Cuvânt și iubire

Citind cele de mai sus, gândul tău şovăitor ţi-a străfulgerat inima şi ai început să te întrebi: “Oare pe mine m-a uitat? De ce? Doar am fost prieteni o viaţă întreagă, iar uneori nu mă lăsa zile şi nopţi să plec de lângă el! Mă întreba mereu ce am mai descoperit şi dacă sănătatea mi-e încă întreagă! Iar acum…?”

Nu, nu te-m uitat, dragă prietene. Tu ai fost şi eşti mereu cu mine. Împreună am făcut cele mai impresionante şi tulburătoare călătorii în lume şi în abisurile ei. Tu m-ai învăţat a descoperi, printre infimele vieţuitoare şi lucruri ale lumii, Omul. Scriu cu majusculă, pentru că, chiar dacă specia numără peste şapte miliarde, doar Omul este singurul care nu poate avea plural şi nu poate fi confundat cu celelalte vieţuitoare inclusiv cu cele care au oarecare asemănare fizică cu el. El face doar discriminări morale şi de comportament şi nu operează cu alte criterii ocazionale sau bazate pe instincte şi bogăţie.

Nu te-am uitat şi nu te voi uita niciodată, întrucât mi-aş renega propria mea existenţă şi aş deveni un nerecunoscător cu propriile mele principii, cu propria-mi viaţă, cu visele şi îndoielile mele.

Prietenii nu se uită. Prieteniile sunt cele care-ţi îmbogăţesc cu încă un continent harta propriului tău ego-u!

Aşa că, nu te mai îndoi de mine. Cu tine am făcut prima călătorie pe harta timpului. Când am descoperit miraculoasele litere şi cifre, chiar cifrele şi figurile pe care Pitagora le modela frumos şi apoi le încătuşa în peşteră ca să nu le scape pe mâna vreunui şarlatan. Cu tine am mers mai departe, ţinându-mă de mână şi povăţuindu-mi mintea. Şi-am descoperit mii şi mii de continente ale gândului, mii şi mii de feluri de a fi, spiritual şi practic, ale Omului. Eram obosit şi numai tu mă îndemnai la drum mai departe. Cum te-aş putea uita, când tu mi-ai arătat să descopăr miracolul şi frumuseţea vieţii adevărate!

Cum să te uit, când tu mi-ai deschis toate uşile lumii şi am trăit fascinant toate epocile istoriei parcursă de specie. Ti-aduci aminte ce mi-ai spus, când ai deschis uşa României?: ”Păstrează tăcere şi ia aminte că aici ţinem comorile noastre. Le tăinuim să nu le spurce sau să le distrugă barbarii”. Era o uşă maramureşană, având încrustate în piatră diferite simboluri, pe care nu le înţelegeam, iar înăuntru, sculptate în memoria timpului, erau nume: Decebal, Ştefan, Mihai, Bălcescu, Eminescu, Enescu, Iorga, Porumbescu, şi altele care-şi aşteptau rândul să fie dăltuite. Atunci mi-ai spus în şoaptă: “Aici e Omul. Şi orice nume ai vedea el se va numi tot România, deci la singular”. Şi de atunci n-am mai folosit pluralul, şi am considerat asta ca un mare secret al istoriei mele.

Cu timpul, mi-ai deschis toate uşile trecutului cu măreţul său Om. Dar cel mai mare miracol a fost atunci când mi-ai arătat poarta de la Delphi unde Socrate îşi regăsea celălalt Socrate pe care mai târziu Omul l-a numit cumpăna echilibrului -raţiunea şi conştiinţa de sine, prin care sonda celelalte egouri să le afle taina!

A fost o adevărată descoperire a Omului prin care am călătorit apoi către celelalte mari comori ale lumii: “conştiiţa generică” transcedentală, ideea hegeliană, Marele anonim blagian, dar şi seminţele roditoare ale atâtor gânduri despre gândire şi despre altceva care au aureolat secundele mele de trecere prin lume!

Doamne, ce frumuseţi nebănuite ascunde Omul. Ca pe un copil ascultător, dar deloc comod prin întrebările lui, m-ai luat de mână şi am poposit în Cetatea Renaşterii Omului, acolo unde el a dat Cina cea de taină pentru a descoperi trădarea şi fidelitatea – elemente vitale şi opuse ale prieteniei. Apoi m-am bucurat nespus de eternul surâs al Giocondei. Ea dispăruse însă mi-a lăsat doar zâmbetul ei etern, care, călătoreşte prin veacuri şi vesteşte că Omul n-a murit încă!

Cum să te uit, prieten drag, când tu mi-ai oferit unicul privilegiu de a gusta din marea poezie universală a Omului numit: Homer, Dante, Shakespeare, Eminescu, Blaga, Bayron, Lenau, şi, poate nu în cele din urmă Heine, Goethe, Garcia, Apolinaire, Lermontov, Puşkin, dar şi din minunatele comedii Norii, Bolnavul închipuit, Bătrâna doamnă, O scrisoare pierdută sau şi despotica Amintiri din casa morţilor în care Omul se va iluziona că el poate prin sacrificii impersonale să facă o altă lume şi o altă umanitate pe măsura viitorului său.

Mai ţii minte ce mi-ai spus la întoarcerea din Pivniţele Vaticanului, când sosisem în mândra şi eterna Bucovină, luând cu noi toate durerile Omului? ”Ne-am întors din iad în raiul nostru pământesc”. Sfânta Putnă străjuia, cu clopotele ei răguşite de atâtea chemări, văile adânci dintre semeţii munţi carpatini şi dădea semnalul unei renaşteri a Omului. Şi a fost o renaştere, însă mersul ei s-a înfundat, când a venit unul la tine şi ţi-a spus: “Cu ce te ocupi tu, bă intelectualule?!” Bomba nucleară a fost făcută, iar tu scrii cărţi şi tratezi boli, în loc să serveşti clienţii cu nişte şpriţuri şi ceva d-ale gurii? Gata! Nu-ţi place, pleacă unde vezi cu ochii. Eu n-am nevoie de intelectuali…” Şi ai plecat bombănind în loc să fi aruncat pe ticălos în vreo “gaură neagră” să se pulverizeze în miliarde de ţăndări. De ce ai plecat şi nu ai dat replica agresivă unui astfel de dement. Sigur, îmi vei spune că, în nimicnicia lui, ţi-a desfiinţat spitalul sau şcoala în care deschideai uşile spre lume şi spre viitor, aşa cum ai făcut cu mine. Ţi-a înstrăinat loturile experimentale sau/şi locul unde căutai de zor remedii pentru cei suferinzi sau pentru uşurarea şi perfecţionarea muncii Omului. Şi câte altele frumoase şi necesare îndeletniciri.

Or, tu ai plecat, drag prieten, şi nici acum nu ştiu unde te va găsi scrisoarea mea.

Eşti un Om de succes sau numai un individ cu mulţi bani şi relaţii? Nu-ţi plâng ochii după mormintele tale lăsate în păragină şi vândute a “n”-a oară? După prieteni, rude, după locul în care ţi-ai lăsat anii şi amintirile? După bineţele prietenoase cu care erai întâmpinat pe stradă şi la serviciu şi te bucurai ca un copil, când auzeai rostindu-se: salut doctore, salut profesore, salut cercetătorule care toate se cristalizau în minunatul “Bună ziua Omule!”.

Ce tragedie că te-am pierdut şi pe tine şi odată cu tine, va muri încă o prietenie.

A plecat Ţăranul, s-a dus Muncitorul, iar odată cu plecarea ta va dispărea şi Intelectualul! Iar noi rămânem doar cu scursurile din ţarcul României? De ce? Vrei ca în viitorul mai puţin îndepărtat Academia Română să se transforme într-un “stabor” al maneliştilor şi ţambalagiilor, iar şcoala şi spitalul în “golden blitz-uri” prezidenţiale?

De ce, dragă prietene?…

Te-ai supărat pe propria ta viaţă şi o dai cu generozitate şi fără remuşcări, străinilor şi nu alor tăi, care te-aşteaptă mereu în pragul casei tale?!.

prof. dr. Petre Iosub