzi. Aşa ceva n-am mai întâlnit decât în Banat, după refugiu. Când vine vorba de amintiri din copilărie, împart spectrul larg al aducerilor aminte în două, de la sublim la infernal. Anul 1940, prin ultimatumul dat de Uniunea Sovietică, a pus capăt, într-un mod brutal, copilăriei mele fericite. Da, copilăria mea a încetat la 11 ani. O familie mare, cu patru copii, a oferit mezinului, Prâslea pentru tata, Bob pentru ceilalţi, răsfăţul fără margini. Până şi Ludmila, cu patru ani mai mare, răsfăţata tatii – mă enerva cum se tot căţăra în braţele lui – mi-a cedat locul râvnit, transformându-mă într-un fel de păpuşă. Rezultatul nu putea fi altul. Din cuminte şi timid, am devenit cam încăpăţânat. Cuminte, necuminte, am reuşit, totuşi, să ajung şi pe malul Dunării, pe plaja de sub râpa mănăstirii, şi cum-necum, să învăţ să înot. Mă mai ajuta şi idolul meu George, de-o seamă cu Ludmila, pe care îl admir şi-l iubesc şi azi, la cei 89 de ani ai lui. Totul era frumos, chit că era joaca din curte cu verişoara Varvara care mă învăţa doar prostii, ce să-i faci ?!, apanajul veşnicului feminin, sau cu cel mai iubit dintre câini, Corb, un ciobănesc superb, pe care-l călăream, când spre spaima vecinilor, mai scăpam şi pe stradă, în urmărirea pisicilor. Nu eram un curajos, dar Corb mă învăţa să fiu.
Petrecerile părinţilor, organizate de marile sărbători împreună cu alte două familii, care durau câte două-trei zile, pe rând la fiecare, când împreună cu Ludmila aşteptam cu nerăbdare plecarea musafirilor pentru a putea sorbi cu nesaţ restul de băutură lăsată cu neglijenţă prin pahare, sau plecările cu lotcile pe Dunăre, dincolo, la Plaur, sau şi mai bine, la Periprava, iar de acolo, pe canale, spre rezervaţiile celor două Merheiuri, Mic şi Mare, Paradis al păsărilor. Cel mai mult mă fascinau pelicanii, pentru anvergura aripilor, în căutarea cărora, şi peste mulţi ani, plecam cu ai mei, sau singur, pentru plăcerea de a dormi în cort şi a mânca la lipoveni.

Emilia Ţuţuianu: Fantezie, inventivitate şi poftă de libertate… dar cam singur-singurel… aşa au fost toate vacanţele?!

Boris David: Da, singur! ,,Ai mei” adică Doamnele mele, Marga şi Criş, nu agreau nici ţânţarii, nici lipsa unei camere de baie. Ori, Delta la hotel, e ca o masă la lipoveni, fără uhaua făcută din apa Dunării. Ce greu este să spui ceva despre copilărie şi să nu cuprinzi totul! În vacanţă mergeam şi la ţară, la bunicul, Nea Ştefan Nemţeanul, la Sărăria, emigraţi din Moldova din dreapta Prutului, la promisiunile ţarului Alexandru I. Stră-străbunicul meu a fost popă la Piatra, oraş pe care l-am vizitat doar o dată. Mi-a plăcut şi mi-a rămas în suflet. Poate, cine ştie?!.. ne vom întâlni într-o zi acolo, dacă or mai fi zile… Răsfăţul de la Ismail era ceva minor. Îmi amintesc cu multă căldură în suflet de bunica, de colţunaşii făcuţi cu atâta pricepere de mâinile ei… de nopţile când mă întorceam cu harabaua de la cosit, cu hăţurile în mână, bunicul cu ai săi cai cumpăraţi pe sprânceană de la nemţii de la Șaba, unchii şi mătuşile mele lăudându-se cu ,,ruda de la oraş”, cu verişoarele şi verii mei ,,de la ţară”, gata să-mi intre în voie, de zilele petrecute pe malul mării la Tuzla, cu nu mai ştiu ce…
Da, am avut o copilărie de basm, cum am mai spus. Cum puteam bănui eu ce avea să vie?! Apariţia ,,din senin” a trupelor sovietice fluturând într-o mână puştile, iar în cealaltă flori, ostaşi cu chipuri de om şi nu de draci, cum ne aşteptam noi copiii să vedem, la felul cum gândim astăzi, a fost o Hiroşima a Basarabiei, dar cu o explozie ,,retard”, ca să folosesc o expresie farmaceutică.
De aici a început infernul copilăriei mele pe care l-am descris cu durere în suflet în primul meu roman Povod. Sunt momente pe care şi azi mă feresc să le relatez – coloana deportării din care am scăpat împreună cu părinţii şi cu Ludmi printr-o minune. Ne-a mitraliat aviaţia română semănând moartea şi împrăştiindu-i pe calmucii călare care ne încadrau. O regretabilă confuzie. Basarabeni nevinovaţi au murit de mâna fraţilor lor români. Noi am scăpat…

Emilia Ţuţuianu: Ce amintiri păstrezi în memorie la momentul plecării din Basarabia natală?

Boris David: Teamă, într-o atmosferă de haos. Sintagma ,,Pohod na Sibir” era pe buzele tuturor. Administraţia românească nu a luat nici un fel de măsuri pentru evacuarea populaţiei. Au plecat ,,organizat” doar vârfurile. Panica a cuprins satele printre ţăranii înstăriţi. În oraş, intelectualii, în special profesorii şi preoţii, ca şi foştii ofiţeri albi scăpaţi de urgia revoluţiei bolşevice, s-au adunat în faţa Soborului, al cărui clopot cunoscut ca ,,Bolişoi”, pe care îl auzeau şi cei din Tulcea, a început să sune fără oprire. Erau şi naivi care sperau că ,,trădarea celor de la Bucureşti” va fi ,,reparată” de Germania, că înţelegerea dintre Hitler şi Stalin era de fapt un simulacru, parte din strategia politicii germane. Singura cale de plecare era Dunărea. Situaţia din port nu promitea mare lucru. Cursa vaporului cu zbaturi, ,,România Mare”, nu putea asigura îmbarcarea decât a unui mic număr de pasageri, trăgând după ei bagaje multe, greu de manipulat. Și toate acestea de Sfintele Sărbători ale Paştelui, din aprilie 1944, tata era pe front, fratele pe front, singurul bărbat, George ! Mama, Ludmi şi eu, cu o valiză cu ceva haine şi un sac plin cu cozonaci. O idee salvatoare a lui George şi cu toate riscurile asumate, ne-am îmbarcat pe vapor pentru direcţia contrară, spre Chilia, în întâmpinarea ruşilor! A mers! Ne-am întors cu aceeaşi cursă, fără să mai coborâm şi am continuat drumul spre Tulcea. În ultima telegramă de la tata, eram avizaţi că se retrage cu unitatea militară la Călăraşi. Apoi cu trenul până la Feteşti, important nod de cale ferată, cu vagoanele împinse pe o linie moartă de aşteptare şi un bombardament ca în filme. Aviaţia americană a smuls şinele de cale ferată, le-a încovoiat şi înălţat spre cer, a distrus vagoane şi a împrăştiat morţii. Totul s-a liniştit, dar nu şi sufletele noastre înspăimântate. Mama ne mângâia şi ne îndemna să ne rugăm împreună. Era călită din zilele revoluţiei bolşevice când a înfruntat teama şi disperarea pe străzile Odessei. Culmea ironiei, dacă ironie aş putea s-o numesc, tata era şi el în gara din Feteşti, în vagoane, ca şi noi, în drum spre Călăraşi, unde ne-am regăsit răvăşiţi. La cei 15 ani, am simţit că mă despărţisem pentru totdeauna de copilărie, de oraşul meu iubit, de râpa de sub mănăstire. Din păcate s-a adeverit…

Emilia Ţuţuianu: Din condeiul publicistic al tribunului Basarabiei româneşti, Vasile Ţepordei, am cunoscut şi am simţit cum bate inima pământului, am cunoscut sufletul, nevoile, durerea şi frumuseţea locurilor şi a oamenilor. În volumul Dor de ducă (n.n. Editura Muşatinia, 2014) ai scris că ,,o singură dorinţă” ai înecat-o în suspine, aceea de a hoinări prin Basarabia şi că ar fi fost prea dureros să afirmi că ai hoinărit prin Ucraina sau Republica Moldova. Ce ne poţi spune despre anii tinereţii şi sosirea în România, despre studiile liceale la un liceu cu tradiţie din Oradea…

Boris David: În cartea mea de identitate scrie negru pe alb, la locul de naştere, Ucraina, Ismail. Ostentativ, când am de completat datele personale, eu trec Ismail, Basarabia. Nu pot altfel. M-am născut în 1929, în România, în România Mare! N-am fost, încă, admonestat, cu toate că se spune că încalc legea… Pentru mine, Republica Moldova, Ucraina, sunt făcăturile diabolice ale lui Stalin prin care a urmărit să şteargă raptul comis. Şi felul în care a împărţit Basarabia şi Bucovina între Moldova şi Ucraina, dând Ucrainei sudul Basarabiei cu Gurile Dunării şi Nordul Bucovinei, iar Moldovei Transnistria care nu a aparţinut niciodată României, Moldovei sau Basarabiei. Avem români acolo, ca şi în alte părţi ale lumii, dar nu şi drepturi teritoriale. În schimb complicaţii peste complicaţii.
Dar să revin la întrebare. După refugiu, căutând un loc mai liniştit, mai sigur, pentru statutul nostru de fugari din Uniunea Sovietică, am încercat la Călăraşi, la Râmnicu Sărat, unde am făcut un an la Liceul Regele Ferdinand, la Beiuş şi în final la Oradea. Pe tot parcursul am fost urmăriţi şi ademeniţi de comisii mixte de ,,repatriere”, formate din ,,civili” sovietici şi ,,civilii” români. Ideea naivă de a ajunge cât mai departe de graniţa cu Basarabia, ne-a salvat într-un fel nesperat. Episcopul ortodox Nicolae l-a încadrat pe tatăl meu în funcţia de Şef al Serviciului Arhive, funcţie pe care a deţinut-o şi la Ismail în cadrul Episcopiei Ismailului şi Cetăţii Albe. Ceea ce a făcut însă peste aşteptări episcopul Nicolae, a fost un gest de curaj, de sfinţenie sufletească, dându-ne o locuinţă chiar în Palatul Episcopal, o adevărată cetate în plin centrul oraşului. S-a întâmplat în 1945 când, Nicolae Popoviciu se mai bucura de oarecare respect din partea autorităţilor locale. Cu timpul lucrurile s-au mai limpezit puţin, pentru noi vreau să spun, dar nu şi pentru cel care ne salvase. L-au urmărit, l-au destituit, l-au arestat, l-au trimis la o mănăstire. Vremurile erau grele pentru refugiaţi ca noi, sufeream, la început, de sărăcia care ne apăsa, mereu cu gândul la vremurile bune de acasă; am mai dat ceva meditaţii unui copil la matematică şi română ca să-mi pot cumpăra un pantalon, o bluză; încet, încet, am scăpat de complexe, am pătruns în cercuri de băieţi şi fete, mi-am făcut mulţi prieteni şi prietene, eram acceptat în familiile ,,bune”, dansam bine, înalt cu plete, atât cât mă lăsau la liceu… şi câte şi mai câte…
Visam să devin scriitor, poet liric, cum îmi spuneam, să merg la Litere, mă îndrăgosteam uşor dar şi mă retrăgeam repede, mânat cumva de preocuparea de a avea ,,material” de inspiraţie. Nu zâmbi, aşa gândeam atunci…

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, candoarea şi optimismul te caracterizează şi acum… când ai acceptat ,,înfrângerea”, când ai renunţat să mergi la Litere?

Boris David: Privind puţin înapoi, încerc un regret faţă de meteahna nemulţumitului de sine însuşi, care mă împingea la distrugerea ,,operei mele literare”. Mi-amintesc de multe frânturi din poeziile mele lirice, pe sărite cumva şi trebuie să recunosc că m-am mai plagiat din când în când, prelucrând în scris teme vechi în posturi noi. Nu, nu m-am dus la Litere. Pragmatismul la modă în acele vremuri, m-a împins la Politehnică, la Chimie Industrială. Făcusem parte din Cercul ştiinţific de Fizică şi Chimie, organizat de fantasticul profesor Oşorhan, inginer de profesie, dar întors de pe front cu niscai probleme de sănătate. Din cercul lui ne-am dus opt elevi şi am intrat toţi, plus o fată de la Liceul Oltea Doamna, despre care s-ar putea să mai aduc vorba, cu voia ta…

Emilia Ţuţuianu: Prin anii 1918-1920, Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeţi. Pe fundalul socio-politic de atunci s-au făcut mari eforturi pentru ca lucrurile să-şi schimbe atât sensul cât şi mersul. Cărturari, preoţi, puţinii intelectuali care existau încercau să schimbe ceva în viaţa societăţii care mergea de-a-ndoaselea. Dacă ar trebui să fac o comparaţie aş spune că Dostoievski, în romanul Idiotul, surprinde excepţional prototipul omului din acea perioadă, mă refer la descrierea prinţului Mîşkin. Ca să supravieţuieşti trebuia să fii fals, mincinos şi făţarnic. Mă gândeam, citind cărţile tale, că opţiunea ta de a studia într-un domeniu tehnic te-a salvat de neajunsurile societăţii în care te aflai. Ai urmat studii universitare de chimie. Ce te-a determinat să alegi acest domeniu şi cât de greu a fost să ajungi acolo unde ţi-ai propus, dat fiind faptul că refugiaţii basarabeni aveau un statut mai…special?

Boris David: Faptul că între anii 1918 şi 1920, statisticile arătau că ,,Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeţi” rămâne de răscolit şi interpretat puţin prin arhivele vremii. Întotdeauna, ca de altfel şi azi, statisticile au răspuns unor comenzi care ţinteau şi o fac şi în prezent, unor interese politice de moment. Ştim bine că nici în ,,viaţa la ţară” din celelalte provincii româneşti ale Vechiului Regat, situaţia nu era roză. Dar, să nu uităm că în scrierile unui Nistor, sau Iorga, nu găsim un asemenea mod de abordare, ei fiind şi oameni de ştiinţă, şi oameni politici. Imediat după Revoluţia din Octombrie, Basarabia a fost locul de refugiu al celor scăpaţi de urgia revoluţionarilor, profesori, preoţi, ofiţeri albi. Alături de preoţii români ai locului, prin Episcopiile reactivate, prin existenţa unui învăţământ teologic de înaltă clasă la Chişinău, cu toţii au format o adevărată frăţie luptând pentru o viaţă liberă, liberă de teama bolşevismului acaparator, bun urmaş al imperialismului ţarist. Politica de denigrare a Basarabiei şi a basarabenilor nu s-a referit doar la perioada amintită, aminte-mi aduc de lucrarea lui Geo Bogza, Basarabia ţară de pământ, publicată în 1939, dar bazată pe observaţiile făcute în 1934, bine rumegate. Caracterul denigrator, ieftin aş spune, m-a făcut să reacţionez, dând o replică, târzie, tristă, pe care am întitulat-o ,,Basarabie, ţară râvnită, ţară sfârtecată”. Mi-am amintit deunăzi de acea revoltă a mea şi fără să vreau m-am oprit la zilele noastre, la Carmen Avram. Prin ,,documentarele” televizate se străduie să prezinte doar ,,răul cel mai rău” de la noi de acasă, lansate cu mândrie pe piaţa filmului apusean, care apreciază asemenea ,,informaţii preţioase”, răsplătindu-le cu premii, sau măcar nominalizări. Pentru mine ,,scopul personal scuză mijloacele”, nu diferă mult. Alte vremuri, aceeaşi atitudine discutabilă, ca şi în Parlamentul European unde, unii europarlamentari români, denigrează ţara care i-a trimis, pe şleau.
Dar să revin la Mîşkin, la principiile lui de viaţă. Da, s-au aplicat pe scară largă în perioada noastră comunistă. Să fii fals, mincinos, făţarnic, faţă de sistem, faţă de crezul tău, faţă chiar şi de prieteni. Au fost destui care au făcut artă din asta. Şi eu am fost victima a doi-trei ,,prieteni” şi, vreau să spun, dezamăgirea este dureroasă. Cel mai flagrant a fost modelul pe care l-am folosit în Povod pentru a-l contura pe doctoral Mircev. Şi la noi s-au spălat creiere, şi chiar sub nasul meu, la Ştei, fost Petru Groza… Totul e să afli la timp!

Emilia Ţuţuianu: Totul e văzut de cel care-i totul…

Boris David: Da, dragă prietenă, opţiunea de a lăsa baltă visul meu de literat a fost dictată de pragmatism, de mizeria economică în care mă scăldam. Se cereau ingineri, se construiau fabrici, se încuraja cercetarea tehnologică şi tehnică. Mi-a plăcut la facultate unde m-am aplecat cu precădere spre aparate şi instalaţii, spre electrochimie. Orele de laborator m-au atras, în detrimentul unor discipline care implicau toceală. M-am ferit de chimia organică şi am ales ,,tehnologia anorganică” în care mi-am pus sufletul. M-am înţeles bine cu academicianul Drăgulescu, cu Vasile Cocheci de la Tehnologia Anorganică şi cu Facsko de la Electrochimie.
N-aveam timp chiar de toate fiind prins de ,,vraja” întâlnită chiar la intrarea la facultate.

Emilia Ţuţuianu: Legile iubirii au puterea să rupă nu numai pe cele ale prietenii dar şi pe cele divine… Aşa ai cunoscut-o pe soţia ta?

Boris David: Într-un moment în care numai la noi cunoştinţe nu mă gândeam… Aşa cum spuneam, în toamna lui 1949 mi-am încercat norocul la Politehnica Timişoara. Tot de la Oradea, de la Liceul Oltea Doamna, ne-a însoţit şi Margareta-Ana Kruch. Într-un părculeţ oarecare, împreună cu nedespărţitul meu prieten Orest şi alţi câţiva din gaşca lui Oşorhan, eminent profesor de chimie şi fizică, inginer chimist la bază, care ne considera ,,băieţii lui”, ne amuzam, destul de gălăgios, ca să mai ascundem din emoţiile care ne stăpâneau. Pe o bancă singuratică, retrasă vreau să spun, colega noastră de la Oltea răsfoia de zor un caiet cu notiţe. Cum stătea cu nasul în caiet, nu i-am putut desluşi chipul şi ca atare nu am zăbovit cu privirea. La un moment dat s-a rezemat de speteaza băncii şi a rămas cu privirea aţintită spre cer. Am rămas cam blocat şi fără a muta privirea, l-am întrebat pe Orest… ,,Ce zici frate ? Cine e ?!”…,,Asta-i bună! Eşti prieten cu frate-său şi mă întrebi cine e… e sora lui Niki Kruch…Te sfătuiesc s-o uiţi înainte de a o cunoaşte… Element model, încuiată, tocilară, se scaldă în note de zece…Tu n-o cunoşti dar ea te cunoaşte cu siguranţă… Las-o… în plata Domnului, priceput?!”

Emilia Ţuţuianu: Se pare că nu ai ţinut cont de sfaturile prietenilor? Ce te-a determinat totuşi să o cunoşti pe Margareta?

Boris David: Ei, s-a întâmplat să nu pricep şi la prima ocazie am abordat-o, direct, în stilul meu, profitând de existenţa unui subiect comun, fratele ei. Mi-am dat seama că îl adora, dar avea ceva rezerve cu privire la firea lui năbădăioasă. A fost un început bun. Eu chiar ţineam mult la puştiul ,,minune”; la cerere i-am făcut ,,lipitura” cu micuţa Ela şoş, viitoarea campioană la săritura în înălţime; de la Babi, adică Margareta, am aflat că la liceu Niki o curta spunându-i chiar ,,sărut mâna”. Oradea era la picioarele celor doi. Frumoşi foc, plăcuţi la abordare, îndrăgostiţi incurabili. Treaba asta ne-a apropiat, la cantină împreună, pe străzi şi prin parcuri împreună, cu servietele nelipsite, la manifestaţiile sportive împreună, dar, şi a fost un dar important, în grupe diferite. Ne ştiau studenţii Politehnicii, ne ştiau profesorii, ne ştiau şi trecătorii, cred, ne ştiau şi admiratorii ei de la distanţă, era o epocă de fair play, fiind însoţită mereu, se respecta evidenţa strigătoare la cer. Când Marga s-a gândit să facă handbal, prin exemplu personal, eu am renunţat la baschet. Pe atunci Timişoara era fruncea mondială a handbalului, cu componenţi unul şi unul, exemplare vreau să spun, iar băieţii doreau şi ei o echipă feminină. Împreună-împreună, dar să accept riscurile unui neavenit urmărind antrenamentele de pe tuşă, când toată lumea ne ştia în tandem !? Şi am rămas împreună spre exasperarea unchiului la care stătea. Nu mă cunoştea, dar mă judeca după plete. Împreună, dar cu amendamente. Nu, tu, declaraţii, nu, tu, gesturi libertine ! Faţă de cei din ,,tribună” eram erou, ceea ce-mi pica bine, dar în sinea mea începeam să fiu un nedumerit. Cel mai mult mă intriga ,,răbdarea” de care dădeam dovadă. Nu mă recunoşteam. O singură dată am dat-o în bară. În practică la Câmpia Turzii, unde Marga nu m-a însoţit, alegând Aradul, la unchiul său, m-am lăsat ademenit de o puştoaică, o unguroaică, care la despărţire mi-a dat o poză cu inscripţia ,,Piţigoiul tău scump şi drag”. În vacanţă la Oradea, putea să fie altfel?!, i-am relatat întâmplări din luna de practică. Ei, asta a fost lovitura de graţie. Supărarea a ţinut până-n toamnă, până la reluarea cursurilor. La cantină am stat alături, cam tăcuţi, e adevărat, apoi am pornit-o pe jos, ca-n vremuri bune, am ocolit explicaţiile şi ne-am aşezat pe o bancă din Parcul Trandafirilor. Nimeni n-a sesizat nimic, ceva colegi cu care am fost la practică, mustăceau discret, cred că din solidaritate cu foiţa noastră bărbătească. A fost singurul incident, de acest gen, pe tot parcursul studenţiei. Am început să fiu sigur pe mine dând însă dovadă de mai multă înţelepciune şi răbdare. Şi bine am făcut. Totuşi îmi puneam întrebarea… până când?!…Până când vom sta cuminţi în băncile noastre?!

Emilia Ţuţuianu: Dragă Boris, mărturiseşte-ne cum a evoluat prietenia voastră…

Boris David: Un răspuns a venit într-o zi cu furtună. Eram în Parcul Trandafirilor, la un spectacol de operă în aer liber. Rigoletto cu Goangă şi Bădescu. Furtuna a pornit din senin, dar la momentul potrivit. Începuse cvartetul la geamul speluncii. Totul ca în livret. Şi nu o furtună oarecare. Fulgera, tuna, ploua. Nici o mişcare de retragere. Goangă tuna mai ceva ca tunetul iar de după geam se auzea vocea inegalabilă a lui Bădescu. Nu se poate descrie. Marga s-a lipit de mine şi la o descărcare luminoasă i-am surprins privirea. Sărutul a venit de la sine iar lacrimile ploii erau de bucurie. În clipa aceea am realizat că vom rămâne împreună. Şi am rămas. Ploaia ca ploaie, sărutul ca primul sărut, dar scena de pomină s-a întâmplat într-o zi însorită, în drum spre Pădurea Verde. Depăşind oraşul am luat-o pe scurtătură, pe un larg maidan, printre blocurile unui spital, care sper că nu mai există. Prea era dărăpănat, cumva, la capătul mahalalei. Nu prea era prietenoasă priveliştea dar noi ţinteam Pădurea Verde. Ţinându-ne de mână, am luat-o la fugă şi fără niciun consens, ne-am oprit, a ţintit la gura mea, m-a luat pe după gât, am prins-o în braţe şi nu ne-am oprit decât atunci când am auzit aplauze. Ferestrele spitalului erau înţesate de bolnavi, zâmbitori, calzi. Le-am făcut câteva semne de mulţumire şi am luat-o agale spre pădurea care ne aştepta. Era sărutul marii confirmări, era întruchiparea nestânjenirii, era strigătul nostru de iubire. O mică revenire la un ,,dar” părăsit mai sus.

Emilia Ţuţuianu: Aşadar eraţi doi îndrăgostiţi şi în acelaşi timp colegi de studii. Cum apăreaţi în ochii prietenilor şi cunoscuţilor?

Boris David: Am mai spus că eram şi în atenţia unor profesori, iar noi făceam parte din grupe diferite. Înaintea oricărui examen Marga era în alertă. Cum noi nu renunţam la plimbări prelungite, cu o zi înainte de examen intra în panică, şi ce panică! Eu mai puţin panicard dar şi mai puţin ambiţios, având examenul luat, cum-necum, şi problemele cât de cât lămurite, mă apucam s-o liniştesc, adică să învăţ cu ea. Ea se prezenta la excepţional, iar profesorul de tehnologie, printre întrebări, îi punea şi o întrebare suplimentară: ,,Boris nu învaţă cu tine?!”… ,,Ba da, dar el dă înaintea mea şi apoi îmi explică”…Totuşi, la o sesiune din vara lui 1953, s-a întâmplat cum s-a întâmplat şi am luat şi eu note maxime, o singură dată în toată studenţia, şi ca o consecinţă fericită m-am ales cu o gratificaţie de semestru. Zis şi făcut. Am luat verighete, uşoare, dar verighete, am invitat-o la un restaurant sub Podul de pe Bega, am comandat o cină a-ntâia şi ne-am logodit. A rămas surprinsă, dar încântată. Era seara lui 29 septembrie 1949. Totul părea minunat, dar a doua zi am văzut-o la facultate fără verighetă. ,,?”…,,Mi-e ruşine de colegi, să mă mai obişnuiesc…”…N-a ţinut prea mult. Într-o zi la cantină, a sosit mătuşa ei de la Oradea. De fericire Babutzi, aşa-i spuneau ai ei, s-a aruncat la gâtul mătuşii. Cerberul, eu stăteam mai la o parte, i-a prins mâna şi a rămas fără grai. ,,Ce-i asta, Babutzi, dragă, ce-i cu inelul ăsta?!”…,,Tuşi dragă, m-am logodit cu Boris, am vorbit eu cu Mami despre el. Uite-l acolo…” ,,Care?!, ăla cu părul?!, Doamne, Doamne! Mama ta ştie?! Unchiul Andrei ştie?!…” ,,Încă nu…” ,,Dar Andrei ce a păzit?! La Oradea nu s-ar fi întâmplat aşa ceva!” ,,Păi la Oradea eram încă elevă!…” ,,Istenem, Istenem!…Trebuie să merg la Sântana, să vorbesc cu Iţuş… şi la Oradea, la părinţii lui, cum ai spus?!, Boris?!…Da, Da!”…

Emilia Ţuţuianu: Iubirea romantică a tinereţilor să înţeleg că s-a transformat într-o căsătorie? Cât a cântărit trecutul tău de basarabean auto exilat în vestul României?

Boris David: Când în 1954 am anunţat căsătoria, accepţiunea a venit în unanimitate. Trebuie să recunosc că am reuşit să fiu un ginere iubit, iar Marga adorată de ai mei. În plus, prietenia mea cu Nicolae-Otto, ajuns iubit de toată lumea, a contribuit în mare măsură la consolidarea statutului meu de ,,OK”. E drept că aveam amândoi multe aspiraţii comune, multe dureri din trecut, eu ,,fugit de sovietici”, scăpat dintr-o coloană de deportare şi urmărit pentru ,,recuperare”, ea, urmărită pentru tatăl ei, plecat cu armata germană, prizonier în Franţa şi înmormântat în Germania de Vest la Düsseldorf. Dar aveam ceva foarte important… gustul pentru profesie, dragostea pentru muzica simfonică şi de operă, pentru lectură, pentru teatru. Şi mai important, dorinţa de-a avea un copil.

Emilia Ţuţuianu: Aşa s-a născut Cristina-Paula David, singurul tău copil…

Boris David: Da, copilul a venit greu, abia în 1958, pe 4 iunie, dar cu atâtea noi bucurii ce nu pot fi descrise în cuvinte. Când m-am dus la spitalul din Nucet – Băiţa, doctorul, un haios, ca de altfel toţi prietenii mei medici, şi au fost destui, mi-a adus-o pe Cristina-Paula, nume pe care le-am ales şi impus eu, ţinând-o de degetele picioarelor, cu corpul atârnând în jos, spunând, de parcă era opera lui, ,,ţi-am adus o damă bine… uite ce picioare lungi are!” Habar n-am ce am simţit. Eu, cu replicile parcă gata pregătite, am tăcut chitic…,,Ce nu-ţi place, omule?” ,,Ba da, ba da!…mulţumesc!” Nici că puteam spune ceva mai din suflet. A fost un copil minunat. Frumuşică foc, s-a lipit de mine spre disperarea soacrei şi mirarea nedisimulată a Margaretei. Toată lumea spunea că o stric cu ,,aşa” educaţie. Când a crescut şi venea de la grădiniţă striga din uşă ,,unde-i tati?”…Replica soacrei venea prompt…,,Tu mamă nu ai?”…Urma spontan un ,,hâ…” A mai crescut puţin, au început plimbările în doi… o învăţam ,,de toate”. La şapte ani i-am propus o excursie în Apuseni, la Scărişoara. ,,Vin şi ele?!” ..,,Care ele?” ,,Ei… mama şi Mami” ,,Nuuu! Numai noi doi” ,,Ce bine!”…A fost poate cea mai frumoasă excursie ,,în doi” din viaţa mea. Am ,,locuit” în maşină, am dormit pe lângă lizierele pădurilor, am urcat per pedes la gheţar, am gătit împreună… Ne-am întors la Deva, la Cetatea Huniazilor, am vizitat, ne-am minunat, am plecat pentru o noapte de odihnă pe malul lacului Cinciş, la o cabană-hotel foarte primitoare, cu cina la ,,restaurant” spre satisfacţia Cristinei, de fapt ,,Kitty”, cum semna ea când a învăţat s-o facă. Priveliştea nocturnă a lacului în lumina lunii şi a reflectoarelor era fermecătoare. Atunci am priceput că va hoinări ca şi mine, şi nu m-am înşelat.

Emilia Ţuţuianu: Mărturiseşte-ne câte ceva despre fiica ta Cristina. A moştenit şi ea dorul de ducă al tatălui?

Boris David: Este o călătoare neobosită, înarmată cu o memorie de invidiat, moştenită de la Marga, îndrăgostită de istorie şi geografie, îndrăgostită de Anglia, de Franţa, de Spania şi, nu putea fi altfel, de Italia. A făcut Politehnica, la Chimie Industrială, a făcut metrisa în Canada, dar ce folos?! Iubeşte arta obsesiv, iubeşte Europa, nu se simte în largul ei în Canada. Este o fire extrem de critică, cu cine o fi semănând?!, mă întreb şi eu retoric. În perioada liceului eram prietenul căutat de prietenii ei. După evenimentele din ,,Piaţa Universităţii”, căsătorită cu un artist-arhitect dizident, a ales în 1990, plecarea din ţară. Au plecat în ajunul sosirii minerilor în Bucureşti. I-am înţeles, i-am încurajat, i-am ajutat, punând un ocean între noi. În anul 2009, dornici să petreacă o lună de zile prin Europa lor iubită, au renunţat la România. Marga nu era într-o formă grozavă. Dorea să-i vadă. Am inventat ,,surpriza” de pe site-ul meu. Ştiam unde vor poposi în final, Nisa, ştiam data şi hotelul, am aranjat totul pentru a-i surprinde, camera în acelaşi hotel, o oră convenabilă pentru sosire, un lucru n-am aranjat neavând timp, o asigurare medicală. Am plecat la risc cu o susţinere fără rezerve din partea Margaretei. Am reuşit, Marga s-a descurcat nesperat, eu am prins curaj şi am petrecut zece zile de vis pe malul Mediteranei, o superbă croazieră pe mare, o plimbare la Monaco, la Monte Carlo. Cea care s-a îmbolnăvit a fost Kitty şi am renunţat la restul planificat pe Mediterană. Marga era fericită, eu în largul meu pe o mare superbă, mai frumoasă ca cea din Algeria, mai frumoasă ca cea din Egipt sau Grecia. Era normal, eram împreună. Visam să mai repetăm ,,surprizele”, dar ,,n-a mai fost să fie”. Oare ce plătim în nereuşitele care ne bântuie? Cel de-al Doilea Război Mondial stârnit de Germania Nazistă?! Ocupaţia Sovietică şi instalarea comunismului la noi?! Noua Ordine Mondială care se infiltrează în vieţile noastre obligându-ne să ne supunem necondiţionat acestei noi forme de colonizare mascată?!…Cred toate la un loc! Rezultatul?! O dezbinare incredibilă între oameni care, în fond, n-ar avea nimic de împărţit… Când mai intru câteodată într-o biserică romano-catolică, aud din amvon un ,,Pax Vobiscum!” cum răsună neconvingător. Nu pot comenta… Marga este o romano-catolică convinsă, iar eu, diplomat de circumstanţă.

Emilia Ţuţuianu: Aş vrea să revenim un pic la anii de studenţie, la perioada în care încercai, tânăr fiind, să-ţi defineşti propriul drum… alături de soţia ta.

Boris David: Am mers umăr la umăr, vorba ceea, ne ştiau şi băncile, şi pomii din parcuri. De profesori, nu mai vorbesc. Aş putea scrie un roman, dar nu cred că m-ar lăsa. Pe şantier, tot cu ea, am intrat şi la propriu, şi la figurat, în ceea ce avea să devină prima mea carte de vizită profesională – Spectroscopia. Citeam, descifram aparatura nou sosită, noaptea mă prindea în laborator, învăţam din mers. Rezultatele au avut efect, recunoaştere, Ordinul muncii…A fost o gafă a celor de la direcţie, nefiind membru de partid, nu puteam fi decorat. Era să uit, directorul era şi el basarabean şi Boris pe deasupra! Puţin scandal la partid, o adeziune pentru ,,candidat membru de partid”, oferită, bună doar de semnat, şi am fost lăsat în pace, pentru o vreme. Transferat la Bucureşti, am fost dat afară, după o poveste nostimă, care nu are loc aici. Am preluat şefia secţiei de laboratoare din Ştei de la Partea Sovietică, la prima reacţie a noului ministru al Departamentului Metale Rare, ing. Puiu Mănescu, fost component al echipei de Volei a Politehnicii Timişoara, care nu a mai suportat prezenţa sovieticilor la conducerea unor obiective. Şi m-a băgat în belea cu toate consecinţele previzibile. Când ne-a văzut la faţă, ne-a recunoscut, de fapt a recunoscut-o pe ea. Nu era de mirare, în Timişoara ne cunoşteau şi trecătorii neavizaţi. Încet, încet, m-am apucat de tehnologia elementelor radioactive, în perspectiva prelucrării minereurilor radioactive într-o uzină românească. S-a adeverit, cu greu, dar s-a adeverit. Eu în cercetare tehnologică, cum am visat, ministrul Mănescu, simplu inginer la Filipeştii de Pădure. A fost el patriot român, dar l-au învins sovieticii de la Sovrom Kvarţit.

Emilia Ţuţuianu: Un tezaur de fapte, tipuri umane, aspiraţii de viitor sunt primenite din generaţie în generaţie pentru a fi restituite şi consemnate într-o carte – Dor de ducă – în care ne vorbeşti despre prietenii tăi din tinereţe şi experienţele profesionale. Te rog să ne povesteşti câte ceva despre atmosfera societăţii româneşti a anilor 1950-1960? Cât de greu şi de uşor a fost. Ce ne poţi spune despre experienţa ta de inginer chimist în anii României comuniste?

Boris David: De fapt, în cele spuse deja, am conturat atmosfera în care, tineri absolvenţi, am purces la desăvârşirea ,,profesioniştilor” din noi, mâncaţi pe dinăuntru de convingeri personale, afişând supunere faţă de sistemul care ne promitea sarea şi marea. La facultate ne-am descurcat cum am putut, ea ca preparator la Catedra de Tehnologie a lui Cocheci, eu în colectivul de cercetare al aceluiaşi profesor. Lucram de zor, bucurându-mă de încrederea lui. Aveam cheile cabinetului său şi a laboratorului lui personal, lucram şi nopţile, când o lăsam pe Marga să se odihnească. Ea nici nu trebuia să se obosească prea mult fiind susţinută de rezultatele de la examene. La terminarea anului IV, Cocheci ne-a propus pe amândoi asistenţi la catedră. Cu dosarele care ne însoţeau, părea o utopie, lucru care s-a şi adeverit. Verdictul tovarăşului Ijac de la cadre a fost sec: ,,au ceva negru la dosar”…Cocheci nu s-a lăsat şi a apelat la naşul său, profesorul Murgulescu, ministru, om de ştiinţă arhicunoscut. Răspunsul lui a fost pe măsura vremurilor: ,,Dragă Vasile, în materie de cadre nu am nici o putere…”. După peripeţii la minister, la cererea mea şi la intervenţia Directorului General Tarasov de la proaspăt înfiinţata societate Sovrom Kvarţit, am ajuns la Ştei, nucleul activităţii incipiente în domeniul uraniului românesc. Eram la doi paşi de fantasticul zăcământ de uraniu de la Băiţa Bihor. De ce spun fantastic? Acest zăcământ a salvat poziţia Uniunii Sovietice pe eşichierul luptei în întrecerea nucleară. Conţinutul în uraniu nu se măsura în câteva zecimi de procent, care asigurau exploatarea curentă pe plan mondial, ci în procente întregi. Sovieticii au ridicat modestul sat Ştei, la nivel de oraş, construind în ritm drăcesc, pe banii noştri, blocuri de locuit, viluţe tip german pe care le-am mai întâlnit şi prin Africa, spitale, şcoli, sală modernă de sport, bazin de înot, terenuri de sport performante, cinematograf, magazine… Noi am luat-o încet de la baracă inundabilă pe malul Crişului Negru, la cameră în apartament comun şi în final, la apartament. N-a fost uşor, dar, tineri fără copil, cu prieteni unul şi unul, am supravieţuit şocului iniţial şi ne-am asigurat o carieră într-un domeniu nesperat. Era perioada 1954-1960, când muncind fără preget, dar şi distrându-ne copios – sport, poker, motocicletă, hoinăreli – ne-am consolidat familia prin apariţia Cristinei şi am visat la o viaţă mai bună, într-o zonă mai puţin expusă, mă refer la radiaţii, şi mai aproape de binefacerile culturii – teatre, concerte , operă. Eram amândoi ahtiaţi după aşa ceva şi ne mulţumeam colecţionând discuri. Atunci a apărut în viaţa noastră inegalabilul Herlea…

 ~ va urma ~

Interviu de Emilia Ţuţuianu

http://melidonium.ro/2015/02/09/o-viata-de-om-si-un-nume-boris-david/#more-38153