Gheorghe Constantin Nistoroiu: Sf. Grigorie Teologul și odrastele sale mistice-Mărturisitori dacoromâni
„Preoţia trebuie să fie o slujire cerească şi nu pământească”
(Sf. Ierarh Grigorie-Seniorul)
Preocupările şi strădaniile creştinilor însetaţi de spirit, de cultură teologică şi trăire ortodoxă au întotdeauna în Sfântul Ierarh Grigorie de Nazianz-Teologul, o călăuză a cunoaşterii, un mentor în educaţie şi un toiag spre urcare, spre desăvârşire.
Familia aristocrată geto-dacă a Sfântului îmbrăţişa 5 persoane: Sf. Ierarh Grigorie-Seniorul, Sfânta Nona, mama Teologului, Sf. Grigorie – Juniorul, Gorgonia(numele dac, străbun al Giorgianei) şi Cezar, fraţii mai mici.
Icoana tatălui sfânt o avem chiar de la Grigorie Teologul, fiul: „Pe tata l-am putea asemăna unui măslin sălbatic schimbat prin altoire în chip desăvârşit dintr-un măslin roditor; atât de bine s-a pătruns în rodnicia măslinului cel bun, încât i-au fost încredinţate pentru altoi şi i s-au dat pentru cultivarea sufletului sufletele altora… Ajuns la treapta cea mai înaltă de păstor a fost socotiti vrednic să se apropie de Dumnezeu şi să împartă cuvântul dumnezeiesc celor ce se ţineau departe de credinţa noastră. Blând, fără mânie, cu înfăţişare senină, cu suflet înflăcărat, bogat în ceea ce apare privirii, dar mai bogat în culori lăuntrice.” (J. P. Mygne, Patrologiae cursus completus, series greaca, vol. 35/ Constantin I. Corniţescu, Sf. Grigorie de Nazianz despre familia sa, în St. teolog., nr. 5-6/ 1964)
În Icoana mamei, tânărul Ierarh pune şi mai multă strălucire chipului ei împodobit şi înfrumuseţat în calităţi, devenind cu adevărat un „imn adresat Creatorului”, ea însăşi fiind <<încoronarea virtuţiilor feminine>>.(ibid.)
Nu mai puţin strălucitor este şi chipul Icoanei sorei sale dragi:
„Gorgonia era o arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; era realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făpturii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său majoritatea femeilor. Gorgonia era sinteza prin excelenţă a celor mai frumoase calităţi omeneşti… Neîntrecută în cântarea psalmilor, cu predispoziţii intelectuale deosebite ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă, prin felul frumos şi graţia în care a trăit-o. Podoaba cea mai de preţ a ei era virtutea; virtutea sub toate formele şi manifestările ei, la gradul superlativ.” (ibid.)
Pentru a întregi imaginea sacră a acestei familii model, creştine şi ilustre aşezăm şi ultima Icoană, cea a lui Cezar: „… era tânărul mistuit de a cunoaşte şi de a şti totul, de a explora taine, de a dezlega enigme cu înclinaţii realiste practice, studiind geometria, logica, gramatica, retorica şi medicina, cu studii strălucite la Alexandria în Egipt. În alegerea prietenilor se orienta după starea morală, măsura virtuţii.” (ibid.)
Fiind un temeinic cunoscător al tradiţiilor de luptă ale Strămoşilor, şi posedând şi o concepţie proprie, o strategie privind rezolvarea problemei naţionale, Grigore Pepene a acumulat o bogată experienţă în declanşarea rezistenţei creştine, prin temerarele confruntări cu evenimentele aproape cotidiene.
Grigore Pepene: „Eu rămân anticomunist până mor. Acum, dacă mă i-a din nou, tot asta spun, nu vreau să fiu altfel.”
Luptătorul creştin Grigore Pepene îşi are rădăcinile din Andreiaşul de Jos al Vrancei. Când tatăl său, care făcuse şi Răscoala din 1907, era pe front, , avertizase familia: Doamne fereşte să vină ruşii peste noi!
Diferenţa dintre nemţi şi ruşi ca ocupanţi este următoarea: neamţul ia din toate câte ceva, câte un nimic… şi plăteşte totul. Rusul ia totul şi nu plăteşte nimic.
„Tata, îşi aminteşte Seniorul Grigore, era ţăran cu animale, cu livezi şi un magazin sătesc. Noi am fost 12 copii. În ’44, aveam 19-20 de ani. În oraş, în judeţ, nu erau decât 2 comunişti… La alegerile din ’46, doar 3 voturi au fost pentru comunişti la secţia din comuna noastră. Au zis: <<Nici femeile noastre nu ne-au votat! Nu are nimic, tot noi ieşim!>> Şi aşa a fost. ?>>”(Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef…Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 117)
Remarcându-se în timpul stagiului militar, autorităţile l-au îndemnat de mai multe ori să urmeze Şcoala de Ofiţeri de Securitate. Respingând propunerea repetată până la urmă a fost arestat: „Eu am făcut zece ani, nu am rămas dator la ei cu nimic.” (ibid. p. 119)
Grigore împreună cu un grup de colegi tineri conduşi de Victor Lupşa ( executat la Iaşi) în Grupul Vlad Ţepeş II, au încercat să încropească o revoltă, să ia atitudine faţă de jaful bolşevic în care se zvârcolea ţara: „Planul era să împiedicăm să se mai care în Rusia căruţe cu cereale şi lemne-pădurile cele mai bune le-au tăiat (ca şi astăzi, n.a.). Din Munţii Vrancei au tăiat păduri de la Ştefan cel Mare… Erau copaci care aveau şi o mie de ani.” (ibid. p. 119)
Când a fost arestat şi dus la Galaţi, s-a trezit dimineaţa cu bulgarul Goiciu, comandantul, care a început să întrebe: „Tu ce-ai fost?” „Avocat.” Ce avere ai, cât pământ?” „Da, am atâtea hectare de pădure”-cel care răspundea era fecior de popă, făcuse studiile la Berlin, cu doctorat tot la Berlin, era bătrân, avea aproape 80 de ani. „Dă-i, omoară la el!”
Procesul n-a durat nici două ore, sentinţele erau deja scrise.” (ibid. p.123)
Respectul, recunoştiinţa, credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi Patrie au conturat în părintele Grigore Băbuş, năzuinţe, acţiuni, atitudini, frământări, responsabilităţi, asumări, suferinţe, împliniri.
Grigore Băbuş-Arhimandrit. Pătintele Grigore s-a născut în localitatea Teişani, judeţul Prahova la 3 Iunie 1915. După o copilărie însorită, intră de fraged, ca frăţior la Mănăstirea Cheia-Prahova, la 13 ani, unde stareţ era Grigore Georgescu, unchiul său. La 18 ani este admis la Seminarul Teologic al Mănăstirii Cernica, având colegi între alţii pe viitorul mare duhovnic Părintele Sofian Boghiu şi pe viitorul patriarh Teoctist Arăpaşu. Urmează apoi cu râvnă Teologia şi Doctoratul. Urcă pe rând: cântăreţ şi ierodiacon patriarhal, ieromonah şi stareţ al Mănăstirii Cheia, de unde Patriarhul Justinian Marina l-a adus în Bucureşti ca duhovnic al studenţilor de la Teologie şi cu misiunea de a organiza Biblioteca Sinodului din cadrul Mănăstirii Antim, urcând până la treapta de Arhimandrit de ziua sfântă a Bunei Vestiri a anului 1956. După 3 ani de păstorire este arestat la 13 Martie 1959, şi închis la Jilava şi Aiud, alăturându-se Părintelui Dumitru Stăniloae, profesorului teolog Teodor M. Popescu, poetului Radu Gyr şi altor titani ai spiritului. Odiseea crucii părintelui Grigore a început odată cu venirea primăverii: „Era crucea mea, mărturiseşte, făcută de mine, din aur, rubine şi safire rămase de la unchiul meu, stareţul Mănăstirii Cheia. Mi-au smuls-o de la piept în momentul arestării.” (Sfinţii Închisorilor, în Lumea Credinţei, Bucureşti,2014, p. 102)
Odată cu amnistia generală părintele Grigore revine la Mănăstirea Antim, slujind Bibliotecii, scrisului şi Bisericii, peste 50 de ani neîntrerupţi. Înainte de Crăciunul anului 1997, părintele Grigore şi-a recuperat după 38 de ani Crucea de la Banca Naţională.
Pe vremea când eram student teolog la Bucureşti, l-am cunoscut pe părintele Grigore în postura de bibliotecar. Era şi duhovnicul Părintelui Patriarh Teoctist cu care eram în relaţii amiabile. Către anul 2000 pe când eram profesor-teolog la Colegiul Naţional Matei Basarab, am pus bazele Cenaclului spiritual Valahia Mare. Obiectivul Cenaclului era descoperirea frumuseţii Neamului în Icoana sublimă a marilor poeţi naţionalişti-creştini şi îndrumarea tinerilor spre acest ideal. Criteriile de selecţie erau: cei mai frumoşi tineri, portul naţional din toate zonele Patriei şi cele mai alese poezii din Heraldica Verde a Luceferilor noştri. La un moment dat atinsesem cifra de 444 de membri ai Cenaclului. În cadrul programului de sărbătoare, colaboram cu formaţia de dansuri şi muzică populară a Studenţilor sau cu nume de referinţă ale muzicii populare. Toate spectacolele au avut ca generic: Nunta Neamului.
Primul, a fost pe scena Casei de Cultură a Armatei. Au urmat alte spectacole sub aceeaşi Cinstire, închinate Naşterii Domnului, Învierii Domnului, Bunei Vestiri, Dragobetelui, Mărţişorului, etc., în aulele: Muzeului Naţional de Istorie, Patriarhiei Române, Muzeului Ţăranului Român, Casei Studenţilor. Pentru Patriarhia Ortodoxă Română îmi trebuia binecuvântarea Patriarhului Teoctist. Am făcut programul într-o broşură-pliant şi m-am dus cu el la părintele Grigore Băbuş la Bibliotecă. L-a consultat, l-a admirat şi cum programul era tot pe un fond verde majestos, m-a întrebat:
–Nu ţi-e frică?
-Nu! am răspuns.
La spectacolul acela care era tot numai Nunta Neamului am colaborat cu fanfara militară mixtă a armatei şi a poliţiei. Programul secundar fusese anunţat, mediatizat. Aula Patriarhiei arhiplină: foşti deţinuţi politici, Ofiţeri superiori, generali, colonei, profesori, prieteni, studenţi, elevi, distinse doamne…
În prezidiu, în faţa mass-mediei se afla şi un butucănos de cârlionţat, ciupit de pistrui, care nu-şi scoate pălăria nici când doarme…
Doi tineri frumoşi, băiat şi fată ca nişte miri în portul popular i-a întâmpinat pe toţi paricipanţii cu tradiţionala pâine, mare de cuptor ca pe vremuri, pe un ştergar deosebit şi cu sare. Pistruiatului i-a rămas cocoloşul în gât când a văzut spectacolul…
Părintele Grigore a fost fascinat…
Eu eram undeva pe sus, pluteam…
Grigore-Andrei Zamfiroiu (1913-1997). Viitorul monah Andrei s-a născut la poalele Gorjului, în comuna Bumbeşti-Piţic, înfăşat în marea dragoste şi bucurie a părinţilor, la 24 Septembrie. De mic copil dovedeşte interesul pentru cunoaştere, stârnind admiraţia celor din jur. Şi-a luat licenţa în Litere şi Filosofie la Bucureşti. În 1941, a fost mobilizat pe front, participând cu zel la eliberarea Basarabiei, ajungând până la Don. Aici, după trădarea ofiţerilor care urmau să alcătuiască Diviziile roşii, tânărul ofiţer Grigore este luat prizonier în ’42. Supravieţuieşte „marşului morţii” spre lagărul de la Elabuga. Vine în ţară în ’48, iar după 2 ani este arestat şi trimis la penitenciarul Peninsula. În 1955 este eliberat, dar după 4 ani, în lot cu Radu Gyr, av. Puiu Atanasiu, pr. Ion Ageu, av. Victor Clonaru, Dr. Aurel Marin, fratele martirului de la Majadahonda ş.a., sunt arestaţi pentru Jilava şi condamnaţi la moarte. După o lungă aşteptare în camera morţii li se comută pedeapsa. Odată cu Grigore au fost arestaţi doi dintre copii săi, unul de 14 şi soţia. După eliberare ajunge cioplitor în piatră. După Evenimentele din ’89, rămânând văduv, iar copiii fiind la studii în străinătate s-a călugărit sub numele de Andrei, întrupându-se astfel permanenţei vieţi spiritual-religioase. Suferinţa în prizonerat, în închisori, în prigoniri, nu l-a îngenunchiat. Dimpotrivă sub harul iubirii, Dumnezeu i-a dat talantul poeziei, scriind multe versuri remarcabile despre închisori, astfel că faima lui ajunge până la Sorbona, fiind ales membru de onoare al acestei prodigioase Academii.
Apropo de Franţa…, povesteşte nepotul lui Maniu, ex-deţinutul politic Matei Boilă: „La Revoluţia franceză era o bătrână care se ruga în faţa unei icoane. A fost văzută şi dusă la proces. Ea nu îşi dădea seama. <<De ce mă duceţi?>> <<Pentru că te-ai rugat.>> Şi s-a dus, au făcut proces şi au condamnat-o la ghilotină. Ea s-a întors spre ei şi a zis: <<Tremblez, tyrans! Puisque vous etes immortels!>>” (Supravieţuitorii-Mărturii din temniţele comuniste din România. interviuri cu Anca Ştef. Ed. Humanitas, Bucureşti, p. 205)
Pe 10 Ianuarie 1997, primeşte cununa cerească de la Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. ( Fabian Seiche, Martiri şi mărturisitori români din secolul XX-Închisorile comuniste din România. Ed. Agaton, Făgăraş, 2010, p. 516)
Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi
pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
Gheorghe Constantin Nistoroiu
