Olguţa Luncaşu Trifan: În mâna destinului… (1)
Olguţa Luncaşu Trifan
ÎN MÂNA DESTINULUI… (1)
– Proză –
Seară frumoasă de Mai. La etajul trei,la o fereastră, în rotocoalele de fum ale ultimei ţigări ce se ridicau alene spre cer, cu lumina stinsă, două vecine, două prietene împărtăşeau impresii după petrecerea aniversară a uneia dintre ele, a gazdei. Era în jurul orei două noaptea. Musafirii plecaseră de ceva timp, soţul şi copiii adormiseră iar cele două, încă, sporovăiau, împărţind gânduri. Erau prietene de mulţi ani şi îşi împărţăşeau si bune şi rele. Obosite, privind pe fereastră, atenţia le-a fost atrasă de un tânăr bruneţel de aproximativ douăzeci şi cinci- douăzeci şi şapte de ani, care mătura aleile din spatele blocului. Gazda, Simona, exclamă:
– Uită-te, vezi acest băiat? Îl cunoşti? Este băiatul care face curăţenie în bloc la noi.
– Îl ştiu, răspunse Emanuela, oarecum mirată…dar de ce mătură la această oră?
– Doamne, continuă Simona, dacă ai şti sărmanul ce poveste are, ce necazuri au săracii de ei, au o fetiţă de şase luni, bolnavă, nebotezată, am impresia că este şi acum tot în spital.
– Doamne Dumnezeule! Tu vorbeşti serios Simona? Nebotezată, la şase luni? Dar copilului, din această cauză nici nu-i merge bine… . Gata m-am hotărât, voi vorbi cu soţul meu şi dacă vor fi de acord şi părinţii, o voi boteza eu, fără întârziere.
Simona se uita la Emanuela fără să clipească, niciodată nu văzuse atăta strălucire în ochii prietenei sale şi atâta hotărâre de parcă totul era de multă vreme stabilit.
Emanuela deja nu mai era prezentă. Atât de mult o încânta ideea, încât mintea ei colinda prin magazine, văzându-se cumpărând cele mai frumoase lucruşoare pentru îngeraşul ei. Apoi revenea, întrebându-şi prietena:
– Crezi totuşi că vor fi de acord?
– Linişteşte-te! De ce nu ar fi? La urma urmei le vei face un bine. De ce nu ar fi?
– Simona… ochii Emanuelei se umplură de lacrimi. Dar, dacă…ştii, eu o botez, investesc suflet, deja am început şi dacă Ferească Dumnezeu, cum spui tu, că este foarte bolnavă…dacă…nu, nu aş suporta. Cred că ar fi mai bine sa-mi iau găndul.
– Linişteşte-te Emanuela! Ia-o uşor! Prea repede ai luat o hotărâre atât de importantă si acum te copleşeşte! Noaptea este un sfetnic bun! Hai să schimbăm subiectul, mai stăm un pic si te linisteşti…
– Nu, Simona. Gata, nu mai stau. Merg acasă şi mă culc, mai am treburi de rezolvat astăzi, iar, în ce priveşte botezul fetiţei, să hotărască destinul…nu mă voi împotrivi orice ar fi.
– Aşa să fie, completă Simona!
Emanuela plecă acasă, oarecum liniştită. Dormi destul de rău în acea noapte gândurile transformându-se în vise şi visele în gânduri. A doua zi, obosită, cu ochii încercănaţi Emanuela îşi văzu de treburi, încercănd să nu se mai gândească. Seara, plecă la serviciu. Era în tură de noapte. O sună soţul, care era plecat în străinătate. Emanuela, nu rezistă şi îi spuse într-un suflet povestea fetiţei ce o împresionase, atât de mult. Marian care îşi cunoştea soţia destul de bine, simţise în toată bucuria acesteea, o urmă de amărăciune.
– Ce se întâmplă? Ce mai este? Ce îmi ascunzi?
– Nimic…doar că îmi este teamă să nu o pierd…nu aş suporta. De aceia am luat o hotărâre. Voi lăsa totul în măna destinului, să hotărască el. Cum va dori Dumnezeu! Dacă mă v-a lăsa să o botez va fi a mea, o să trăiască. El Este Mare prin Măreţia Lui!
– Da. Este bine aşa. Dacă vei dori să o faci, fă-o cu tot sufletul!
Dimineaţă, obosită şi nerăbdătoare să ajungă acasă, să facă o baie şi să se arunce în pat, Emanuela cu capul în pământ, grăbită ajunse în faţa blocului.Tresări. Un glas puternic, de bărbat, o trezi din starea ei, golindu-i mintea de toate gândurile…
– Sărut – mâna, doamnă! „Veniţi de la servici?”
– Buuună dimineaţa, Costel! Emanuela a avut un şoc. Nu-i venea a crede, când a ridicat ochii, pe cine avea în faţă. Destinul îşi făcea jocurile… tocmai eeel, Costel…nu pot să cred, ce-i asta? Lividă la faţă, ia hotarârea să-i vorbească…
– Doamnă s-a întâmplat ceva, nu vă simţiti bine?
– Nuu…, doar, obosită. Ce bine că te întălnesc! Ştii, chiar doream să îţi vorbesc!
– Da ..s-a întâmplat ceva?
– Nuu, adică da. Bine nu chiar…nu te speria! Am auzit din întâmplare că ai, mă rog aveţi tu şi soţia ta, o fetiţă, nebotezată…
– Eiii…doamnă…da şi asta nu-i tot…şi Costel începu când ştergându-şi ochii, când nasul…să-şi spună povestea, „ fata me îi pi moarti doamnă, cred cî nici doctorii nu mai au cii faci, păi asta-i mamî, spuniţi şî dumneavoastrî, ci mamî-şi mai bati copilu mititel, di o lunî şî jumati cu capul di calorifer? Nu-i nevasta me doamnă, i-o panaramî cu cari traiesc…ci mă fac eu fărî copchiliţa me, mi-ar trebui bani s-o operez în strainatati, poati cî doar aşa o scăpa, aşa spun doctorii!”
Emanuela mirosind puţin povestea, îl opri pe tatăl „ îngrijorat”,îl întrebă pe acesta, unde este internată fetiţa, cum o cheamă şi ce medic o are în grijă pentru a vedea ce se poate face. Nu a obţinut decât numele fetiţei şi spitalul… în rest după cum intuise…acesta nu ştia. A mai aflat că fetiţa are într-adevăr aproape şase luni, i-a spus pe scurt planurile de-a o boteza şi dacă se poate lua legătura cu mama fetiţei în caz de nevoie…
Ajunsă la etajul trei, mai tulburată ca niciodată, şocată de cele întâmplate şi furioasă pe cei doi, care s-ar părea sunt nişte oameni de nimic, se opri la Simona, povestindu-i dintr-o suflare, cele discutate cu Costel. I-a mai spus de asemenea că întâlnirea cu Costel este un semn providenţial şi că s-a hotărât să meargă înainte, fie ce-o fi. Pentru fetiţă.
Urma să aiba doua zile libere si îsi propuse să clarifice situaţia, să afle adevărata poveste a fetiţei. Ajunsă în casă făcu o baie şi bău un ceai de tei, după care punând ceasul să sune la 11.00 se culcă.
La ora douăsprezece şi un sfert, Emanuela era în faţa spitalului. Se gândi de unde să înceapă, spitalul fiind foarte mare. Oprind o înfirmieră, o rugă să-i indice în care pavilion ar putea găsi internat un copil cu vârsta de 5-6 luni. Aceasta îi indică cu mâna două pavilioane dar pentru siguranţă îi spuse să meargă la registratura spitalului în pavilionul din faţa lor şi pe baza numelui o va putea găsi, dacă într-adevăr se află internată acolo. Fără a mai pierde timpul, Emanuela merse direct la registratură. Bate la uşă, din interior răsună vocea unui bărbat:
– Intraţi!
– Bună ziua, domnule!
– Bună ziua, doamnă! Luaţi loc! Cu ce vă pot ajuta?
– Da. Cred că m-aţi putea ajuta! Numele meu este Emanuela Romaşcanu şi caut o fetiţă cu vârsta de 5-6 luni şi, care, din câte mi s-a spus, ar putea fi internată în spitalul dumneavoastră de mult timp.
Bărbatul deveni dintr-o dată foarte atent. O măsură cu privirea pe Emanuela, de parcă ar fi vrut să-I citească gândurile si continuă…
– Cum se numeşte fetiţa?
– Luca Daniela Nela.
Bărbatul îşi drese instinctive glasul. Luă o gură de apă din paharul de pe masă şi întrebă:
– De ce căutaţi această fetiţă doamnă?
Emanuelei, care , nu prea îi inspira încredere personajul se gândi să fie foarte precaută şi să afle tot ce se poate.
– Domnule, am auzit întâmplător povestea acestei fetiţe şi nu vreau decât să o încreştinez. Să încerc să-i salvez viaţa prin botez, dacă şi Dumnezeu va dori acest lucru. Şi acum vă întreb: Puteţi să îmi oferiţi relaţii în acest sens sau nu? Este sau nu în spitalul dumneavoastră?
Funcţionarul urmărea cu interes în registrele de pe masă, privind prin ochelarii aşezaţi pe vârful nasului, din când în când, ridicându-şi privirea spre Emanuela cercetându-o pe deasupra acestora.
– Da. Aici este! Pavilionul 4 copii, Etj. 1, rezerva 5. Doamna Dr. Străinu. Doriţi să mergem acum? Pot să vă însoţesc!
– Desigur.
Au plecat amândoi. Pe aleile spitalului nu erau prea mulţi oameni, încă nu era oră de vizită. Au ajuns la un pavilion, cu intrarea laterală. Pătrunzând în interior, un miros greoi de medicamente, clor dar şi mirosuri de urină, o lovi pe Emanuela până în pereţii stomacului. Au urcat pe o scară îngustă până la etajul unu al clădirii, rugată fiind să aştepte puţin. Funcţionarul de la registratură bătu la uşa medicului, discret, dar ce o frapă pe Emanuela, bătaia nu era o bătaie normal, oficială ci mai degrabă un soi de semnal. Din interior reacţia medicului, până să se închidă uşa, prin tonul de adresare şi căldura vocii, trăda familiaritate. Mintea Emanuelei lucra intens. Pe o parte, se simţea destul de aproape de îngeraşul ce avea să-i aducă atâta bucurie, o simţea atât de prezentâ, de aproape, simţea că deja îi transmite o forţă deosebită, de care va avea cu siguranţă nevoie. Da. Va avea nevoie pentru că, pe partea cealaltă simţea că ceva nu este în ordine, deloc.
Uşa cabinetului se deschide şi funcţionarul de la registratură o invită pe Emanuela înăuntru, însă el nu pleacă, rămâne aşezându-se familiar pe un scaun, situat lângă biroul Dr. Străinu.
– Bună ziua, doamna doctor!
– Bună ziua, doamna Romaşcanu! Înţeleg de la colegul meu că doriţi, mă rog…sunteţi interesată de situaţia fetiţei Luca Daniela Nela. Curiozitatea mea este…de ce? Cunoaşteţi situaţia acestui copil? Îi cunoaşteţi părinţiii? Ştiţi cum a ajuns aici?
– Dacă îmi permiteţi, doamna doctor vă voi răspunde în aceiaşi manieră, punctual.
Da, sunt interesată, foarte interesată de situaţia fetiţie. Doresc şi sunt hotărâtă să fac tot posibilul să o salvez şi primul pas va fi să o botez. Nu îi cunosc situaţia reală, dar mă aştept şi voi face tot posibilul să o aflu. Îi ştiu doar tatăl, voi face tot posibilul să-i cunosc şi mama. Nu ştiu cum şi când a ajuns aici. De asta sunt în acest cabinet acum, cu speranţa de a afla tot adevărul şi de a o cunoaşte şi pe micuţă!
Medicul Străinu Maria, privea femeia din faţa ei şi încercă să citească, să înţeleagă de unde venea această hotărâre. Ce ascunde această femeie?
– Şi…totuşi, de ce sunteţi aici? În ce calitate?
– Stimată doamnă, Emanuela se ridică iritată în picioare, dar calmă, tocmai v-am informat cu privire la intenţiile mele iar supoziţiile dumneavoastră nu fac decât să jignească. Nu consider necesară vreo calitate oficială, pentru a boteza un copil.
– Nu vă supăraţi, aveţi o prezenţă care impune anumite stări, atitudini şi nu ştiam…m-am gândit…nu nu-i nimic…iertaţi-mă! Să continuăm!
Cu aproximativ cinci luni în urmă, într-o seară de sfârşit de februarie, la poarta spitalului s-a prezentat o tânără cu vârsta pânâ în 25 de ani, cu un copil înfăşat sumar, într-o stare destul de agravată a sănătăţii, declarând medicilor de la triaj că nu are posibilităţi de a avea grijă de copil, nu-l doreşte şi să facă ce doresc cu el. Până să se dezmeticească medicii, încercând să urmeze anumite proceduri, tânăra a abandonat copilul pe un calorifer şi a dispărut în noapte.
Din acel moment fetiţa a rămas aici, fiind îngrijită de către personalul spitalului. Au urmat proceduri, anchete ale poliţiei, protecţiei copilului, dar fetiţa este aici. În urma cercetărilor s-a aflat identitatea mamei cât şi a fetiţei, nefiind recunoscută de către tată.
– Putem, vă rog, să mergem să vedem fetiţa? Vocea Emanuelei, vizibil afectată de emoţia provocată de relatarea medicului, abia se auzi în încăpere.
– Desigur, să mergem! Rezerva în care se afla fetiţa era foarte aproape. Doar baia despărţea cele două încăperi. Intră doctoriţa întâi apoi, cu inima strânsă, Emanuela! În încăpere erau trei patuţuri. Doar cel din mijloc era ocupat. Un îngeraş micuţ, cu faţa în sus, având capul întors spre fereastră. Avea în jurul taliei un scutecel, picioruşele fiind rămase la vedere. Subţirele, cu bazinul bombat, având acele semne de copil subnutrit, rahitic…prost îngrijit, pentru a fi mai blândă. Dormea. Doctoriţa a strigat-o pe nume, atingându-o. Fetiţa a avut o reacţie neaşteptată. Deşi, doctoriţa era poziţionată în faţa ei,fetiţa a deschis ochii mari odată cu întoarcerea capului, ţintind-o cu privirea pe Emanuela! Acesteea i-au dat lacrimile, privind-o făr ă ai veni să creadă. Pentru o clipă, doar ele două existau în rezervă. Până când zâmbetul fetiţei şi o mânuţă întinsă spre cea ce nu avea puterea să se mişte au rupt vraja. Tot copiii sunt mai curajoşi. Doctoriţa a urmărit mută de uimire momentul. Emanuela a ştiut atunci că aceasta este calea. A mers în cabinetul doctoriţei şi s-a interest de modalitatea în care se poate face botezul. Văzând-o hotărâtă, aceasta şi-a schimbat dintr-o dată atitudinea.
– Doamna Romaşcanu…sincer, mă dezamăgiţi! Speram că prezentându-vă situaţia fetiţei, provenienţa ei, mediul din care vine, arătându-vă fetiţa chiar…speram să vă determin să renunţaţi, sunteţi o doamnă, în toate sensurile cuvântului, cum puteţi lua o astfel de hotărâre pripită…care…
– Doamna doctor, vă rog! Dacă sunteţi cu adevărat o doamnă, aşa cum doresc să vă cred până la capăt, dacă sunteţi medic, meserie ce presupune binele pacientului mai presus de orice, dacă sunteţi mamă care presupune binele copilului înainte de orice, dacă sunteţi creştin şi ştiţi ce reprezintă Taina Botezului si nu în cele dacă sunteţi OM cunoscând ce înseamnă să-ţi iubeşti aproapele, vă rog să încetaţi, chiar acum!
Furia şi hotărârea din cuvintele Emanuelei care stătea dreaptă în faţa doctoriţei Străinu şi a funcţionarului de la registratură, pregătit să intervină inainte de a izbucni Emanuela, pentru a o convinge cu orice preţ să renunţe, puse stavilâ oricărei încercări, simţindu-se emanând prin toţi porii, inundând încăperea.
-Vreau să ştiu condiţiile în care botezul poate avea loc în spital, aprobările ce trebuie obţinute, ce este permis şi ce nu, cât de repede poate fi săvârşit.
După obţinerea informaţiilor necesare, Emanuela părăseşte cabinetul nu înainte de a mai fi rugată o dată, pe un ton mieros de către doctoriţă, să se mai gândească, totuşi. Sfat căruia Emanuela i-a răspuns zâmbind ironic:
-“Alea jacta est”, doamna doctor!
Acestea fiind spuse, Emanuela plecă, uşoară ca un fulg, către biroul Preotului din spital. Îl găsi şi relatându-i acestuia situaţia şi ce are de gând, preotul a primit cu mare bucurie, binecuvântându-i gândul cel bun, stabilind ca totul să se întâmple cu ajutorul lui Dumnezeu, peste exact o săptămână jumătate.
A anunţat-o pe doctoriţa Străinu telefonic pentru a nu mai da curs altor discuţii, încercând din când să înţeleagă ce interese meschine aveau cei doi, insistând prin toată puterea de convingere, să o ţină la distanţă de fetiţă.
Timpul a zburat, Emanuela aduna zilnic cele mai frumoase hăinuţe, lucruşoare pentru finuţa ei. Nu-i putea uita acea privire ce le unise. Nimeni nu putea să o convingă că sunt cumpărături inutile, faptul că nu va avea timp să le folosească pe toate pentru că va creşte repede şi îi vor rămâne mici…
~ Va urma ~
Olguţa Luncaşu Trifan
Ianuarie -18 – 2015
Iaşi
***
Date despre autor
Olguţa Luncaşu Trifan, născută la 1 iunie 1971 în sat Ivăneşti, Com Pădureni, Jud. Vaslui, acum având domiciliul în Iaşi. Scrie poezie şi uneori proză. Sensibilitatea scriitoarei străpunge versul. Scrie, din dăruire, din dragoste pentru CUVÂNT.
A publicat în :
– Volum de debut ”43” – poezii – bilingv – româno-francez.
– Antologia de versuri « Nemuritorii cuvintelor »
– Volumul de proză, Cenaclu la distanţă, Antologie de autori, Dor de-acasă – coordonator proiect- Ion N.OPREA
– Antologia de versuri : « Din livada înflorită a iubirii »- coordonator proiect – Ionel MARIN
– Antologia : ’’ MAMA’’ – coordonator proiect – Puiu RADUCAN
– Revista internaţională de cultură „Cervantes”,
– Revista lunară de cultură „Impact”editată sub egida SS Târgovişteni şi a UZP din România,
– Revista internaţională de cultură „Peniţa de aur”,
– Revistei de cultură universală „Regatul Cuvântului”, editată sub egida LSR.
– pe site-ul Publicaţiei Confluenţe Literare
– Revista ’’ Slova creştină’’
– Revista ’’Apolon’’
– Revista « Luceafărul » Botoşani
– Participă la :
-Antologia , ’’TATA ’’ şi Poemele Domnului – coordonator proiecte– Puiu RĂDUCAN
– Antologii versuri – poeme de dragoste şi poeme despre iarnă – coordonator proiecte– Puiu RĂDUCAN
– în pregatire pentru editare un volum de poezii.
– în pregătire un roman
