Cuvânt și iubire

,,Aduceţi-vă aminte de mai marii (învăţătorii) voştri, care v-au grăit vouă Cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa!”

(Sf. Ap. Pavel-Evrei 12, 7)

   Sfântul Antonie cel Mare s-a născut în localitatea Coma a Egiptului de Mijloc într-o familie de creştini traci, aristocraţi, la anul 251. Fascinat de harul frumuseţii vieţii întru Hristos împarte averea săracilor, după ce rămâne orfan şi se retrage în pustia deşertului la vârsta de 18 ani. După 34 de ani de sihăstrie în asceză şi trăire mistică a întemeiat o comunitate de călugări creştini pe care a întărit-o prin Regulile sale scrise, după care s-a retras din nou în pustie, rămânând în Istoria Bisericii drept, Părintele monahismului universal. (Athanasius-Vita Antonii I/ Migne, vol. 40)

   Avva Antonie cel Mare răspândea în juru-i o aură de o maiestate ascetică, care se înveşmânta într-o frumuseţe spirituală, profundă. Ţinuta demnă de Tarabostes îl punea în evidenţă ca pe cel mai echilibrat dintre oamenii pământului, acelei vremi creştine, primare. Surprinzător asceza împământenită în fiinţa sa îi contura acel chip mistic, serafic, care sălta cu smerenia sacerdotală peste fenomene, peste cauze, peste efecte, fascinându-le, închinoviindu-le.

   În flacăra rugăciunii sale se vedea consimţită acea frumuseţe a Creatorului pusă ca o mantie peste ordinea universală, desăvârşită.

   Psalmii pentru Marele Antonie erau rugile de foc ale inimii, lumina sufletului din care ţâşneau cuvintele heraldice ce brodau cununa veşniciei, realizând viaţa în tiparul ei majestuos, divin.

   Rânduielile sale fireşti s-au îmbrăcat în azurul suprafiresc, înverzind pustia într-o oază de înţelepciune, rostuind cuvântului armonia sublimă, ca o expresie a binecuvântării cereşti.

   Toate coordonatele destinului său moral-spirituale, mistico-ascetice, religios-terapeutice l-au restituit dumnezeirii, ca pe un Mare Avvă.

   Smerenia, rugăciunea inimii, puterea de sinteză a Scripturii, rodul înmiit al Evangheliei, adâncimea ortodoxiei, dăruirea totală, ispita mereu înfrânată, nădejdea în Hristosul sufletului său, jertfa înflorită în dragostea de semeni, toate aceste însuşiri vibrau în el de sfinţenie: „Nimeni neispitit, grăia Avva, nu va putea merge în împărăţia cerurilor. Că de aceea se spune: << înlătură ispitele şi nimeni nu mai e mântuit.>>

   Nu te încrede în dreptatea ta, nu te frământa pentru cele trecute; stăpâneşte-ţi limba şi pântecele.

   Am văzut toate mrejele vrăjmaşului întinse pe pământ, şi am suspinat zicând: cine o să treacă printre ele? Şi am auzit o voce care zicea: smerenia.

   Oriunde ai merge, să-L ai pe Dumnezeu înaintea ochilor pururea; orice ai face, să ai adeverirea Sfintelor Scripturi; oriunde te-ai statornici, nu pleca devreme de acolo.” (Patericul Egiptean, Arhiepiscopia Timişoarei, 2002, p. 19)

   Menirea şi împlinirea unui preot ortodox întru slujirea sa este să urce necontenit, chiar şi căzând, după proverbul vechi: „cazi, ridică-te, cazi, ridică-te…de-atâtea ori…, de-atâtea ori…”). Scara axiologică a dragostei, trebuie cunoscută, înţeleasă, trăită şi dăruită, aşa cum s-a dăruit în întregime lui Iisus Hristos, părintele valah, armânul Anton Atnagea. Dragoste întru Dumnezeu, întru semeni şi întru sine este de fapt plenitutinea Iubirii divine.

   Anton Atnagea (1884-1960), preot. Părintele Anton s-a născut în Zorlenţul Mare, judeţul Caraş-Severin în familia unor credincioşi destoinici din sudul Banatului la 31 Martie. În acea aripă de ţară biserica, şcoala, disciplina grănicerească, libertatea, moralitatea, dreptatea socială  erau împodobite cu veşmântul milenar al tradiţiei. În şcoala primară tânărul Anton este silitor, strălucit şi cu aceeaşi râvnă urmează şi liceul. Urmează apoi, cursurile Institutului Teologic din Caransebeş, fiind hirotonit preot pe seama parohiei natale, Zorlenţul Mare, în 1908. S-a dedicat păstoririi de suflet pentru afirmarea cultului Ortodoxiei. Prin conduită, prin dăruire şi destoinicie a fost un preot model, un duhovnic iubit. Primul război mondial l-a înrolat şi pe părintele Anton, ca preot-confesor cu grad de căpitan. Pe front s-a împărţit între bătaia gloanţelor, respectul şi încrederea acordată soldaţilor. După război revine la parohia sa până în 1948, când securitatea îi dădea târcoale. Fuge împreună cu fiul său Virgil în pădurile Muntelui Semenic. Nu după mult timp este arestat de securitatea de la Timişoara, anchetat şi torturat 6 luni de zile, timp în care părintele rămâne demn, dar i-a fost arestată şi soţia de securitatea de la Caransebeş şi anchetată mai mult, 9 luni de zile. Părintele Anton a fost condamnat la 10 ani temniţă grea, 5 ani degradare civică şi confiscarea averii. Când a pornit pe drumul Golgotei româneşti părintele Anton avea 69 de ani. A trecut prin calvarul Aiudului, Gherlei, Ocnelor Mari. La capătul a 5 ani de tortură: mizerie, lipsuri, injurii, maltratări, boli, ger, izolare, subnutriţie, părintele se adresează printr-un memoriu Prezidiului Marii Adunări Naţionale, la 11 Februarie 1958, pentru a fi graţiat. Prezidiul a rămas surd şi mut, iar părintele sub lespedea chinului. Moare la Gherla în temniţă pe 26 Ianuarie 1960. (Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist. Ed. I.B. M. al B.O.R., Bucureşti, 2007, p. 65)

   Îmi amintesc despre o istorioară din vremea adeziunii forţate la Colectivă, spusă de unul dintre gemenii organizaţiei partizane anticomuniste Garda Tineretului Român; Bătrâna, capra şi cotele: „O bătrână nu avea decât o capră râioasă. Se duce ea la centrul de colectare, cu capra de aţă, nici măcar sfoară nu i-a pus. <<Babă, nu ai alceva în curte?>> <<Nu.>> <<Ştii ceva, ia-o înapoi, hrăneşte-o bine şi la primăvară adu-o înapoi, grasă şi frumoasă.>> La care bătrâna: <<Da’ vă mai ţine Dumnezeu, maică, până la primăvară?>>”(Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef…Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 280)

   Asemeni unui pârâu de munte, tainic, răcoros, cristalin, ca miile de pârâuri ce curg misterios prin văile virgine, inaccesibile, ale munţilor noştri, numai pentru bucuria ori tristeţea lor, neîmpărtăşită de nimeni, solitară, smerită, aşa a fost viaţa părintelui basarabean Anton.

   Anton I. Cernăuţeanu (1900-?), preot. Părintele Anton s-a născut la Chişinău. A fost un slujitor demn, curajos, plin de omenie, onorând cel mai propriu înţeles al cuvântului, un chip luminos de Icoană, de unde ţâşneau priviri limpezi, dogoritoare. Păşea cu un echilibru superior fără ostentaţie, În orice împrejurare era autentic, profund natural, fără putinţa de a fi răstălmăcit. Colegii din cler îl invidiau cu admiraţie, dorind doar să-l imite sau să-l egaleze. În anul 1941, primeşte o condamnare pentru lagărul din Siberia, între 3-5 ani pentru vina de agitaţie antisovietică, de unde nu s-a mai întors viu. („Alfa şi Omega”, an.I, nr. 1, Ianuarie 1995, p. 5)

   Nu se îndoieşte nimeni că viaţa unui preot slujitor şi demn poate avea un destin comun, care să aparţină lumii obişnuite, ce calcă în aceeaşi cadenţă cu  nepăsarea, iresponsabilitatea, imoralitatea ori amoralitatea. Preotul ortodox îşi caută permanent sensul trăirii.

   Anton Popescu (1896-1971), preot. Părintele Anton era o figură de excepţie. Fascina totul în jurul său, prin eleganţă, prin smerenie, prin tăria adevărului, prin puterea credinţei, prin curaj şi dăruire obligându-i pe toţi să se asocieze bucuriei şi încrederii lui în misiunea slujirii lui Dumnezeu şi Neamului. Conversaţia rodea entuziasm, comuniunea cu semenii, cu cei prea des încercaţi emana strălucire făcându-l atât de respectat şi de iubit. A lucrat consilier referent în Eparhia Huşilor, până în 1948, când Episcopia a fost desfiinţată de regimul bolşevic instaurat în ţară şi paroh la biserica Sf. Dumitru din Huşi. Este arestat şi reţinut la Aiud între 1950-1954.

   (Vasile Manea-Preoţi Ortodocşi în închisorile comuniste. Ed. Reîntregirea Alba Iulia, 2004, p. 203)

   „La Jilava, povesteşte părintele profesor Nicolae Bordaşiu-membru al Rugului Aprins, mi-a ajutat Dumnezeu. Cât am fost singur mi-a fost mai greu, dar într-o noapte am fost luat şi băgat într-o altă cameră, unde erau mai mulţi, claie peste grămadă, şi am stat şi m-am uitat la unii şi la alţii. La un moment dat, văd că sare unul: <<Măi, frate!>> Când mă uit, era Antonie Plămădeală, student pe atunci şi călugăr. Era închis şi el. I-a strigat pe cumnat, pe unchi şi am stat apoi o grămadă împreună toţi… De la Antonie Plămădeală am aflat apoi toată istoria, ce se întâmplase cu ceilalţi studenţi, care pe unde era închis.” ?>>”(Supravieţuitorii. Mărturii din temniţele comuniste ale României. Interviuri de Anca Ştef…Ed. Humanitas, Bucureşti, 2014, p. 168)

   Leonida Antonie Plămădeală (1926-2003), Mitropolit. Viitorul Vlădică al Ardealului s-a născut în localitatea Stolniceni din judeţul Lăpuşna (azi, Hânceşti) în Basarabia, la 17 Noiembrie. În satul natal a absolvit şcoala primară, iar în 1937, s-a înscris la Seminarul Teologic din Chişinău „Gavriil Bănulescu-Bodoni”. În anul 1943, Mitropolitul Tit Simedrea al Dulcei Bucovine,ierarh de o rafinată cultură spirituală, organizează la Cernăuţi un ciclu de conferinţe religioase cu o parte din personalităţile marcante ale vremii, între care pr. Nicolae M. Popescu, pr. Benedict Ghiuş, Anton Dumitriu, Constantin Noica, H. H. Stahl, Paul Sterian, Petru Manoliu, Alexandru Mironescu, Sandu Tudor, etc.  Antonie, de frica războiului emigrează cu părinţii lângă Craiova la Işalniţa în vara anului 1944. Ultimul an de Teologie secundară îl absolvă la Bucureşti la Seminarul „Nifon Mitropolitul”, după care urmează cursurile Facultăţii de Teologie din capitală. De ziua Sf. Cruci, la 14 Septembrie 1945, a intrat în obştea Mănăstirii Prislop. Între 1946-1948, Sandu Tudor împreună cu un grup restrâns de prieteni, cu binecuvântarea Patriarhului Nicodim, înteţeşte Flacăra spirituală de la Cernăuţi, sub forma Rugului Aprins, la Mănăstirea Antim-Bucureşti. În acel timp Mănăstirea Antim era şi cămin pentru studenţii monahi, prilej pentru unii de a adera la Grupul spiritual de rugăciune. Mentorul Rugului, Sandu Tudor i-a îndrumat însă pe studenţi să formeze gruparea tinerilor, separată de Seniori. Între tineri se aflau: Roman Braga, Leonida Plămădeală, Nicolae Bordaşiu, Nicolae Nicolau, Nae Nicolau, ş.a. În anul 1948, începe Calvarul Suferinţei pentru tânărul monah. Este găzduit la Mănăstirea Crasna-Gorj de stareţul Daniil Tudor-iniţiatorul Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim din Bucureşti. De acolo Antonie pleacă în capitală şi stă ascuns iarna lui ’49-’50, la profesorul Dădârlat. Părintele Arsenie Papacioc l-a recomandat părintelui Ilie Cleopa la Mănăstirea Slatina-Suceava.  Prigonit de securitate, călugărul Antonie se ascunde timp de 6 ani. În 1949, fusese condamnat în lipsă la 7 ani temniţă grea pentru uneltire împotriva siguranţei statului. Zgâlţâit din Scaun de comunişti, episcopul Andrei Magieru al Aradului îi sare în ajutor monahului Atonie, caterisindu-l. Îl mustră însă conştiinţa pe Ierarh şi-i schimbă sentinţa de caterisire cu cea de excludere, doar din Mănăstirea Prislop.

   Monahul Antonie a fost hirotonit preot de către episcopul Partenie Ciopron la 6 August 1953. Securitatea l-a dibuit şi la arestat în 15 Octombrie 1954, oferindu-i 4 ani de temniţă grea, trecând prin anchete barbare la Jilava, Văcăreşti şi Galaţi, perioadă evocată în romanul celebru Trei ceasuri în iad. Cartea denunţă frica, opresiunea, atentatul împotriva identităţii oamenilor, limbajul de lemn şi toate relele regimului roşu…

  Ne oprim asupra unei scene edificatoare a romanului, unde Leonida-Antonie, autorul, aflat în pielea personajului Carol se întorcea din detenţie fiind asaltat de câteva grupuri de concetăţeni:

   „… Carol făcu semn către grupurile care-l adăstau, să se apropie.    Se supuseră, ascultători.

   -Toţi se vor întoarce! le strigă. Toţi!

   Încet, ca după o înmormântare, grupurile făcură stânga împrejur şi se risipiră…Vestea nu-i bucurase. Carol râdea în urma lor, satisfăcut, răutăcios.

   -Vă temeţi că se vor întoarce cei pe care i-aţi denunţat! De aceea aţi ieşit? Aţi venit să vă convingeţi cu ochii voştri că morţii învie şi că dintr-o clipă într-alta vor veni să vă ceară socoteală?

   Învie toţi morţii să ştiţi. Mai ales cei asasinaţi. Nimic nu rămâne ascuns pentru vecie. Nici unul dintre cei pe care i-aţi denunţat, chiar dacă a fost ars şi prefăcut în cenuşă, nu va întârzia de la întâlnire.   Toţi vor învia să ceară dreptate. Există o lege a echităţii, să ştiţi şi voi, şi nici un om din lume nu va avea linişte până când nu se va împlini dreptatea.” (Antonie Plămădeală, Trei Ceasuri în iad. Ed. Junior Club. Bucureşti, 1993, p. 287-288).

   Monahul Antonie a beneficiat de pe urma decretului 421/ 1955, de graţiere şi este pus în libertate în aprilie 1956. Tot în 1956, toamna s-a înscris la Doctorat la Institutul Teologic din Bucureşti. În anul III, securitatea intervine şi-l elimină de la Doctorat, îl exclude din rândul clerului şi al monahilor. A urmat încă 2 ani de prigoană: şomer, zilier, muncitor necalificat, operator chimist, economist şi în final ajunge secretar-şef al Institutului Teologic din Bucureşti.

   În anul 1968, primeşte o bursă pentru Anglia unde va obţine titlul de Doctor în Teologie al Facultăţii Heythrop College –Oxford, cu teza:

Biserica slujitoare în gândirea occidentală, din punct de vedere ortodox. De ziua Sf. Mc. Arhid. Ştefan a anului 1970, Patriarhul Verde-Justinian Marina, împreună cu Mitropolitul Tit Simedrea şi episcopul Antim Târgovişteanul l-au hirotonit Arhiereu pentru funcţia de Episcop Vicar patriarhal.

   Al doilea titlu de Doctor în Teologie l-a obţinut în 1972, cu teza: Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi în Teologia contemporană.

   Zece ani mai târziu urcă pe cea mai înaltă treaptă de slujire ca Mitropolit al Transilvaniei, Crişanei şi Maramureş, iar pe tărâm  cultural ajunge Academician. (Vasile Manea, op. cit.,p. 198; Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Sibiu, 2002,p. 81)

   Slavă lui Dumnezeu, Fecioarei, Sf. Pavel şi Înaintaşilor noştri!

Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu